Ţara Noastră, decembrie 1935 (Anul 13, nr. 1029-1050)
1935-12-01 / nr. 1029
Pagini & Lel* OfTMir*partiduui Național-Criștin In fața Maturului Corp, d. N. Iorga cu patosul său cunoscut a disvoltat, pe cale de comunicare ,ideia stabilității guvernului. Acest fapt a făcut oarecare vâlvă, nu fiindcă d. Iorga a formulat o necesitate nouă, ci fiindcă cea ce spunea în anumite ocaziuni fostul președinte al Consiliului, are darul de a stârni cele mai variate discuțiuni. Fără a fi împotriva stabilității în guvernare, noi trebuie să facem rezerve față de atitudinea de acum a d-lui Iorga. Și pentru mai multe motive. Mai întâi cuvântul d-lui N. Iorga, cu temperamentul său tumultos, cu firea sa nestatornică, cu ușurința d-sale notorie de a se lăsa influențat în judecata d-sale asupra faptelor politice, de orice sforărie care are darul să-i gâdile susceptibilitatea, nu poate fi luat drept literă de evanghelie. Cine i-a urmărit ținuta politică, în chin absolut obiectiv, deci fără idei preconcepute și cu atât mai puțin interesate, nu se poate să nu-și dea seama, cât de cuviincioasă și justă este această caracterizare a d-lui N. Iorga, ca om politic. Actualitatea are cusurul de a nu fi ca faptul istoric, încremenită în misterele trecutului. Actualitatea are reflexe și reflexele actualității s-au jucat adeseori festa d-lui prof. N. Iorga. Faptul istoric poate deci fi interpretat arbitrar, pe răspunderea istoricului: actualitatea se răzbună. De aceea nu arareori, d. N. Iorga a fost pus în trista situație de a dezice, mâine, ceea ce a spus azi. Cine știe dacă nu cumva și de data aceasta d-sa nu e iarăș propria d-sale victimă. Al doilea, chiar lăsând la o parte considerentele de mai sus, d-sa pleacă de la premise unilaterale din care trage concluzii defectoase. Pleacă de la constatarea valorii stabilității în guvernare, ba mai mult, a unui regim economic permanentizat, deși insuficient mai lungă, și conchide la necesitatea rămânerii actualului guvern la cârma țării pe durata unei întregi legislaturi. Nu mai insistăm asupra acestui raționament sui generis. Oricine poate să-l aprecieze după cuviință. Noi însă, deși partizani ai ideii de stabilitate în guvernare, credem că prima condiție de durată a unui guvern este ceva mai mult decât un capriciu, chiar când capriciul se manifestă la d. N. Iorga. Pentru statornicirea unei guvernări, se cere, în primul rând, ca guvernul îsuși să fie la înălțimea misiunei sale și în deplin acord cu năzuințele țării. Cum am putea susține însă necesitatea stabilității pentru o guvernare care se dovedește neputincioasă, când în loc să aducă realizări pozitive pentru obștea pe care o conduce nu isbutești decât să se mențină în echilibru nestabil, indecisă în fața soluțiilor salvatoare. Consecvent atitudinei d-sale de azi, d. Iorga ar fi cerut și pentru cârmuitorii de ieri să rămână încă la guvern, de dragul salvării principiului, chiar cu riscul de a târî în anarhie întregul nostru organism social. Se înțelege de la sine, prin urmare, că observațiile d-lui Iorga nu pot rămâne în picioare, pentru simplul motiv că dacă pe planul abstract pot fi ideale, pe planul practic și real sunt supuse criticilor, rezervelor, cerințelor de înfăptuiri constructive. Ori, tocmai această judecată trebue să primeze. Și nu credem, că vom fi suspectați de subiectivism făcând aceste precizări. ■»■*** + 44*.... *44 + » +~» ANUL XIV No. 1029, duminică 1 Decembrie 1935 , fondator: OCTAVIAN GOGA Re&cfîa si Administrația: București, Strada Campineanu No. 4 TELEFON Nr. 41933 Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învîțători, studenți și săteni: 400 lei anual; 200 pe 6 luni, 100 pe 3 luni. Pentru institutiuni și autorități 1000 lei« Pirii! stabiliți pire! Ideologia Examinând cu atenție manifestările partidelor, și mai cu seamă ale acelora cari au guvernat, se vede că ele nu reprezintă o ideie, o