Telegraful Roman, 1886 (Anul 34, nr. 1-137)

1886-11-27 / nr. 126

504 vilor universitari bolnavi“ ’și-a serbat jubileul Sâm­bătă. Cu această ocasiune, Alteța Sa arh­iducele Rudolf a dăruit acestei societăți, a cărei patron este, 1000 fl. La­ festivitate au participat foarte mulți băr­bați de stiință, cari au conlucrat acum 25 ani la înființarea societății ca studenți, precum deputatul dietal Dr Steidl, profesorii Dr. Zimmermann, Dr Op­polzer, Dr. Lebering și alții. De altădată mai multe. Yff. TELEGRAFUL ROMAN. Viena, 21 Nov. v. 1886. în Ungaria Trefort, în Austria Schmerling e idealul națiunilor do­minante. Națiunea maghiară în hiperzelul ei de ma­­ghiarizare acuși adoară pe ministrul Trefort. Dovadă chipurile cioplite în onoarea lui. Bară națunile ne­­maghiare — majoritatea poporațiunei — sunt aduse aproape la desperațiune prin apelurile și nedreptă­țile, ce li se fac. Cu toate acestea, să nu creadă nime, că simțemintele milioanelor apăsate ar fi un curent, cu care se poate juca, care cum vrea. Convingerea celor ce sufere e un curent capabil al și croi al vie noauă fiind scos din cea vechie. Aproape ceea ce se întâmplă în Translaitania se Întâmplă și în Cislaitania. Simțul național al diferitelor naționalități e pretutindenea la culmina­­țiune. Fie­care caută a se desvolta în limba sa națională și a se folosi de aceasta, și dacă nu-­i suc­cede, cere aȚi, cere mâne, cere în continuu, până când tot i­ se dă. Deosebirea e numai aceea, că, pe când în țerile coroanei Sf. Stefan glasul națiunilor nemaghiare sună în pustie, pe atunci al celor din Austria se mai și ascultă și împlinesce. Dovadă sunt concesiunile fă­cute mai de curând ceh­ilor în privința folosirei limbei lor naționale. Dar concesiunile cuprinse în ordinul ministrului de justiție Prazak n’au venit bine la socoteală nemților neaoși. Urmarea a fost și o proteste și car proteste. însuși veteranul absolutist, bine cunoscut și noaue românilor, căruntul Schmerling, ’și-a rădicat cuvântul în contra concesiunilor ministeriale. El — ca president al curții de casație — a aflat concesi­unile făcute vehhilor de vătămătoare pentru unitatea limbei germane, care întrunesce toate popoarele Au­striei sub un sceptru. Și-a ridicat deci vocea in contra lor de pe tribuna cea mai înnaltă și vocea sa a străbătut în toate păturile germanilor. Toți se grăbesc ai aduce omagiile lor, așa încât idolul nem­ților neaoși e acei în întreagă Austria betrânul Schmerling, însăși comuna Viena, ca prima comună a im­periului s’a grăbit a’și da tributul seu. Drept aceea în ședința magistratului dela 26 Nov. n. majoritatea de 80 indivizi a decis a se eterniza pășirea bărbă­tească a neobositului ei luptătoriu pentru unitatea statului german și a drepturilor germanilor prin așezarea portretului lui Schmerling în colecțiunea de tablouri a orașului. „Aceasta —­­fice o foaie democratică de aici — servesce drept dovadă, că representanța primei ce­tăți a monarh­iei ține neclintit la tradițiunile vechiei Austrii la principiile libertății germanismului și a unității statului, prin cari monarh­ia austriacă s’a susținut cu glorie între toate vitregitățile și nevoile, în palatul cetățenilor Vienei, portretul lui Schmerling va prevesti nepoților și strănepoților tradițiunile ve­chiei Austrii, tradițiuni de patriotism adevărat și cetățeni independenți “ Iată, ce face bătrânul Schmerling în adâncile sale bătrânețe! Ștă bine sumeață și arată, că voiesce a face din biserica catolică un felin