Țara, iulie 1941 (Anul 1, nr. 67-95)
1941-07-23 / nr. 88
ANUL I, No. 88 8 pagini 2 Lei Sibiu, Miercuri 23 Iulie 1941 LDscris la Tribunalul Sibiu, Secţia II-a sub Nr. 1470/1941 O O REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Sibiu, Strada Regele Mihai L Nr. 16 TELEFOANE: Direcţiunea Nr. 745; Redacţia 746; Administraţia 747 O O ABONAMENTE: anual 500 Lei; jum. an 250 Lei; 3 luni 150 Lei - Pt. preoţi, învăţători, muncitori, ţărani 400 Lei - Pt. autorităţi, instituţiuni 1000 Lei O o Taxa poştală plătită în numerar conf. aprob. Dir. Gen. PTT Nr. 29664/941 NICOLAE PAULESCU La 19 iulie 1941 s'au împlinit zece ani, de când Nicolae Paulescu, savantul cu chip de sfânt şi cu inimă de înger, şi-a dat obştescul sfârşit, într-un moment de supremă transfigurare, deplin împăcat cu sine şi cu Dumnezeu. Această împăcare era încununarea unei vieţi de ascet ortodox, consacrat ştiinţei, Patriei şi lui Dumnezeu. Intr’adevăr, fostul profesor de fiziologie medicală la Universitatea din Bucureşti, deşi învăţat de proporţii europene şi doctrinar de faimă mondială, se impune mai ales ca model de viaţă naţională şi creştină. E grandios exemplul doctorului Paulescu prin sinteza superioară în care a îmbinat, — nu prin procedee de ieftin eclectism, ci prin atitudine hotărîtă, ştiinţifică şi vizionară, — ştiinţa şi credinţa creştină, şi pe amândouă cu fervorile celui mai înalt naţionalism. De aceeaşi potenţă edificatoare e şi stilul vieţii zilnice al acestui unic reprezentant al naţionalismului creştin românesc, înţelegând, cu o desăvârşită consecvenţă, să-şi ducă zilele vieţii după prescripţiunile severe ale legii creştine, gândul marelui învăţat N. Paulescu se împlinea în faptă, iar faptele lui de fiecare clipă dădeau strălucire efectivă gândurilor sale. Iată de ce considerăm figura acestui savant drept model de viaţă naţională şi creştină. Desigur, în aceste rânduri comemorative nu putem îmbrăţişa toate valenţele spiritualităţii doctorului Paulescu. Vom insista însă asupra naţionalismului său, încărcat de accente cu totul personale. Ceea ce caracterizează, în primul rând, acest naţionalism, în comparaţie cu alte ideologii naţionaliste, române sau străine, este temeinicia lui creştină, mai propriu, duhul paulescian, topit din iubire, credinţă şi milă. Prin aproximaţie, duhul paulescian seamănă cu duhul enoriei creştine. Este, în ultima analiză, o comuniune de dragoste şi destin. Cercurile de lumină ale acestui duh, metodic şi cu răbdarea încercată a lucrăriide laborator, doctorul Paulescu le lărgeşte până la cuprinderea neamului întreg, căci salvarea neamului său, mântuirea lui, în cel mai autentic înţeles al cuvântului, era marea şi sfânta pasiune a profesorului Paulescu. Prin acest zel de reîncreştinare a semenilor săi, doctorul Paulescu, un misionar în gând şi faptă, a ajuns să creeze în sânul studenţilor de la Universitatea din Bucureşti „Frăţiile de cruce“, oficiind, cu prestanţă duhovnicească, cultul naţionalismului creştin, al cărui fondator este, după expresia fericită a dlui Nichifor Crainic. Pe lângă aceasta, Nicolae Paulescu, pe care lumea ştiinţifică din ţară şi străinătate îl cunoaşte prin acel magnific „Traité de Phisiologie medicale“, în 8 volume, prin Fiziologia Filosofică, prin luminoasele lui polemici ştiinţifice, duse, cu o rarisimă demnitate şi cu un acut spirit critic, împotriva materialismului biologic, împotriva