ideologie cum se spune în politică. Partidul liberal a reprezentat la origina lui, ideea de libertate, în sensul principiilor de la 1848. Doctrina s-a perimat însă și partidul liberal a fost nevoit să abandoneze rând pe rând multe puncte programatice, pentru a ajunge azi să guverneze sub scutul măsurilor excepționale. A mai vorbi deci, de o luptă în jurul ideiei de libertate și a atribui aceasta partidului național-liberal, este dacă nu o ironie, o zădărnicie. Și atunci, care ar mai fi ideologia ce ar justifica rostul și necesitatea partidului liberal. Poate ideia națională, concretizată într’o acțiune de proteguire a elementului adevărat român. Să ne ierte Dumnezeu, dar partidul liberal, a guvernat țara în cea mai mare parte a timpului de după război și dacă cineva trebue să poarte răspunderea că națiunea română, aceea a adevăraților români, a ajuns astăzi robită în toiul străinilor, apoi această răspundere cade în primul rând asupra liberalilor. Partidul național-liberal ne mai fiind nici național și nici liberal, a rămas ca și celelalte partide, o dorință de a guverna, nu pentru binele și folosul țării și al neamului românesc, ci pentru interesul de partid. In aceste condițiuni, el nu mai trăește decât în virtutea trecutului lui. Partidul național - țărănist, rezultat din fuziunea partidului național din Ardeal, cu gruparea conservatoare-democrată a lui Tache Ionescu și cu partidul țărănist, s-a crezut un moment că va reprezenta întreită ideie de naționalism-țărănism și democratism. Din nenorocire conducătorii lui, n’au Jncțeles să activeze în această inrecție prin fapte, ci să speculeze prin demagogie mirajul acestor idei. Este adevărat metoda a prins câtăva vreme și a dat acestui partid un anumit ascendent politic , ceea ce a determinat unele succese electorale, bine înțeles ușor de căpătat la începutul practicei votului universal la noi. Acest partid, în goana-i după succese electorale, a făcut neiertata greșală, de a propovădui ura de clasă, asmuțând țărănimea contra orășenilor, un partid de guvernământ trebue să îmbrățișeze și e . armonizeze interesele tuturor claselor, desigur acelea cari sunt de un real folos statului și țării. Să examinăm acum, guvernările partidului național-țărănist, din punctul de vedere național, țărănist și democrat. De la începutul organizării, acest partid s’a arătat a nu fi național. A primit în sânul lui foarte mulți străini, cari exercită o mare influență în conducere, prin puterea banilor cu cari susțin partidul, devenit prin aceasta prizonierul străinilor. Tot ei îngrijesc cu toată stăruința ca acțiunea politică partidelor politice și cea economică a țărăniștilor să nu poată lua caracter național. Și aceasta s’a dovedit cu prisosință în guvernările țărăniste, atât de nefaste pentru românism. In timpul lor s’au dat toate bunurile și avuțiile țării, pe mâna străinilor, cari speculează fără rușine și fără milă întreaga românime. Dar dacă guvernările acestui partid, n’au fost naționale, poate că au fost țărăniste și democrate, înțelegem partid țărănist și democrat, acela care se străduește să cheme țărănimea la o viață mai bună, împărtășindu-i cât mai mult din bunurile științei și civilizației, puse la îndemâna vieții omului—a face ceia ce se spune în limbaj imitativ, a-i ridica standardul vieții. Dar trebue să mărturisim, că nu cunoaștem, în guvernările țărăniste, nici un act de bunăvoință și de dragoste pentru țărănime, decât scrisorile adresate ei de d. I. Mihalache ca ministru al Agriculturei. Fiind astfel stabilit că cele două partide calificate partide de guvernământ, n’au la bază nici o ideologie și nu corespund unei necesități, concluzia firească este, că amândouă și-au pierdut rosturile în viața noastră publică. Problemele ce se impun astăzi conducerii politice a țării și acestor partide cari bâjbăesc numai după ideologia bugetului