de a doua religie de stat. Amintim aci numirea arh­iepiscopului de Bucuresci și pretensiunea din partea vaticanului ca arh­iepiscopia din Bucuresci se fie recunoscută de statul român ca persoană morală. Nu ne vom întinde astăzi asupra osebitelor cestiuni de amănunte, care fac parte din marea cestiune a prozelitismu­­lui catolic în țeara noastră. Ele vor fi tratate într’o lucrare specială, pe care ne reservăm a o face în coloanele acestui t­­ar. Ori­cine va înțelege cât de însemnată și de delicată este cestiunea în sine din causa situațiunei particulare, în care ne aflăm prin faptul, că suveranul țârii este membru credincios și zelos a bisericei catolice. Nimeni nu poate con­testa înrîurirea puternică, ce poate avea un factor atât de important, în desvoltarea statului român. Dovadă despre aceasta este acțiunea mult mai mare, pe care o exercită de câțiva ani agenții bisericei catolice, în țeara noastră. Am ved­ut chiar, că defunctul metropolit-primat a fost silit se intervie și să răspundă unei enciclice, în care arc­iepiscopul papal din Bucuresci, se esprimase într’un mod necuviincios în privința bisericei noastre. Nu se poate clar tăgădui, că se manifestă din partea papismului tendința d’a se înrădăcina și d’a se întinde în țeara noastră, și că această tendință este favorizată prin fap­tul, că avem pe tronul țarei o dinastie catolică. Legiuitoriul constituant prevăzuse acest neajuns periculos, și dispusese, că moștenitoriul tronului va fi botezat și crescut în religia ortodă a răsăritului. Se scie, că această disposițiune esențialmente națională a fost nimicită prin actul de regularea succesiunei pe tron din 1880. Vom avea încă un rege papistaș. Prin urmare câmpul este deschis pentru multă vreme încă intrigilor Va­ticanului, în fața unei asemenea situațiuni era necesar, era o ce­stiune de conservare națională, ca noul metropolit­ primat să fie destoinic pentru a paraliza lucrarea papistașă și a apăra legea română contra acestui periculos dușman. Dar, precum au pus interesele țării totdeauna în urma intereselor lor de gășcă, tot așa și de astădată suntem siguri, că guvernanții noștri vor fi slugi plecate ai intereselor anti­naționale. Alegerea de astăzi va dovedi încă odată țărei, că în capul trebilor sunt nesce înstrăinați, cari, spre a se men­­țina la putere și a măguli pe stăpânii lor dinlăuntru și din afară, nu se sfiesc de a pune în pericol chiar datinele cele mai sfinte ale națiunei române. Alegerea metropolitului. Cetim in „Epoca“ de Duminecă. Astăzi sinodul, senatul și camera întrunite, sunt chie­­mate a alege pe capul bisericei autocefale române. Dacă acea­stă alegere n’ar fi decât o cestiune de ierarh­ie bisericească, de­sigur că dânsa n’ar avea o însemnătate atât de mare. Discuțiunea s’ar mărgini asupra calităților personale ale epis­­copilor. Dar la noi românii biserica a fost totdeauna strîns legată cu aspirațiunile noastre naționale. Românul nu țlice religia, el țlice legea. Pentru densul credințele religioase și ideia de patrie și de înaționalitate se resumă într’un sin­gur cuvânt: legea. De aceea istoria noastră arată, că mai toți arh­ipăstorii, cari au fost în capul bisericei, chiar atunci, când ambele țeri surori nu erau incă unite, au jucat un rol însemnat în toate cestiunile cele mari ale desvoltarii noastre naționale. In momentul de față alegerea capului bisericei are încă însemnătate din un alt punct de vedere. Nici­odată biserica noastră națională n’a avut mai multă