evoluţionismului şi a transformismului, este şi întemeietorul ştiinţific al naţionalismului creştin. Prin aceasta, ocupă un loc unic în configuraţia naţionaliştilor noştri. „Intr'adevăr, naţionalismul creştin, ne spune d. Nichifor Crainic, în sensul autentic al cuvântului, are un singur mare poet, pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător, pe Nicolae Paulescu, în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare. Vasile Conta e un mare antisemit, dar e materialist şi ateu. Naţionalismul dlui A. C. Cuza, întemeiat ştiinţific în economia politică, se mişcă pe temelia arianismului nordic cu ştiuta-i consecinţă în domeniul religios. Naţionalismul lui N. Iorga e eminescian cu aprecierea ortodoxiei ca forţă culturală istorică şi cu negarea vitalităţii ei actuale . . . Nicolae Paulescu e un naţionalist autentic, cum sânt toţi ceilalţi, dar e în plus creştin autentic.“ Fără a putea insista mai mult asupra temeiurilor ştiinţifice ale naţionalismului creştin — ceea ce s’ar putea face într’un studiu şi nu într’un articol de gazetă — vom sublinia că această atitudine doctrinară a doctorului Paulescu i-a determinat comportamentul zilnic faţă de problemele-primejdii ale vremii, care ameninţau fiinţa neamului său şi prăbuşirea temeiurilor creştine ale Europei. Ca atare, Nicolae Paulescu a demonstrat în ce constă primejdia francmasoneriei, a iudaismului, materialismului istoric, cu cele două braţe ale lui, socialismul şi comunismul, precum şi a liberalismului economic, care în patima lui de proprietate, subjugă totul intereselor materialiste şi bancare. Şi nu trebue uitat: Nicolae Paulescu a demonstrat toate aceste lucruri înainte să apară regimurile naţionaliste şi totalitare ale Europei de azi. Nicolae Paulescu, după expresia dlui Nichifor Crainic, e naţionalist adevărat şi creştin adevărat. De aceea, el nu aparţine trecutului, ci viitorului, pe care l-a anticipat... El e mai mult decât doctrinar: el e profetul României naţionaliste şi creştine. Adevăratul Român nu va putea fi decât creştin adevărat, iar adevărata Românie naţionalistă şi creştină nu va fi decât aceea în care legile politice se vor confunda cu însăşi legea dumnezeiască a lui Iisus Hristos. de GRIGORE POPAVADUL GENERALULUI de George Acsinteanu Ofiţerul îl privi lung prin lumina plină de taină a lunei. Observase şi el de mult schimbarea caporalului, dar nu voise să-l întrebe de ce suferă. Şi închipuia că are şi el, ca toţi oamenii, durerile şi necazurile lui. In seara aceasta însă, simte nevoia să stea de vorbă cu el. Prea-i era tremurat glasul şi prea ciudat răspunsul... ..aşteptam semnul cerului, înnumărând stelele...“ Flăcăul acesta, din câmpia Bărăganului, cu chipul ars de soare, dar cu ochi adânci, plini de bunătate, voinic şi neîntrecut la fapte, îl cucerise, ca nimeni altul, de când fusese vărsat în sectarul lui. De câte ori îl întâlnea, prin luminile ochilor lor se împleteau simţiri alese pe care niciodată n’a încercat să le lămurească, cu toate că aceste întâmplări sufleteşti le avea numai atunci când sta de vorbă cu fratele lui preotul din Avrig. — Ioane, nu vrei tu să-ți deschizi sufletul şi să-mi spui ce ai pe inimă? De câtva timp pari foarte abătut. Caporalul Ion Ştefan Ion s’a gândit să-şi mărturisească tot chinul. Dar cum ar fi putut să-i spună, Doamne, că el l-a visat pe ofiţerul acesta pe care-l iubeşte mai mult ca pe un frate, prefăcut