Telegraful Roman, 1882 (Anul 30, nr. 1-152)
1882-06-10 / nr. 66
Nr. 66. ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 8 fl. 50 er., 8 luni 1 fl. 75 er. Pentru monarcie pe an 8 5., 6 luni 4 5., 3 luni 2 8 Pentru străinătate pe an 12 8., 6 luni 6 8., 3 luni 8 8 Sibiiu, Joi 10/22 Iunie 1882. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47. Corespondențele sânt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 41. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anul XXX. TELEGRAFUL ROMÂN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. INSERȚIUNILE Pentru odată 7 or., — de două ori 12 or., — de trei or 15 or. rândul en litere garmond — și timbru de 30 or. pentru fiecare publicare. Românii din Ungaria. IV. Desvoltarea dreptului public și a dreptului preste tot din seculii 3—11 în ținuturile noastre de astăzi se poate urmări foarte puțin sau nici de cum. Urmele sunt foarte rari și nesigure. Și nici că se poate altfeliu. Barbarii cari năvăliau, nu își bateau capetele cu codificări de legi ci mai mult cum se-și asigure asistența de pe spinarea poporațiunei ce o afla cultivând pământ, vite și industrie, într’aceasta se uniau cu toții, în formă însă se deosebiau. Unii erau adevărați lotri. Luau ce găsiau și omoriau ce le eșua înainte. Pentru că principiul lor era a merge apoi mai departe, la alte poporațiuni, pe care așijderea se le predeze. Alții mai cuminte se presentau ca „oaspeți,“ sau ca „scutitori“ și se introduceau cu puterea în averea locuitorilor. Conform legei de încuartirare a împărăției romane, locuitorii trebuiau să le dea a treia parte din posesiunea lor. Aceasta era o procedere „domoală“ și numai în cas de oposițiune era pedepsită „exstinctis habitatoribus“ (stingând locuitorii.) Barbarii dar, pe cum se vede, aduceau puțini §§ cu sine. Politica sau diplomația lor era foarte simplă: voiau se trăiască fără se lucre. Și așa, afară că se priveau de stăpâni ai posesiunii, în afacerile publice interne ale poporațiunilor nu se amestecau, precum aceste nu se amestecau în „disciplina“ lor de oardelung în „Roemer und Romanen“ Zice în privința aceasta: „Poporul de rând a rămas cel „puțin în starea în care s’a aflat mai „nainte: coloni sau arători ai posesorilor noi, cum odinioară erau ai vechilor posesori. Germanii n’au stins „poporațiunea țerei ocupate pe teritoriu roman. Așa de numeroase nu „erau neamurile siguratice ale barbarilor, ca se se poată lipsi de puterile „lucrătoare care esistau...“ Din cele ce știre lung mai departe se vede, că poporațiunea romană și-a păstrat sub Goți, ca și sub Huni, oarecare independență. *) Și Diefenbach**) spune, ca și alți scriitori, că nici ceilalți barbari cari au urmat nu s’au așezat cu statornicie in ținutul Daciei, ci au trecut ca nice unde răpitoare, omoritoare și sterpitoare de cultură. Slavii abia au fost aceia, cari au fost mai statornici și cari se vede că au avut îndurință și asupră limbei și asupra vieții publice a Românilor. Elementul român însă pe lângă toate câte au avut se sufere pănă la venirea Slavilor tot a fost așa de puternic încât i-a absorbit, precum au absorbit și alte fragmente de neamuri venite mai târziu. Procesul de asimilare a fost așa de înaintat încât Slavii cari au rămas pe teritoriul locuit de Români, la venirea Maghiarilor, mai erau numai sporadici și pe clina asimilărei. Astăzi dacă n’ar fi alte urme remase de dânșii în numiri de comune și familii ***) s’ar părea că nici picior de Slav n’a călcat pe timpurile acele în ținuturile locuite de Români. Românii așadară imprimând Slavilor naționalitatea lor au imprimat și instituțiunilor care s’au format în timpul pănă la venirea Maghiarilor, ori de unde se vor fi desvoltat, naționalitatea lor. Când au sosit Maghiarii în Panonia, cel puțin în Transilvania de astăzi, au trebuit să existe organisme politice acum românesci. Dicem, cel