țării, sunt prea mari și prea grele pentru anembtele lor puteri. De aceea aceste două partide n’au realizat în guvernările lor opera națională, nici liberală și nici țărănistă, și în schimb au adus țara in haosul și ruina de astăzi, dreptul lor de a mai guverna devine îndoelnic. Dealtminteri, amândouă au intrat într’o nebuloasă din care credem că nu vor mai ieși, fiindcă pe orizontul politic al României, a apărut o nouă și luminoasă constelație. Este constelația naționalismului integral, iluminată de strălucita personalitate a d-lor A. C. Cuza și Octavian Goga, cari au luat lumină din lumina adevărată a destinului neamului românesc. Comandor Octav Nedelcu Prietenii literare In clasificarea sentimentelor omenești făcută de psihologie, prietenia este așezată pe înălțimile luminilor sufletești alături de iubire. Prietenia insă, în adevărata ei constelație a triumfat de multe ori asupra simțământului iubirii, pentru că adevărata prietenie are în organismul ei, pe lângă alte puteri de nesdruncinat, și simțământul dragostei. Dacă o iubire înflăcărată până la paroxism a putut fi întunecată de tenebrele violente ale urii și ale trădării, adevărata prietenie a rămas întotdeauna eternă in seninătatea ei ridicată până la culmile divinității. Am întâlnit odată un om singur, cu sufletul năpădit de o sfâșietoare tristețe, pe care l-am întrebat: — De ce ești atât de trist ? S’a uitat la mine lung și luminile ochilor lui buni mi-au spus mult mai mult decât cuvintele cari ii cădeau grele, ă’abia auzite In noaptea de toamnă citadină care ne surprinsese la un colț de stradă: — De treizeci de ani caut un om, o prietenie și nu l-am găsit. De treizeci de ani port in mine simțirea marei prietenii și n’am cui s'o dăruesc. Și omul singur a plecat în noapte, cu durerea lui, cu gândurile lui, cu sfânta lui prietenie neprimită de nici un egal In simțire. I-am înțeles săuăultoarea tragedie și am tăcut. In egoismul, pe care îl avem, noi top. oamenii, monstruos in amploarea lui, mi-am zis : — Un erou, romantic, de roman. De atunci nu l-am mai văzut. Amintirea acestui om singur, mi-a readus-o în făgașurile gândului, starea in care se află generația de azi a scriitorilor. Și această generație, ca și omul singur, este tristă, înspăimântător de tristă, pentru că în miezul sufletului ei e lipsită de acea lumină a prieteniei. Poeții, veniți în metropolă cu visuri înalte, neprihănite, de pe unde vraja luminilor orașului i-au atras, întâlnesc aci gânduri înăcrite in cafenele sau in redacții de ziare, suflete sterpe, invidii, uri. Prieteniile de altădată cari înlănțuiau sufletele marilor înaintași intr’o frățească unire, cum au fost acelea, ale lui Eminescu cu Creangă, ale lui Vlahuță cu Carngiale, ale lui Ștefan O. Iosif cu Adabel, Darie Chendi și Deia vian Goga ni se vor astăzi ca niște legcnde imaginate. Scriitor tineri, imbrâncpl de im destin ingrat pe aceeaș cale spinoasă a creației, nu numai că nu au in cuiburile simțirii lor, luminița prieteniei literare care să le dea, in acelaș timp, și acea forță de înaintare pe drumul blestemului de a se strădui să culeagă, cu sudori de sânge câteodată, sfărâmături de stele în semne potrivite pe hârtie, ci duc cu ei, un venin de ură fraternă, pe care dacă îl poți admite in alte straturi sociale, la scriitori nu-l vrei să-l vezi. Și totuși.... cât de multă fiere de ură, de invidie le-a otrăvit până in străfunduri inimile fraților mei intru gând. Intr’o glumă pe care confratele C. a făcut-o într’o adunare a Societății Scriitorilor Români, spunea că un poet, ca și un prozesor, prin faptul că el creează oameni noui, frumuseți de armonie nouă, poate fi numit „nepotul lui Dumnezeu“... Mă gândesc, privind prin ferestrele cafenelei Capșa, cât de sinistră a fost gluma umoristului confrate. Nepoții lui Dumnezeu, la o masă de cafenea, intr’o redacție de ziar sau chiar intr’o reuniune