Telegraful Roman, 1882 (Anul 30, nr. 1-152)

1882-08-05 / nr. 90

Nr. 90. ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 8 fl. BO cr., 8 luni 1 fl. 75 er. Pentru monarh­ie pe an 8 0., 6 luni 4 0., 8 luni 2­0 Pentru străinătate pe an 12 0., 6 luni 6­0., 8 luni 80. Sibiiu, Joi 5/17 August 1882. Anul XXX. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Adm­inistrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47. Corespondențele sânt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 41. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE Pentru odată 7 or., — de două ori 12 cr., — de trei or 16 or. rândul au litere garmond — ui timbru de 30 cr. pentru Se­care publicare. Dreptatea și frățietatea maghiară. Se apropie prima Septemvre și fapta mă va da de gol, că am fost prea ușor creator, când am afirmat în corespondențele mele »), cum că cu începutul anului scol. 1882/3 vom des­chide mult așteptatul și de toți dori­tul gimnasiu român din Caransebeș. Nu puteam crede, că guvernul maghiar va desprețui dreapta cerere a unei populațiuni de p­este 100.000 locuitori dintr’un comitat curat român de ași deschide pe banii ei un insti­tut de crescere. Aur lume și te miră! Grănițerii români din fostul regiment romano - banatic Nr. 13 au un fond scolastic de aproape 300.000 fl. și un edificiu pompos zidit spre acest scop tot de ei. Vexând, că frații Maghiari, res­pective guvernul lor, nu se îngrijesce de crescerea fiilor lor, au cerut voie de la ministerial unguresc ași deschide pe banii lor un gimnaziu. Trimit o deputațiune. Deputațiunea se întoarce puțin măngăiată și până astăzi răs­puns n’a căpătat. De­sigur, că răspunsul ne­gativ ar fi sosit de mult, dacă nu punea păcatele pe colone­lul Kraft se depășeze despre bravura grănițerilor români pe dealurile Bosniei și Brțe­­g­o­vinei. Au­­ lume și te miră, cum se răsplăteșce din partea fraților maghiari bravura unui popor, care totdeauna și-a jertfit viața pentru tron și pen­tru patrie. Cere să-i dea școli și nu-i dă. Vrea să facă el și nu-l lasă. „împeratela dreptate. .........................................................I« Mai dem­ădi literații și artiștii maghiari cu ocasiunea primirilor la gara din Caransebeș ne sceau: „Fraților români! Veniți în brațele noastre. Pipăiți stânga și veți vede, cât e de caldă pentru voi!“ *) Dela Caransebeș. De ce li s’a răcit așa de iute inima, fraților literați! Ați spus ade­vărul s’au numai neați înșelat? Noi am venit la voi de mult. Nu v’am cerut altce­va, decât v’am fi: „dacă stați rău cu bugetul, pentru că îl dați pe bulevarde și al­te institute curat maghi­are fiți buni și ne dați voie, să ne deschidem un gimnasiu pe banii noștri.“ De ce nu ne dați voie. De ce vi se recesce inima, când aujți că și ro­mânul vrea să învețe carte? în modul acesta doriți frățietatea cu ro­mânii? De ce nu provocați prin jur­nalele voastre guvernul, să facă drep­tate fraților voștri, pe cari i-ați îm­­brațoșat prin Caransebeș? Cine fuge de frățietate, voi sau noi? z­i­­ceți, că patria e mama comună. Ast­fel tractează mama pe fiii săi? Pe câmpul de bătălie cântem cei mai buni patrioți, după ce venim acasă ne batjocoriți, ne asupriți și nu vă cade bine, că după atâtea veacuri de asuprire, mai purtăm încă numele de român. Vreți să ne răpiți limba dar să scrți că morți noi nu om da. Murim mai bine ’n luptă Cu glorie străbună Decât să fim sclavi carași In vechiul nost pământ După articulul premergătoriu, care ne-a venit dela Caransebeș, este foarte potrivit cel următoriu tradus din „Budapesti Hirlap“. Tatăl: Schimbarea ministeriului ro­mân, spune, că soartea regatului român atârnă dela aceea, spre care el se-și câștige amici între puterile occidentale, cari se o apere în contra Rusiei ce neștiesce spre Bulgaria și Constanti­­nopole. Un lucru e sigur, deși este în inte­resul monarh­iei și mai ales în interesul