Telegraful Roman, 1885 (Anul 33, nr. 1-137)

1885-01-24 / nr. 10

Nr. 10. Sibiiu, Joi 24 Ianuarie (5 Februarie) 1885. Anul XXXV. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbătă. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3­ fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarh­ie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47. Corespondențele sunt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 30. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei ori 15 cr. rendul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentru fie­care publicare. Prenumerațiune nouă la „Telegraful Român“ care apare de trei ori pe săptămână, deschidem pe anul 1885, cu prețul cel mai moderat, ce se poate vede în fruntea foaiei. • Banii de prenumerațiune se trimit mai cu înlesnire pe lângă asignațiuni poștale (Posta utalvány — Post- Anweisung.) Numele prenumerantului, al comunei unde se află cu domiciliul, și eventual al poștei ultime se fie scrise bine, ca să se poată ceti. Se atrage atențiunea în­ domni abonați, al căror abonament se sfârșește cu ultima Decembre 1884, a-și înnoi din vreme abonamentul, pentru ca să nu fie espeditura silită a sista, sau a întârcita cu espectarea foiei *). Editura „Telegrafului Român“ în Sibiiu. *) O înlesnire foarte mare în espedițiune se face prin lipirea unei fășii de adresă de la abonamentul ultim. Sibiiu, 23 Ianuarie. „Și va fi în fu­ua aceea, tot cel ce ve va ucide pe voi, i se va părea că aduce jertfă lui Dumnez­eu.“ Aceste cuvinte ale Sântei scripturi ne vin în minte în aceste momente de grea întristare pentru noi ro­mâni’, și dacă mai este pentru noi mângâiere, aceea se riduce tot la cuvântul scripturei: „Rabdă până în sfârșit. “ Nu știm în ce sens trebue se interpretăm cu­vintele din urmă ale sântei scripturi. Credeam că va fi destul din paharul amărăciunilor, și cu tot drep­tul am putea aștepta ca răbdarea să nu ni se mai pună la probă, căci din năcaz cea mai mare parte a fost a noastră. Credeam și credem că tristele experiențe făcute au putut convinge chiar și pre cei împotriți la inimă, că pe calea apucată nu se va ajunge resultatul dorit. Credeam și credem că cu cât vor lovi mai mult în noi, cu atât vom deveni mai vânjoși, ca și ferul, a cărui natură trebue se ni-o însușim, ca să ne putem explica aparițiunile de toate zilele în politica statului nostru. Este tristă posiția noastră în statul acesta, și după cum s’au croit lucrurile din tristă ce este, ea tot mai tristă va trebui să fie. în această tristă stare de lucruri viața noastră națională se manifestează deocamdată numai în pres­să. Ea este espressiunea adevărată a curentului ce domnește în sinul poporului, și suntem solidari în apărarea individualității noastre naționale, așa că X 7­7­­ 7 scurt văzătoriu trebue se fie omul, care va fi sedus a crede că între noi în această privință­ este deo­sebire. Drept aceea când vine cineva și cu biciu de fer lovește în ziariul „ Observ­atorul,* dacă el rabdă și nu scoate țipet de durere, țipă celelalte ziare românești, cari n’au încărunțit în suferințe ca di Barii. Dacă se pune ștrangul la gâtul „Tribu­nei“,“ în fața atentatului va țipa de spaimă „Ob­­servatoriul,“ „Gazeta Transivaniei,“ „Luminătoriul,“ „Telegraful Român“ și va trebui se țipe și „Vii­­toriul.