Telegraful Roman, 1887 (Anul 35, nr. 1-135)

1887-01-03 / nr. 1

­ív Cu ce resultate vom susține lupta internă, aceasta încă nu o putem sei. Stim numai, că sun­tem deciși se persistăm pănă la cea din urmă pică­tură de vieață. Cum că apărarea noastră se va ma­nifesta mai cu seamă în pressă, aceasta este lucru fi­resc, căci pressa este o putere neprețuită. Vom fi totdeuna la locul nostru, și vom tracta lucrile cu obiectivitate și cu dreptate, vom fi însă necruțători față cu atacurile îndreptate contra noastră, și îndoit vom fi necruțători, când vom vede, că curentul cu maghiarizarea a mers așa de departe, încât nici amvonul nu a rămas nemolipsit. Dacă privim în afară, pretutindenea vedem nori grei și înfiorători, cari amenință cu vijelie; dacă ne întoarcem privirile la noi acasă, aflăm răsboire fără margini, și o luptă de rasă, care a cuprins toate păturirile societății. Aceste sunt prospectele anului nou, cu acestea am întrat în el. Avem să ne apărăm pe întreagă linie. Suntem puțini și săraci, trebue să ne încor­dăm puținele puteri și să fim toți la un loc. Așa ne poate succede apărarea. TELEGRAFUL ROMAN. Revista politică. Deputațiunea bulgară în călătoria sa pe la pu­terile europene a ajuns la Paris. Aici a fost pri­mită în audiență de ministrul Flourens, care însă le spuse, că-­i primeșce numai cu titlul privat, pen­tru că nu se poate recunoasce în nici un grad, un mandat regulat. Bulgaria — za­ce ministrul — se bucură de in­dependență numai în ce priveșce raporturile interne naționale, dar în cele externe ea depinde de la Poartă. Recunoaște situațiunea penibilă a Bulgariei, dar fiind silința Franciei îndreptată pentru susținerea păcei europene, nu poate decât să le recomande, se țină cont de dorințele Rusiei, căreia Bulgaria îi datoresce existența sa. Deputațiunea acum este în călătorie spre Con­­stantinopol. Marți în 11 ianuarie a. c. s’a cetit a doaua oară în Reichstagul din Germania proiectul de lege pentru urcarea numărului în armată pe durată de șapte ani, cu care ocasiune principele Bismark cu o resoluție și francheță rară, într-o vorbire lungă a accentuat raportul Germaniei către Rusia și Austro- Ungaria. Aceste declarațiuni ale cancelarului vor da mult timp material de discusiune întregei jurnalistici europene, căci sunt foarte instructive pentru vede­rile sale politice între împregiurările actuale. Și pănă când vom publica în totalitate aceasta vorbire in­teresantă, extragem punctele principale din aceste declarațiuni: că Rusia nu va atăca Germania și tot așa de puțin va începe Germania ceartă cu Ru­sia pentru Bulgaria, pentru că periclu pentru Ger­mania poate fi numai din partea Franciei. Pentru Germania e lucru secundar ori­­­cine va domni în Bulgaria, ear încât pentru monarh­ia Austro-Ungară aceasta numai atunci ar putea conta pe sprijinul Germaniei, dacă i ar fi amenințată existența, și ar fi espusă pericului a fi nimicită. Scopul septenatu­­lui așadară este de a înlătura pericului, față cu Francia sau cel puțin a-­l amâna cât se poate, pen­tru aceea guvernul insistă cu toată tăria la proiect, și respingerea proiectului ar atrage după sine di­­solvarea parlamentului. Cuvântarea domnului advocat Nic­o­lau Strevoiu rostită în nu­mele eforiei școalelor noastre din Brașov la înmormân­­tarea fericitului în Domnul, Constantin Popasu, presi­denti acestei eforii. Prea stimați și jalnici ascultători! O tristă întâmplare ne a adunat împrejurul acestui sicriu. Un concetățean și connațional al nostru, un tată de familie iubitor și iubit a dispărut dintre noi, trecând la cele eterne. Dar oare numai atâta, adecă numai la întâmplare de toate filele, să fie causa durerei, ce se manifestează astăzi într’un mod atât de general și profund? Nu domnilor, răpo­satul n’a fost un om de toate filele. Răposatul a trebuit să reprezinte în vieață interese cu mult mai generale și mai însemnate și să fie legat cu concetățenii