alianței cu România, atât de proști tot nu suntem, ca se ajutăm o Românie cu sim­­țeminte ostile noue, care amenință între­­gitatea statului nostru, se amestecă în afacerile noastre interne, și agitează, ne aț­tă poporul. Doamne feresce. Dacă va peri ea (România) nu e nici o pagubă, dacă o vor stringe între bețe, cu atât mai curând și va veni în om­. Numai pentru România, care în realitate va alejee de ori­ce stri­­dentă română, și care nu va face, și nu va suferi propagandă preste mun­ții Ardealului, ne vom trimite „bakari­­i (infanteriștii) noștri în foc. Și în momentul când România ne va fi cum dorim, se vor schimba și valah­ii noștrii din Transilvania și din Banat. Nu vor mai gravita în afară, sciind că n’au ce căuta acolo, și nu vor mai produce neplăceri spre paguba lor, după cum au făcut deunăzi în Hațeg fălfăind stindardul unui stat strein (?) și îndesânduse în gloate în salonul mo­­ștenitoriului la tron cu demonstrațiuni naționale (!!!) a căror urmare a fost că episcopii lor nu au fost invitați la masa de curte, spre pedeapsă, că nu -și învață legalitate și bună cuviință pre credincio­șii lor") Și dacă concetățenii noștri români au învățat cuvintele din „Szózat“ (Szó­zat e poesia unui poet ungur Vörös­marty, și corespunde poesiei regreta­tului Mureșanu „Deșteaptăte Române“ Not. trad.­ „Pentru tine în larga lume nu este alt loc­, „a nagy világon e kívül nincsen számodra hely“, înțele­gerea cu noi maghiarii se va restitui, și nu se vor mai plânge de apăsări unguresci, după cum fac acum fără nici o causă. Căci dacă ar fi fost asu­priți, nf ar fi așa de mulți, și în stare așa de bună, n’ar avea biserici și scoale, jurnale și oficii, reuniuni și deputați, afară de Transilvania unde din voia lor le place a fi pasiviști. Veteranii români, foștii deputați di­­etali Babeș și Petyko(?) și alții ase­menea acestora, în zadar seamănă ne­ghină printre grâul amiciției maghiare române, căci guvernul României altfel privesce lucrul și voea ce se meargă cu Ungaria .) Această situație ne dictează ți­nuta politică și tot așa și României. Și precum s’a alipit Italia de Germa­nia și Austro - Ungaria, nu din simpa­tie, ci din interes, astfel­ și România, urmând exemplului ei, întră în servi­­țiul (szegedik) puterilor mari din cen­trul Europei, căci aceasta o cer inte­resele ei. N’a făcut așa și Serbia încă de mult, și regele Milan călătoresce acum la Inchl, de bună seamă nu din amor cătră unguri, ci cu calcul. Și ce poate Serbia, poate și România cu mult mai ușor. Și România are mai multe motive. Cestiunea orientală a ajuns eară la ordinea jrei, și aceasta silesce pe România să se apropie de monarh­ia noastră. Cine scie ce va aduce pri­măvara, în cestiunea navigațiunei pe Dunăre a voit România se scape de societatea de navigațiune austriacă, și pentru aceasta s’a răsvrâtit contra noastră. Urmarea fu, că o a părăsit întreagă Europa, și ea a rămas isolată. Acum ar vrea se scape de politica aceasta vechiă și ar vrea să se înțeleagă cu noi. Noi suntem gata la tot târgul con­venabil. Brătianu nu ne este nici prieten nici dușman, el e oportunist ca și Gam­­betta. Și-a dat dimisia ca pe timpul *­ Va se scă, s’au pedepsit cu carență. Noi. tr. *) înaintea publicului lui „Budapesti Hirlap“ Ungaria e totul. Austria e... Schu­­wichs ! Not. tr. FOIȚA. Pățeniile unei bancnote. (Fragmente autobiografice.) Eram o hârtie frumoasă, îmbră­cată în haină albă a nevinovăției. Nu aveam nici o presimțire de fatalitățile și corupțiunea societății moderne. Și în aceasta situațiune eram lumeață, cugetând, că vreodată voiu pute face servițiile cele mai oneste societății omenesci. Așa eram înainte de trei ani. Dar acum ? Doamne feresce! Acum sânt vechia sbârcită, mijloc de înșălă­­torie și causa celor mai multe crime. Credeți-mi. Dacă ce am pățit. Domnii cei din Viena mă îmbră­cară în uniforma vânătă, după chipul