serală, să-i zicem „cenaclu literar“, cât de mult sunt de îndepărtați de ceiace ar putea să-i apropie de marea prietenie a celui care a fost cu adevărat și viu, nu nepot, ci fiu al lui Dumnezeu! George Acsinteanu Lecția d-lui A. C. Cuza In istoria noastră politică sunt puțini oameni cari pot sta alături de d. A. C. Cuza. Cincizeci de ani de luptă neclintită, o viață resemnată, nici o satisfacție ieftină pentru corectitudinea de doctrină și de atitudine, câțiva prieteni statornici, o imensă coaliție a dușmăniei împotrivi sa — și totuș ce magnific destin! După o bătălie eroica și neostenită, după risipă considerabilă de suflet și de intelectualitate, după înfrângeri aparente și biruinți sguduitoare, d. A. C. Cuza se află astăzi în fața noastră, aceiaș ca acum cincizeci de ani, mândru, drept, și atât de tânăr, ca nimeni altul, la această vârstă minunată a încărunțirii în vârtejul unui ideal. Generații nenumărate, în succesiunea lor nesfârșită, au trăit și s’au desvoltat subt vraja vizionară a acestui om fără pereche și țara întreagă e împânzită astăzi de oamenii cari s’au îndestulat din uluitoarea dăruire a acestui apostol al românismului. Intr’o mișcătoare cuvânt #e, în care a stăruit asupra unificării forțelor naționale, d. Octavian Goga a strâns într’o formulă lapidară, personalitatea d-lui A. C. Cuza: „Ascultând această poruncă, a spus d-sa, ne-am îndreptat spre d. A. C. Cuza, care de cincizeci de ani face în România un curs de pedagogie națională. D. A. C. Cuza rămâne pentru noi nestorul naționalismului românesc, ^edificatorul doctrinei apărării naționale“. Iată ultimul cuvânt care se poate spune despre d. A. C. Cuza. Curs de pedagogie națională! Rolul d-lui A. C. Cuza în mișcarea noastră politică nu poate fi definit mai bine. Cincizeci de ani de strădanie fără șovăială, o permanentă grije pentru îndrumarea generațiilor tinere, transpunerea comandamentelor naționale într’o doctrină unică prin vigoarea și limpezirea ei, o ascetică renunțare la tot ceea ce e confort prin tranzacție și opulență prin trădare! O asemenea titanică răbdare de vizionar fanatic al idealului nu putea să nu birue. D. A. C. Cuza și-a împlinit visul: „In ce mă privește pe mine, a spus d. A. C. Cuza, care o viață întreagă am propovăduit crezul naționalist fără a cere nimănui nimic, declar că orice situațiune mi s’ar rezerva în viitor, eu o voi primi cu satisfacțiunea omului care și-a împlinit datoria și și-a realizat visul întregei sale vieți politice“. După sbuciumul unei jumătăți încheiate de veac — ce epopee a caracterului — d. A. C. Cuza privește astăzi înapoi, privește ca într’o oglindă trecutul său fără pată, se uită în apele prezentului și ascultă viind viitorul pe care l-a presimțit cu atâta exactitate aproape științifică — iar pentru sine, într’o impresionantă pornire a modestiei și nobleț sale de suflet, nu pretinde nimic, e gata să renunțe la orice — dar cine-l poate lăsa să facă această greșală — și ar fi în stare, de dragul operii sale îndeplinite, să se dea la o parte ca să privească din Olimp valul de simțire biruitoare care a crescut zi de zi, subt ochii săi blânzi și învăluitori, care s’a despănțuit pe urmă în torente vijelioase, tot sub miracolul personalității cotropitoare. Un curs de pedagogie națională! Dați-mi voe să repet aceste cuvinte care cioplesc într’un bronz al nemuririi figura sa luminoasă, ca un far în noaptea furtunilor și caracterul său transfigurat de ideal. In amestecul acesta politic, în care îndrăzneții dau năvală și saltimbancii cântă prin răspântie de uliță cadrilul lașității ariviste și ceardașul jucăuș al intereselor personale, in această lume murdară a vieții noastre politice în care compromisul e blazonul luptătorilor cu clopoței — d. A. C. Cuza e stâlpul de foc al renunțării, al caracterului și al mândriei de rasă. Mi se pare că nu isbutesc să scriu după cum îmi dă îndemn