puțin, cu toate că după cum se va vede, organismele acestea au trebuit se fie mai întinse, pentru că le aflăm atât în nordestul și estul Ungariei proprie de a fi cât și în sudestul acesteia, în Banat. Urmează deci a pune întrebarea: cum și în ce raport de drept public au putut fi Românii cu Maghiarii la începutul conviețuirei lor? Notariul anonim al regelui Bela spune în adevăr multe minuni despre contactul Maghiarilor cu Românii așa înse, ca se nu sufere nici gloria armelor maghiare și se nu se supere nici Românii, înainte de toate Anonimul purcede din două puncte de vedere. Fiind episcop latin, făcu în cronica lui diplomație potrivită timpului de atunci. El a vrut, se vede, se atragă prin istoria sau cronica sa pe Maghiarii îndărătnici către biserica creștină latină, de altă parte ca să le facă cât mai plăcută biserica latină au împinat istoria cu cuceriri miraculoase săvârșite de Maghiari. Spre sfârșitul acesta episcopul fanatic, după spiritul timpului de atunci, mamei lui Almus, deși păgână, a trebuit să i se arate în vis vedenii dubeesci; darul dțlcesc a trebuit se meargă înaintea Maghiarilor ca și înaintea lui Moise. Și bătăliile Maghiarilor păgâni n’au fost mai puțin norocoase decum au fost ale Evreilor din testamentul vechiu. A uitat Anonimul să spună că, soarele a stat în loc ca să privească cu plăcere la vitejiile Maghiarilor. Simburele istoriilor miraculoase ale Anonimului conține cu toate aceste un ce important și pentru noi: ne descopere popoarele cu care s’au întâlnit Maghiarii Aceste sânt Slavii și apoi Românii. Itinerariul Maghiarilor grămădit cu miraculosități e în consonanță —în cele esențiale — cu alți cronicari și cu alți istorici, chiar și cu Etnografia dlui Hunfalvy. Pentru că vedem din toate că Maghiarii când au venit în ținuturile în care se află astăzi, au ocolit „pustietățile“ (dlui Hunfalvy,) adecă părțile locuite de Români și s’au întâlnit cu Slavii cari locuiau spre apus dela ținuturile Românilor. Aceasta o adevereșce și numirea cu care au numit Maghiarii pe Români, numindui ca și Slavii „Vlahi“. Deosebirea între Anonimul notariu și între Hunfalvy este numai, că cel dintâiu amintesce de Români, cel din urmă nu vrea se scie că au existat pe timpurile acele Români în fosta Dacie. Jung ne spune că Maghiarii s’au așezat în secolul al 9 în Panonia și trăiau acolo ca „nobilime“ între supușii Slavi, ocupânduse cu resboaie (nu de țesut), vânat și pescuit. „încă în secolul al 12 locuiau Maghiarii în corturi și uriau viața în cetăți.“ Din toate cele de pănă aci, între Maghiari și Români, nu vedem încă nici un raport afară de cel de vecini. Timpul dar când au venit Românii întâia și-dată în contact cu Maghiarii trebuie încă eriat. Atât fabulele cele vechi cât și cele noue, nu ne dau în privința aceasta deslușiri apriate. Cum că nici Maghiarii nu au adus cu sine, nici biblioteci cu legi codificate, nici arhive, se poate vede și din cele citate. Mulțimea terminilor primiți pentru numirea așezămintelor ierarhice administrative și juridice din evul mediu, indignă că au împrumutat multe dela Slavi, înainte de a introduce sistema feudală, împrumutată mai târziu dela vecinii din apus, dela Germani. Precum dacă n’au putut aduce Maghiarii instituțiuni pentru Slavi așa n’au adus nici pentru Români. Când așa dată în secolul al 11 Maghiarii au venit în contact cu Românii — căci atunci ni se pare a fi avut loc cel dintâiu contact statornic — și aceștia ’și avură instituțiunile lor desvoltate, care la început se vede a fi remas neatinse. La presupunerea aceasta ne mai îndreptățesce următoriul pasagiu din Pics *): „Cine cunoasce numai pe deasupra măcar istoria Ungariei va fi su* „Abstammung der Romanen.