și asemănarea „tiranilor“ binecuvântați deDșleu, și în înțelesul multor paragrafi fabricați la masa verde mă împuter­niciră a garanta datoria statului în locul talerilor, galbenilor și altor mo­­nete rotunjoare și sclipicioase. Banca țărei se obligă a sorvi pentru mine 10 fl v. a. îmi începui cursul. Ultrajștii români din România și Transilvania pot înjura și agita cât vo­­iese în contra alianței maghiare-române; larma fiarelor „Timpul“ „România li­beră“ etc nu va opri cursul sumei, care silesce pe bărbații de stat ro­mâni se caute sprijinul statului lor în monarh­ia noastră. Mintea în­vinge și nu patima; și mintea ne Trecui prin manile multor stăpâni cari mă priviră cu dispreț, cu deose­bire rea primire a lui în Bohemia, îmi aduc bine aminte, că într’o casină celtică toți membrii își scoaseră por­tofoliul și pe surorile mele scriseră cu litere groase, za plați ăeset zlaty. Eu fusei mai norocoasă, căci stăpânul meu, un tip din vremea lui Svato­­pluk, când scoase o mulțime de banc­note și le puse pe masă, mai pe toate le marca cu inscripțiunea celtică, dar numai pe mine nu. De­sigur pentru aceea că nu m’a observat de nasul său cât un castravete, pe care stăteau nesce ochilari întocmai ca ciuberele pe calul moțului. Mă especiară îndată la Budape­sta. Aci avut cea mai mare ospitali­tate, cu deosebire la Jidani. Eram o raritate și ca atari mulți curioși mă schimbau cu 11 fl. Făloșia mea crescu și mai tare atunci, când îmi văd­ui por­tretul în fruntea unui jurnal politic c­­­otidian din Budapesta, numit de scep­ticismul burgesimei: „Flakkerblatt“. Nici odată nu am fost mai entusiasmată ca atunci. Dar după soare vine ploie, și bu­curia mea încă nu ținu mult. După ce se îmulțiră bancnotele, ajunsei în­­ mâna unui tinăr amorisat într’o coco­­niță din Budapesta, care însă îiirefusă mâna fiind el prea sărac. Tinărul acesta apoi într’atâta a desperat, în­cât își propuse­se treacă în „Ceea lume“ și încă prin o moarte modernă, aplicată mai mult în capitală, într'o seară liniștită, pe care o pot cugeta numai poeții, mă trezit cu stăpânul meu pe puntea catenară din Budapesta. Stăpânul meu își lua ultimul adio de la lume, apoi insuflat de vitejie, se făcu nevăzut în fundul Dunării unde mă aflam și eu, însa bine conservată căci la mine nu petrunse apa­ mea? Cine își poate închipui tristeța Eram de tot desperată vă­­zindu-me în fundul apei, de unde nu voiu mai vede lumina soarelui. O fur­tună grozavă aruncă cadavrul stăpâ­nului meu la țermare în apropierea unui sat unguresc, unde nișce pescari deferă peste el, iar pe mine me luă unul dintre ei și mă duse acasă so­­cotindu-me de o hârtie netrebnică. Oh la ce am ajuns, să fiu așa despre­­țuită de un pescariu hăbăuc, care nu soiea valoarea mea și a fabricanților mei, ajunsei la aceea stare, încât tre­bui să fac servițiul unei hârtii arun­cate în gunoiu. Muierea pescariului — ori abia pot spune de necaz — învălui în mine ardei. Eu învălitoare de ar­dei ? La aceasta nu m’am acceptat. Când să sfîrși ardeii mă deferă unui copilaș să se joace cu mine. Spaima mea crescu acum în gradul cel mai înalt, căci mă temeam că sburdalnicul de copil mă va face bucăți. Groaznică situațiune. Copilașul să juca cu mine în țerînă, când spre norocirea mea eacă trece un Jidan cu pene, care vă­­zândume în mânile copilului, să apro­pie de noi și vise copilului. Nu mi vei da hârtiuța cea cu sfinți ? Iți dau o pițulă pe ea. Sburdalnicul copil nu vrea să mă vîndă pentru toată lumea. Dar când Jidanul isteț îi puse o pițulă sclipi­­cioasă în palmă, copilul nu mai Șise da. Prin acest mod de înșelătorie ajun­sei ear în mânile unui om, care mă solea prețul. Dar e scrut că banii Ji­dovului nu stau în loc și eu încă a doua j­ună trezii în mânile unui ad­vocat, apoi în punga tescuită a unui pre­ședinte de....... Acesta era om de lume și n­­u era si­ară în care să nu-și fi pe-

Next