inima. Făcând parte dintr’o generație tânără și totul coaptă in durerosul trecuș cu viața, îmi vine greu, dintr’un simțământ al micimii în fața uriașului, să-mi torc în cuvinte, nu devotamentul, nu credința, ci iubirea, această iubire mai puternică decât orice, pentru figura aproape legendară în cuprinsul ei bogat a d-lui A. C. Cuza. Nu trecutul, nu prezentul, ci viitorul are mai multă nevoie de sufletul d-lui A. C. Cuza, de lecția statorniciei sale unice, de prelegerea aceasta de intelectualitate națională, care trebue să orienteze, pe drumul idealului, pașii noștri, ai tuturor... I. P. Prunden! Iman și-a angavat O mare parte a politicei mondiale din ultimele luni a fost absorbită de conflictul italo-ab’sinian. Toate țările s’au pronunțat într’un sens sau într'altul, motivându-și atitudinea prin prizma intereselor lor naționale. Un singur stat a ținut să facă excepție: Uniunea Sovietică. Aceasta nu numai că a întreprins o mare campanie de presă împotriva Italiei propagând-o și în străinătate prin organele Cominternului, dar prin comisarul său oficial Litvinoff a participat în bună parte la acțiunea Genevei împotriva Italiei. Toate partidele comuniste și în special acelea din Franța și Anglia au început în chip simultan să exercite o presiune considerabilă asupra guvernului țării lor, pentru a-l îndemna la aplicarea sancțiunilor. Ori este fapt cert că această acțiune nu a fost determinată nici câtuși de puțin de „interese naționale", ci constitue un sector parțial din programul totalitar al internaționalei comuniste și al organului său de bază care este Uniunea Sovietică, adică un număr din programul revoluției mondiale. Prilejul pare oportun. Italia fascistă trebue neapărat distrusă; o Italie comunistă ar fi membră a Uniunei Sovietice, sau de nu ar fi cel puțin aservită Moscovei. Iată rațiunea propagandei deșănțate și de rea credință, întreținută cu banii Moscovei, prin presa internațională aservită Cremlinului, și prin politicianii Uniunei Sovietice. La 10 octombrie Potemkin care mai înainte avusese grije să se retragă de la Roma, vorbește despre „conflict”, spunând că sursa lui rezidă în dorința expansiunei coloniale, care atentează la integritatea teritorială și la independența națională a unui membru al Societății Națiunilor, cevace înseamnă o primejdie pentru umanitate (l). In acelaș timp Radek, redactorul quasi oficios al editorialelor guvernului sovietic, îndeamnă în „ Izvestia” no. 238 armata italiană să se revolte împotriva șefilor săi: „ ...Sancțiunile economice vor provoca în masele poporului italian, convingerea isolării Italiei de celelalte state ceea ce bineînțeles va influența mentalitatea armatei”. Astfel fiind scopul urmărit este ,,transformarea războiului imperialist în război civil’’. Această înscenare este făcută cu ajutorul ziarelor comuniste, cum ar fi de pildă „L’Humanité” organul partidului comunist din Franța care cu o totală lipsă de scrupul îndeamnă poporul francez la aventura „sancțiunilor militare”. „ Unitatea de acțiune internațională, pentru paralizarea agresorului !” sau „O acțiune internațională imediată, comună și puternică, așa cum propune internaționala comunistă, organizând sancțiuni muncitorești, oprind fabricarea și transportul materialelor destinate agresorului. Sancțiunle economice și financiare prevăzute de Socieatea Națiunilor ar învinge în scurt timp pe asasinii copiilor și femeilor etiopiene”. Pagini întregi s’ar putea acoperi cu insulte de soiul acesta. Care poate fi scopul aestei acțiuni al cărei rezultat este nu numai agravarea situației politice a Italiei și a lumei întregi, dar și dilumarea revoltătoare a unui popor întreg ? Radek mai reproduce în Izvestia din 8 Octombrie, următoarele: „Dacă Mussolini va fi învins, odată cu el se va prăbuși și regimul fascist, cedând locul său anarhiei, iar mai târziu comunismului”. Prin urmare