nevoie de o direcțiune energică și conformă cu tradițiunile noastre naționale. Se scie, că clerul catolic, care pănă acum se mărgi­­nia printr’o acțiune de proselitism religios, esercitată prin mijloacele obicinuite, de un timp încoace, a adoptat o atitu­ Episcopatul României. Cum vedem din schițele biografice ale vieții metropolitului Filaret al Ungro-Vlahiei, date de curând la lumină de Prea­sfințitul Melchisedec al al Romanului, episcopatul nostru atinsese culmea strălucirei în biserica răsăritului în veacul al XVIII-a. Farul luminător al românismului în secolul trecut a fost Marele Grigorie, metropolitul, care a întemeiat în jurul său o pepinieră de episcopi, cre­ând literatura limbei române, prin traducerea tuturor cărților bisericesci pe românesce, la a căror tipărire ’și a consacrat viața, împreună cu ucenicii săi, episcopii Cosma al Buzeului, Kesarie al Rîmnicului și Filaret, devenit în cele din urmă metropolit și căruia ’i-a dedicat la 1787 întâia gramatică română, marele Vistiernic al țărei și Disceofilax al bisericei ecume­nice, Ienache Văcărescul. Patriotismul și înțelepciunea metropolitului Grigorie și al episcopatului crescut de sânta suflare a duhului seu lățișe strălucirea bisericei române peste întreg răsăritul, încât la 1776, marea bise­rică ecumenică crezând, că titlul de prea onorabil și esarh­ al laturilor și rangul de precădere al me­­tropoliei Ungro - Vlah­iei între ierarh­ii bisericei răsăritului, nu mai era îndestulător, ridică prin ac­tul patriarhului Sofronie, metropolia Țărei românesci la Cesaria C­apadochiei, care are pasul imediat după patriarh­ul ecumenic și al cărui titular, cum am văd­ut de-m­ă­eji cu prilejul abdicerei Patriarhului, este da dreptul chiemat a-­i țină locul. Cu fericiții metropoliți Veniamin Costache al Moldaviei, Grigorie al IV-a și Neofit al Ungro- Vlahiei, cătră sfârșitul întâiei jumătăți a secolului nostru, strălucirea bisericei române a mers, apunând și a ajuns în jalnica lăngezire, în care o vedem zăcând ații, în­cât dela alegerea de aii, a capului bisericei noastre atîrnă foarte mult ridicarea ace­stei divine instituții. Ne­fiindu-ne dat a indica pe ierarhul, ce ur­mează să fie chiemat a lua demolita succesiune a răposatului metropolit primat, credem a ne înde­plini o sântă datorie, schițând pe cât ne e cu pu­tință de esact, dar cu totul imparțial, starea epis­copatului nostru actual. * * * Episcopatul României constă, pe cum se scie, în două metropolii și șase episcopii. După tradiția ab­ antique și dela unirea țărilor surori d­ecesele bi­sericei noastre s’au clasificat în următoarele ranguri: în primul rând metropolia Ungro-Vlah­iei, me­tropolia Moldovei și a Sucevei. Apoi, episcopia Rîmnicului Noul - Severin Romanului, a Buzeului, a Hușilor, a Argeșului și la a sfârșit a Dunărei de jos, în această rânduială își iau locurile chiriarhii respectivi la toate actele bi­sericesci și politice. Ba adese ori s’a ținut soco­teală de acestă clasificare și la promoțiunile dela un scaun la celalalt. în această ordine vom procede dar în așterne­­rea schițelor actualilor chiriarchii, precum urmează: 1. P. S. Iosif metropolitul Moldovei și Sucevei, Fiu de preot născut în Basarabia, unde are și apoi un frate preot, rămâind orfan din cea mai fra­gedă copilărie, fu luat de unchiul seu, care era că­lugăr în mănăstirea „Frumoasa,“ situată în apropiere de satul natal. Pe la anul 1835 fiind în vîrstă de 12 ani a părăsit, urmând pe unchiul seu, șa­sa mănăstire și