și connaționalii săi prin legături cu mult mai întinse și mai strinse, pentru ca să ne putem explica durerea generală și profundă, ce ne causează despărțirea lui de noi. Sunt domnilor oameni, cari prin genialitatea lor, prin ideile lor mari pun cu mare svon o lume întreagă în miș­care, toată lumea îi admiră, toată lumea­ î i adoră ca pe nes ce mari bărbați. Cu toate acestea, dacă provedința ar fi lăsat în lume numai oameni geniali, fiți siguri domnilor, că ideile lor cele mari ar aduce puțin folos omenir­ii, fiind-că nu ar fi cine să le pună în lucrare. Dar provedința în atot înțeleaptă a îngrijit ca să nu existe numai genii, ci și alt soiu de oameni, cari înarmați cu simțiți de datorință, bună-voință și cu stăruință să se re­tragă din larma lumei în liniștea atelierului lor și acolo în liniște și fără mult svon să lucre, pentru­ ca ideiile cele mari puse în cursu de capetele geniale, să devină într’adevăr fo­lositoare pentru omenire și așa organismul societății ome­­nesci să funcționeze în regulă-Acestor lucrători neobosiți datoresce societatea ome­nească ordinea și bună­starea sa. Aceste albine muncitoare ale neamului omenesc nu merită mai puțin decât oamenii de geniu stima noastră, re­­cunoscința noastră. Ea merită acest soiu de oameni folositori recunoscința și stima societății omenesci cu atât mai mult, cu cât ei la locul, cel ocupă în societate, ’și împlinesc mai consciințios datoria lor. Dacă de cine­va s’a putut și se poate d­ice, că în vieață ’și a împlinit datoria, apoi cu drept cuvânt se poate d­ice, că profund regretatul nostru răposat în vieața s’a în genere, cară în specie ca președinte al eforiei noastre școlare ’și-a împlinit datoria cu toată consciențiositatea. Trei referințe sunt, cari înlesnesc omului împlinirea consciențioasă a datoriiții sale. 1. Posibilitatea dată de împregiurări. 2. Capabilitatea internă individuală a respectivului. 3. Voința, sau după cum se­­ zice cu un cuvânt vulgar,­­­tragerea inimei, zelul. 1. Reposatul după stradalnica muncă de aproape o­­ jumătate de secol, petrecut mai mult în România, crezând a-și fi asigurat existența familiei sale s’a retras din negoț, și s’a întors în sînul familiei sale la Brașov. Devenind tot pe acel timp scaunul de președinte al eforiei vacant, înnainte cu 11 ani, fruntașii noștri, cari cu­­nosceau bunele calități și viul simț al răposatului pentru institutele noastre, l’au rugat să primească acel post de onoare. Nu voia răposatul să primească locul de onoare, fiind­că era modest ca toți oamenii de preț intern, el d­icea că, po­sulta în arangjamentele de ast­fel. Se pot formula spre acest scop câte­va principii generale: în distribuirea lucrului este bine d’a plassa pe amploiații comptabilității așa, ca să controleze lucrul celorlalte secțiuni. Este de lipsă mai cu seamă d’a separa comptabilitatea propriu z isă de cassă, căci dacă acelaș amploiat ar ține cassa și ar scrie și la comptabilitate i-ar fi ușor în cas de eroare volun­tară d’a face să consune cărțile cu starea cassei, în casele mari când o carte servesce de control altei cărți, nu trebue pe cât va fi posibil, să le poarte amândouă acelaș amploiat. Nu este de lipsă a fi ne­încrezător cătră persoane, neîncrederea însă în aran­­gjamentul funcțiunilor este înțelepciune. Este bine clar, ca ori­ce fraudă ce ar fi comisă prin un am­ploiat se fie constatată și descoperită prin registrul purtat de un alt amploiat. Din acelaș motiv este bine ca ori­ce anga­jament, bilet sau chitanță, eli­berat în public să poarte două subscrieri adecă a unui cassar și a unui com­ptabil. „Trebue ca lucrul se fie exact împărțit așa, că ori­ce funcțiune să fie hotărîtă unei persoane anu­mită și ca nici odată vr’un amploiat dojenit, că ar fi negligiat d’ași împlini datoria, să nu poată ijrice: „Asta nu-’i treaba mea.