“ ihre *) lung țlice: „...behielten dieselben Selbständigkeit vollkommen bei (pag. 183 și 184.) **) Völkerkunde Osteuropas. ***) Numele slave de familii sunt unse și mai dincoace, din înfluințe esterne. FORȚA. De la Sibiiu la Săliște. Când călătoresce cineva dela un loc la altul, bunăoară dela Sibiiu la Ocna, și voesce se scie și alții despre călătoria lui se pune și -și pune impresiile pe hârtie, cu nădejde că se va afla vreun jurnal, carele se-și umple coloanele cu impresii. Și ca se atragă atenția publicului cetitoriu, fiecare să insuiesce a-și publica impresiile în Foileton. Și ca să nu treacă cuiva impresiile din vedere, tipăresce cu litere groase, de colo, pănă colo, adecă: Dela Sibiiu la Ocna, sau dela Ocna la Sibiiu. Dela Brașov la Zizin, ori vice-versa, și așa mai departe. Ca să nu mi se zică că n’ași fi și eu cineva, și că n’ași fi călătorit dela un loc la altul, bunăoară dela Sibiiu la Săliște, ca să nu creadă lumea că vreau să mă ascund de fața ei, — deși poate ași avea motive binecuvântate, Iată că mărturisesc tot ce sciu. Sciu că am călătorit de la Sibiiu la Săliște, sciu că m’au impresionat multe, și poate asupra multora voi fi făcut și eu impresiune. Sciu că voesc să-mi public și eu impresiunile și am nădejde că vreun jurnal se va impresiona prin publicarea impresiunilor mele în Foileton. Vineri seara în 21 Maiu vechiu, mare jale era in grădina de model a institutului pedagogic-teologic din Sibiiu. Scena era sfâșietoare. Și cum să nu fie, căci era vorba de despărțire. Teologii și pedagogii din Sibiiu se despărțiau de iubitele inimei lor, pe cari nu pregetă ale menagia în fiecare zi se despărțiau de buruienile din grădina seminarială. Ca unii ce privesc cu predilecție printre pomișori, sărată, ceapă, morcovi, fasole, mazere linte, numai printre florinu, ținânduse acestea de resortul pedagogilor, căci ei ascultă botanica, le era greu să se lipsească de îndeletnicirea lor zilnică. Cu chin cu vai au trecut și preste această durere. Ce-au simțit însă în inima lor, numai dânșii vor sei. Sâmbătă la 11 oare și-au mai cercetat odată pre ursitele lor și la 2 oare după prând au plecat spre Săliște. Durerea lor atât m’a impresionat de tare, încât abia la 5 oare m’am putut trezi din adânca-mi impresiune. Ca om mai înaintat in vârstă mi am tocmit o trăsură. Și ca se dovedesc că iubesc adevărul, spun și ceea ce ar trebui se refac, presupunăndu-o de cunoscută, — spun că trăsura avea numai un cal, calul un ochiu, celalalt și l’a fost perdut în lupta de la Solferino. Pentru trăsură plătiam 3 fl. și 10 cr. bacșiși. Această sumă se împărția între 5 inși afară de visitiu, căruia era destinat bacșișul. Am plecat, însă cum ? Locul de unde era ce plecăm se numesce „podul minciunilor“, mai multe scaune având. Acolo era mulțime de oameni ca cei din evangelie, așteptând — însă nu tulburarea apei. Consoții mei așteptau se sosesc și eu, așteptau cu nerăbdare, căci după cum spune, eu eram cel cu impresia, în cele din urmă ne-am areduit pe drum. Strada morii, strada păgânilor și așa mai departe. Visitiul nostru om practic, ca se câșcige din timp nu ocolesce preste pod, ci voesce să ne treacă prin riul Cibin. Când sântem în mijlocul rîului Ducipatului nostru îi trăsnesce prin cap să ne scalde. Nu mergeam nici înainte, nici îndărăpt. Și așa ne fiind nici un Moise între noi, a trebuit se trecem rîul cu urme udate. Aici am făcut cunoscință cu năravul calului nostru. El adecă numai așa era înduplecat se ne tragă pănă la Săliște, dacă mergea cineva înaintea lui, s’au dacă avea pe cine se urmeze. Cu alte cuvinte înclina și el spre pasivitate, căci stăpânul său era român pasivist din Sibiiu. Abia eșiți din rîu, ne urcăm în trăsură și spre norocirea noastră tocm și ne ajunseră o clae de țigani cu 2 cară de purdei. Deosebirea între noi și ei nu era tocmai mare. Din câți erau nu vorba unci un cuvânt unguresc, ca și noi. Aveau între ei un artist, care cu arcul său ’ți atingea inima. Și noi aveam artistul nostru, despre carevoiu vorbi mai tânjim. Nici ei, nici noi.