“ Țipetul nostru de durere nu se va reduce la simpatii sau antipatii personale față cu bărbații, cari astăzi stau în fruntea diaristicei române de la noi. îndată ce țipetul nostru de durere s’ar re­duce la simpatii sau antipatii personale, el și ar perde îndreptățirea de a fi respectat de lume. Țipe­tul nostru se reduce la causa națională pentru care ni se pune ștrangul în gât. Domnului Barițiu nu i se face proces de pres­ă la adâncile sale bătrânețe pentru cuvântul, că el se numește Barițiu, ci pentru că este redactorul unui Tiariu românesc, care se re­­voaltă în fața nelegiuirilor, și nu-și poate suprima indignațiunea. Domnului Slavici nu i se face pro­ces de pres­ă pentru cuvântul că poartă numele de Slavici, sau doară că el ca nime altul a știut și știe se scrie din inimă și la inima poporului ro­mân. Doamne ferește. Domnul Slavici are la spa­tele sale o carieră de publicist mănoasă ca puțini între scriitorii din generațiunea tânără și salutara scoală a junimei din Iași. Pentru această activi­tate nici un procuror de stat n’a căzut în desperare. I s’a făcut însă proces de pres­ă „Tribunei“ pentru un articol al domnului Slavici, în care el combate în modul său — deșertăciunea, la care au recurs opinia publică maghiară de la dualism încoace, de­șertăciune îndreptată contra existenței noastre na­ționale. Avem deci toate fiarele române una și aceași chemare: apărarea individualității noastre naționale, și în împlinirea acestei chemări suntem cu toții solidari! Chemarea noastră comună fiind, comun ne este și inimicul, și se nu se creadă că lovind în „Observatoriul“ nu simte „Telegraful Român“ dure­rea, sau că dacă tai în „Tribuna“ nu crapă diartul „Viitoriul.“ Această solidaritate în apărarea causei națio­nale ne ține strînși la­olaltă, și micele noastre certe interne, cari există, și vor exista cât timp oamenii vor fi oameni și interesele interese, dispar, îndată ce vedem că cuțitul a ajuns la os. Și el a ajuns la os, taie în carne vie, și taie fără nici o cruțare. Causa, pentru care ni s’au înfipt cuțitul până la os, este comună, comună este deci și durerea noastră, și manifestarea acestei dureri comune se nu ni se fae în nume de rău nici sus nici jos. La 3/15 Decembre tribunalul din Sibiiu a per­­tractat procesul de pressă intentat „Observatoriu­­lui“ pentru un articol, în care scriitoriul aceluia a luat în batjocură temerea maghiarilor de memoria martirilor noștri de 1784. Juriul a achitat pre­domnul Bariț și noi am avut satisfacțiunea a constata că în Ungaria mai sunt încă cetățeni cu caracter și convingeri libere de crâncena boală a asimilărei limbistice. La 6 săptămâni asemenea priveliște. Alaltăeri la 22 Ianuarie s’a pertractat processul de pressă intentat diariului de aici „Tribuna“ pentru un ar­ticol al domnului Slavici. Sub penibila impresiune a procesului Klee­­berg-Marlin, care a ținut Sibiiul 10 luni de zile în continuă agitațiune, domnul Slavici a scris un arti­col, în care a condamnat tendențele de asimilare în statul nostru. Este păcat strigătoriu la cerru a judeca pre un om în o limbă, pre care el nu o pri­cepe, este anacronism a pune pre niște nemți și bohemi, ca ei se apere pre acusați în o limbă, pre cari ei o vorbesc rău, și acusații nu o pricep de loc; în fine este cinism a întreba pre acusați, dacă mai au ei de adăugat ceva la apărare, bine știind, că ei n’au înțeles nici un cuvânt din întreagă vor­birea torturată și torturătoare a apărătoriului. Sărmanul cetățean­ nici sub furci să nu-i fie permis a vorbi în limba sa, nici sentența de moarte să nu i­ se publice în limba sa, mai ales când acea­stă limbă nu este a hotentoților, ci cea germană, limbă universală, fără care omul european nu se ține pe deplin cult. Asemenea stare de lucruri nu poate câștiga sim­patii Ungariei. Urmarea logică este că în măsura în care crește asemenea anormală stare de lucruri, crește și inștiința naționalităților de a se scutura de ea, căci nim­e nu moare fără a mișca din mâni și din picioare. Aceasta este esența articolului șliarului „Tribuna,“ și pentru aceasta fu el tras în proces de pres­ă sub cuvânt de agitațiune contra instituțiunilor statului. Juriul a achitat pre­ocusați, și au dat satisfac­ție și de astă dată opiniei publice a naționalităților nemaghiare din acest stat. FORTA. 