intenția este clară. Pregătirea revoluției mondiale se face tocmai în acele locuri unde terenul este socotit mai slab. Când oare se vor trezi la realitate Statele atacate și se vor hotărî să răspundă la aceste mari opere așa cum se cuvine ? Oculta evreiască împotriva românizării Baroului de Ilfov Uniunea evreilor „români”, precum și d. avocat W. Filderman protestează împotriva afirmațiunilor d-lui Intrate Micescu, care a desvăluit opiniei publice opera de corupție încercată de trustul evreiesc al avocaților din Baroul de Ilfov. E un răspuns bâlbâit și neputincios, care vine mai mult să confirme declarațiile d-lui Istrate Micescu. Noi nu ne îndoim că a existat o asemenea încercare de corupție. Metodele de care se folosesc evreii sunt cunoscute. Neputând lupta pe față, din lașitate și presimțind înfrângerea, coaliția evreiască din Baron e capabilă să pună în mișcare mijloacele celelalte de care dispune, căutând să cumpere câțiva agenți provocatori, câteva conștiințe slabe, care să servească drept coade de topor. E un bine că d. Istrate Micescu a prins la vreme de veste și a dat alarma. Oculta nu se dă insă bătută și ca să continue lupta, cu oarecare speranțe de succes, a alcătuit o listă în capul căreia a așezat câțiva ambițioși, ușor de Învârtit pe degete. La 9 Decembrie vor avea loc alegerile din Barou. In vederea acestei date se desfășoară o activitate intensă. Care va fi rezultatul acestor alegeri e greu de spus. Orice s’ar întâmpla insă, mișcarea națională a avocaților din Barou trebue să isbândească. Dar pentru aceasta avocații români și creștini din Barou sunt datori să activeze energic până la această dată și să-și coordoneze munca într-o acțiune tare de solidaritate. Și mai ales, conducătorii mișcării naționale trebue să fie cu ochii in patru. Coaliția evreiască e capabilă de orice. .»♦ [UNK]ו ♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK], De unde se așteaptă regenerarea culturii Pe ogorul literaturii ar trebui să intensificăm lupta națională, mai ales acum când avem atâtea incertitudini culturale. Răspântia neamului, în tendința lui de afirmare categorică, se găsește oarecum în efervescență. Stările multiple, pe tărâmuri diferite, așteaptă o clarificare a drumului pe care instinctul să-și realizeze vitalitatea lui. Am scris în atâtea rânduri de pornirile străine, de preocupările și sufletul nostru, care ar trebui înlăturate, și cărora să li se opună o muncă dârză și hotărîtă prin variate manifestări publice. Literatura ar fi unul din domeniile care se cer imperios limpezite. Aci s’au cuibărit de multă vreme oaspeți periculoși care-și dibnesc stăpâniri și au reușit în mare parte să mistifice orientările noastre spirituale. Drumul literaturii comportă atâtea zig-zaguri că de multe ori se rătăcește și cel mai abil cititor. In ce constă caracterul definitiv al creațiunii noastre!? Care este linia de conduită autohtonă spre care să tindă noile generații in dorința lor de integrare a spiritualității noastre pure ! In zarea trecutului aveam o axă luminoasă coborîtă din idealismul național. Tendințele lui atrăgeau după sine strădania generațiilor de a purifica din starea amorfă elementele culturale și ’n risipirea lor de viață, lumina cobora încet și se închega deasupra năzuințelor ca o Încununare supremă. In epoca noastră, dacă privim pe marginea literaturii, care este drumul și care este jertfa ! ? In ce constă bucuria cuceririi noastre, dacă din haosul cultural nu răsturnăm idolii străini ci ne închinăm lor cu naivitate și neputință! ? Sufletul nostru este atât de viciat de formele goale și prostii în încăperea lui — că nu înțelegem mirajul spre care ni se întind curse ! Aceasta ar dovedi o secătuire vremelnică poate de energie, o sugestie de mică durată — în inactivitatea noastră spirituală. De suprafață, sigur, se creiază mult, dar acest mult este de factură