a trecut în Moldova, unde a petrecut câți­va ani la metropolia din Iași la sf. Spiridon și pe la mănă­­stirea Neamțu. Apoi trecu la Buzău, unde unchiul său fu nu­mit de episcopul Chesarie, eclesiarh­ al episcopiei, iar băiatul atrase asupră-’i atenția episcopului, ca­­re-’l călugări la vîrsta de 15 ani, îl hirotonisi diacon, atașându-­l la persoana sa. Fiind cu episcopul seu în Bucuresci, când ace­sta era reținut în capitală de îndatoririle sale po­litice, tinărul diacon cerceta cât­va timp școala de la sf. Sava. După încetarea din viață a protectorului seu episcopul Chesarie, părăsind eparh­ia Buzăului un numit egumen la un mic schit Brâncovenesc, ear mai târziu fu mutat în aceiași calitate la mâ­­năstirea Găiseni, tot a Brancovenilor, unde a lecuit pănă la anul 1864, când s’au secularisat mănăstirile. D’aci se așea­ză în Bucureșci, devenind deocam­dată profesor la seminar, apoi profesor de religie la liceul Mateiu Basarab. Mitropolitul Nifon îi deja rangul de archiman­­drit. Cuvioșia și blândeța, cu care se conducea, îl ri­dicară în afecțiunea mitropolitului, care -l hirotonisi în curând arh­iereu. La 1873 fu ales episcop de Argeș, unde stătu puțin, spre a trece în 1874 la mitropolia Moldovei, în care fu ales, după trecerea mitropolitului Calinic ca primat al României. Ca operă literară n’a dat la lumină, decât dis­cursul, ce a pronunțat la 1879 în senat, în causa unei înmormântări civile de la Curtea de Argeș, dis­curs devenit celebru prin vehemența, cu care a ata­cat pe primul ministru Brătianu. I P. S. atinge vârsta de 65 ani, și în timpul din urmă sănătatea ’i-a fost sdruncinată de o para­­lise a vederei, care din norocire n’a avut urmări funeste. Episcopul Iosif al Râmnicului Voul-Severin. Este fiul unui diacon din satul Adâncată, ju­dețul Botoșani. A absolvit cursurile seminariului de Socola din Iași între anii 1836—42. Apoi fu orân­duit profesor la școala cateh­etică din Botoșani tot­odată și preot, după ce se căsători cu o nepoată a arh­i­ereului Filaret Scriban. Devenind văduv, trecu ca preot de regiment, mai în urmă călugărindu-se deveni profesor la seminar. Iar la 1860 fu înnăl­­țat la treapta de arh­iereu, în care calitate petrecu în Iași pănă la 1879, când fu ales episcop al Râm­nicului. Odată cu suirea sa pe scaunul episcopiei, P. S. S. a făcut o însemnată danie spitalului Sf. Spiridon și a destinat toate economiile sale pentru binefaceri. Din nenorocire, episcopul sufere de câtva timp de o paralizie, ce-l împedeca a părăsi camera pentru cea mai mare întristare a eparh­iei sale. * * * Episcopul Melchisedek al Romanului, membru al Aca­demiei române. E fiu de preot din satul Gârcina, județul Neamțu. între anii 1835 —4­ își făcu studiile la seminariul Socola, în biserica căreia fu tuns în monahism la anul 1844 și numit profesor la același se­minar, unde funcționa pănă la 1848, când fu trimis de Mihai Vodă Sturdza în înțelegere cu mitropoli­tul Meletie la Kiev spre a-­și desăvârși la academia de acolo studiile sale teologice și fiilosofice. tutor­­ cându se în țeară cu gradul de magistru în filosofie și teologie fu numit profesor definitiv la seminariul Socola. în anul 1856 Gr. Vodă Ghica îl strămută ca director la seminariul de Huși, de curând înfiin­țat, pe care îl organisa. Fiind ales deputat în divanul ad-hoc din 1857, se alipi pe lângă grupul tinerilor conservatori, cu care conlucra la realizarea celor mai scumpe dorințe ale națiunei. Activitatea și zelul ce-­l desfășură

Next