7 Regele Serbiei. Z­ece ani mai târziu, in anul 1827, adecă toc­mai în perioolul mișcării elinilor, preste o mie șerbi, adunați în scupcina (dieta) din Kragujevar, subscri­­seră petițiunea adresată sultanului,de a denumi pre Miloș Obrenovici de principe ereditar al lor, obli­­gându-se totodată într’un document „a fi supuși se­­renissimului principe Miloș Obrenovici, lui și următo­rilor lui din generațiune în generațiune, ca domnu­lui și principelui lor.“ Prin răbdare și bani Miloș învinse și în Con­­stantinopol, și în anul 1830 un hatișerif, un bilet de mână al sultanului Mahmud întări întâia­ oara toate libertățile, ce șerbii au dobândit prin resboa­­iele lor și au putut afirma în curs de 15 ani. „Drept recompensă pentru fidelitatea sa cătră înalta Poartă“ sultanul denumi­­re Miloș de bașenez, adecă de principe al națiunii sârbești, care demnitate se de­clara de ereditară în familia sa. Aceea, la ce Miloș a nnsuit cu istețime și te­nacitate, a ajuns; el se ridică de principe al statu­lui sărbesc, a cărui dependență de la turci consta nu­mai în unele forme esterne. A șterge și aceste forme cu desăvârșire avea să se împlinească prin na­turala continuare a politicei acestei dinastie noue. Miloș institui nu numai o curte strălucitoare, ci dede și statului o constituțiune modernă, carea însă se potrivea cam­­od în vederea vechei stări na­turale a țării și în a datinilor poporului. Fără de aceea aceasta schimbare Rusiei nu plăcea de loc, cu atât mai puțin unei sume de familii șerbești, cari invidia norocul familiei Obrenovici și mai voiau ca țeara să fie administrată și cârmuită de boieri. La protestarea Rusiei Miloș se vei fu silit în anul 1838 a suspenda, cu prea puțină esepțiune, întreaga con­stituțiune, fară pre boierii dușmănoși îi molcomi și îm­păca, dându-le funcțiuni și oficii înalte. Cu toate aceste ei nu încetau cu atacurile lor contra lui Miloș și îmbărbătați și animați de Rusia ei se și conju­rară pentru a pune oară capăt dinastiei Obrenovici. în luna lui Aprile 1839 conjurații resculară țeara și bătrânul Miloș întratâta se înfrica, în­cât se în­voi cu pretensiunile conjuraților, și abdica în favorul fiului seu. Miloș părăsi patria sa nemulțămitoare și se duse în România, lăsând în Serbia pre fiul său cel mai mare Milan, un om tânăr însă bolnav de moarte, care și muri 14 zile după aceea, în loc de încoronare se ținu îmormântarea lui cu pompă mare. Cel mai de aproape erede îndreptățit al tronu­lui a fost al doilea fiu al bătrânului exilat, prințul Mihaiu, care se afla la tatăl său in București. O deputațiune sârbească se și prezenta la București și invita pre prințul Mihaiu, numai de 16 ani, să ocupe tronul Serbiei. Aceasta tocmai conveni partidei ru­sești dintre boieri, carea apucase deasupra, pentru că capii ei voiau se țină pe tinerul principe sub tutela lor și să cârmuiască în numele lui. în luna lui Faur 1840 Mihail Obrenovici, în­soțit de mama sa de origine princesă română, și de o mulțime de mai mari sârbești se duse la Con­­stantinopol unde sultanul îl introduse sărbătorește în demnitatea principelui, îl declara de ma­oren și îl denumi de mușir, de marial al imperiului. Principele Mihaiu, de­și tânăr și neespert, to­tuși consoia, că consilierii obtruși lui, sunt duș­manii jurați ai familiei sale și pricepu a se scăpa curând de ei. Prin aceasta însă el înmulți amără­ciunea partidei lor și vechii conjurați începură din nou opera lor, dară acuma cu scopul a trânti de­săvârșit pre Obrenovicii de pre tron, în luna lui August 1842 erupse răscoala mili­tară pregătită de ei, și principele Mihaiu, văzându-se tradat de ai sei, ceda fără a se opune cât de pu­țin. Detronat ca și tatăl său, se duse din nou in exil la tatăl său în București; în aceeași scopcină, în care se hotărî detrona­rea dinastiei Obrenovici, partida rusască din Serbia proclama de principe pre Alesandru Karageorgevici.

Next