în înger? Că l-a văzut sburând printre flăcările pichetului de lângă Vadul lui Vodă? Nu, asta n’o va spune... Mai bine să moară el, decât... ?! E atât de frumos, de bun şi de înţelept domnul locotenent! Doamne, de nu i s’ar întâmpla ceva? — Nu ştiu ce am domnule locotenent, dar nu mă simt bine de loc. — Să te duci la medic. — Nu e boală de doctor ceea ce am eu, domnule locotenent. — Dar ce ai tu? — Presimţiri rele pentru noi şi pentru ţară. — Lasă presimţirile Ioane şi veziţi de treabă. Du-te şi te odihneşte că mâine avem mult de lucru. — Am înţeles. Să trăiţi! Caporalul Ion Ştefan Ion a salutat cu acelaş respect şi dragoste. Ofiţerul i-a întins mâna, fără să se aştepte că Ion i-o va săruta lung şi va fugi... După câteva zile, presimţirile caporalului Ion Ştefan Ion s-au adeverit. Basarabia a fost răpită de fiii diavolului de peste Nistru, iar mândrul locotenent Laurian Popa ucis mişeleşte printre colnicele de pe malul fluviului, în timpul când ofiţerul român îşi făcea cu loialitate datoria, în noaptea de 27 iunie 1940. * Trupele româneşti au plecat din Basarabia. Caporalul Ion Ştefan Ion însă, n’a putut să se despartă de mormântul locotenentului Laurian Popa pe care el l-a zidit într’o noapte cu ajutorul unor creştini din târgul Vadul lui Vodă, în cimitirul de pe colină. Tot atunci şia săpat un bordei în pădurea de lângă cimitir. Nimeni nu bănuia că, sub straele sdrenţuite de mujic, în icoana omului uscat la faţă ca un schivnic, se ascundea un uriaş ca din poveste în Din noaptea când a visat că pichetul de lângă Vadul lui Vodă arde şi că locotenentul Laurian Popa sboară ca un înger alb printre limbile de foc, caporalul Ion Ştefan Ion na mai avut linişte. Fata i se făcuse ca de pământ, ochii rătăciţi, fruntea întunecată, sufletul greu. Nu-şi mai putea găsi nici un sprijin lăuntric. Fel şi chipuri de semne îl chinuiau. Colinda fără să aibă vreo treabă pe malul Nistrului, în sectorul comandat de locotenentul Laurian, venit de pe meleagurile Transilvaniei. Rămânea ceasuri întregi, rezemat de câte-o salcie bătrână uitându-se lung la apele domoale ale fluviului, la stepa care se întindea dincolo, la cerul înalt şi nepătruns de la care aştepta o deslegare. Când trecea pe lângă ostaşi se uita adânc şi întrebător în ochii lor. Apoi, fără să scoată vreun cuvânt, se îndrepta spre pichet, unde cădea sub povara gândurilor, lângă baraca de scânduri făcută într’o moviliţă de pământ şi ascunsă într’un hăţiş de sălcii şi mărăcini pitici. Din când în când un oftat îi sălta pieptul. In urma lui camarazii schimbau șoapte: — Ce-o fi cu Ion mă, frati-mio? — Parcă nu-i a bună, băiete. — L’o fi prăpădit dorul de casă. — Mai știi? — Eu cred câ-i bolnav de ceva. Nu-l vezi ce galben e? — Așa e mă. Să usucă de-a’n picioarele. — Doamne ferește! In noaptea de 13 iunie 1940, locotenentul Laurian Popa l-a găsit pe caporalul Ion Ştefan Ion îngenunchiat la spatele barăcii, cu privirea aţintită spre cer. A căutat să se retragă de îndată şi să nu-l trezească din rugăciune, dar caporalul a simţit venirea ofiţerului. S’a sculat repede şi s’a apropiat de el, salutându-1 cu un glas cald și bun: — Să trăiți, domnule locotenent! — Bună seara, Ioane. Te rugai? — Da, domnule locotenent. Așteptam semnul cerului, înumărând stelele ... Ducele şi ataşatul militar german la Roma, vizitează unităţile italiene care vor lupta pe frontul sovietic (Urmare în pag. 3)