imprecisă. Diversificările fără unitate, cearta pe Înțelesuri noi și apocrife sunt o dovadă de mică rătăcire. In evoluția creațiunii noastre, am purces pe drumuri noui, neam subtilizat gândul, ne-am rafinat sensibilitatea, încercăm armonie nouă pe coardele cunoscute. Totul se pregătește pentru poema adevărată a spiritului nostru național. Ne trebue dar sinceritate să descoperim legătura cu poporul așa cum s’a mai făcut în vremea lui Russo, Alexandri, Kogălniceanu, creind în ultimă instanță pe Eminescu, și coborînd setos la lumina eternă din subsolul autohton — să pipăim rădăcinele adânci, să le gustăm seva și să purcedem iarăși la suprafața înviorată de sănătatea câmpurilor și folklorului românesc. In arsenalele creațiunii să înceapă munca literară, munca de purificare a străinismului care s’a adăogat cu zgomotul lui — cântecului nostru pur — și un loc de contemplație, idilă și sentiment — ne-a adus șarade și coifuri de hârtie. In epoca noastră, renovarea nu se face plecând de la el, ci legând trecutul Într’o unitate evolutivă, să deschidem orizonturi românești peste viață și simțire românească. Altoirea sa vie iarăși din inima poporului adusă de intelectualii plecați de la țară. Ei știu miresmele, jalea și bucuria revărsate peste câmp și peste gând. De la el s’ar aștepta o coalizare hotărîtă de luptă acerbă, o muncă intensă și o înfrățire sufletească întru purificarea literaturii. Nimeni nu poate înțelege și simți mai bine fiorul unei poezii rustice, a unei nopți petrecută printre focuri in păduri, în țarini alături și seceră, 1% izvor, sau prin hățișuri. Aceasta e viața marelui popor care se revarsă in sufletele noastre, acesta este impulsul vital care urcă și dă expresie gândului și sensibilității noastre colective. Din câmp vine puterea și cântecul. Acolo să ne înodtăm surâsul și lacrimile, iubirea și năzuința. Și acestea toate să pornească din prinosul adus lor de cei plecați dintre ei. Omagiul fraților și părinților rămași prin erburi și țărână — sau al celor ce încă mai hăuiesc în urma plugului — în cântec și lumină. Munca aceasta de revenire se țărână—sau al celor ce incă mai din plin. Târgurile care au altă diagramă sufletească — de ziduri, de trotuare, de zgomot — ele nu pot aduce puterea sufletului și nici înviorarea lui. Ele își trăesc mărginirea cu risipiri inutile, de vanități, injurii și căpătuiri. Etica și spiritul lor diferă de elanul și orizonturile vieții celei mari — unde a neamul și eternitatea — unde e puterea și de unde prin noi se așteaptâ regenerarea culturii. Ion Moles • •• » L » • •in 11 și puncte••• Un om delicat Fostul primar general al Capitalei, d. Dem Dobrescu, care se știe, că nu e numai democrat ci și avocat, se laudă în „Adevărul“, că nu va vota, la alegerile ce urmează să se facă în curând pentru consiliul Baroului de Ilfov, cu lista, care se va deda la violență. Așa e d. Dem. Dobrescu, un om delicat, gentil, învățat să lucreze subțire, numai cu târnăcopul. De aceea, e ex:labil, când se ridică împotriva violenței. E preferabilă pentru d-sa amabila corupție evreiască, desfășurată în jurul acestor alegeri, cari trebuie să fie încă o afirmare a primatului românesc. Dorința unui senator Din întâmplare, am dat ers la Sene* peste un registru în care bibliotecarul Maturului Carp ruga, pe prima filă, senatorii să indice în scris cărțile cu care ar trebui completată biblioteca. Urmează câteva pagini. Unii l-au cerut pe Marx, alții pe Freud, unii pe Fichte, alții pe Lombrozo — și așa mai departe. Cineva a cerut colecția discursurilor d-lui Jean Th. Fiorescu. Este adevărat, pe cuvânt de onoare!... D. Kalipa fără cioc uri, la Senat, a fost uimire generală. D. Pan Halpa s’a urcat la tribună fără cioc. Gurile rele spun totuș că d. Pan Halipa are cioc, dar nu se vede. Intr’adevăr, fără cioc blândul patruped al statului țărănesc, n’ar mai f»,seama nimic... ----• ... I