“ Bată pentru­ ce nu e bine a se da un lucru colectiv mai multor lucrători, fiind-că atunci fie­care ar lucra din cât ar putea mai puțin și nimic n’ar fi bine făcut. Dacă s’ar vata și responsabilitatea cea mare, împreunate cu acest post, ar trece preste puterile sale. Numai după multe stăruințe s’a înduplecat a primi acest loc plin de responsabilitate, dar și­ atuncia numai pe lângă condițiunea, ca el se provadă fără nici o recompensă această funcțiune, împreunată pănă atunci cu un salariu anual. Primind insă odată aceasta însemnată misiune, răpo­satul, și-a dedicat tot timpul, toată activitatea s’a spre binele institutelor concrediute preingrigirei sale. Și într’adevăr domnilor, răposatul după situațiunea s’a economică o putea face, fiiind-că împregiurările l’au ajutat foarte mult în împlinirea misiunei sale. 2. Dar câți oameni nu sunt, cari dispun de timp, pentru ca toată activitatea lor să o dedice spre un anumit scop, și cu toate acestea cu greu ’și vor împlini datorința cu scumpătate, dacă le va lipsi capabilitatea. Nu se poate zice, că răposatul ar fi avut un sciu ce șch­nțe înnalte academice, dar el absolvise cea mai bună școală, școala vieții în această școală ’și a câștigat repo­satul o șciință prea prețioasă, filosofia vieții, aceea filosofie practică, care nu părăsesce, pe om nici în cele mai grave situațiuni și care constitue ceea ce numim noi mintea să­nătoasă.­­ Această minte sănătoasă ce caracterisează pe fericitul în Domnul, în foarte grave situațiuni a avut cele mai bune fructe pentru institutele noastre. Dar poate avea cine­va și posibilitatea și totuși nu-­și va împlini datoria, dacă nu se va asocia a treia și cea mai momentuoasă recerință. 3. Bunăvoința sau tragerea inimei, zelul. Această referință, domnilor, este aceea, ce a caracte­­risat pe răposatul în mai mare măsură, și care îi dau cel mai mare drept la recunoșcința noastră și care constitue adevăratele sale merite. Nu cred, că dânsul a îngrijit mai mult de casă, de averea sa, decât de edificiul școlar, de averea școalelor, ba după experiența mea propriă a-­și putea constata cu mâna pe suflet, că de multe ori, foarte de multe ori, reposatul punea interesele școalei mai pe sus de interesele sale private. Econom în administrațiune pănă la exces, era cu totul liberal, când era vorba de progresul învățământului în institutele noastre. Nu se mulțimea reposatul numai cu aceea, că aceste institute în present să prospereze și să funcționeze în re­gulă, nu, preocupațiunea și activitatea lui mergea cu mult mai departe, voia să asigureze viitorul acestor institute pen­tru toți vecii. Spre acest scop din toate puterile sale se adopera, se mărească și se asigureze isvoarele de venit ale acestor in­stitute, fiind-că convingerea lui era, că numai o bună și asigurată stare materială poate garanta existența și înflorirea acestor institute. Se pare că răposatul vedea în institutele școlari, în­ființate cu stăruința mult meritatului. Prea Sânțitul episcop Ioan Popasu și ajutorate de mai mulți membrii ai ace­stei prea stimate familii, se pare afic) că răposatul vedea în aceste institute paladiul familiei sale, și că nu avea altă do­rință mai ferbinte, decât că acest paladiu să existe pentru etern, ca un vechiu onorific monument al vredniciei acelora, cari l’au înființat. Iată un nobil egoism ca motiv al unui mare zel în materie de interese publice culturale. Atâta zel, atâta râvnă a trebuit să -și aibă resultatele sale bine-făcătoare și cred, că aceste resultate în viitor se vor constata în mod și mai eclatant. nasce între lucrători o contestație asupra atribuțiu­­nilor lor respective, este de lipsă, ca să se afle aproape de ei vre­unul, care se tranșeze dificultatea îndată. „Exista trei împărțiri mari în bancele din Lon­dra: cassa, comptabilitatea generală și încassările. Casi&rul nu e numai un numărător de bani;­i trebue o mare memorie pentru a-­și aduce aminte­ curând despre starea comptului fie­cărei partidă, așa ca sé poată achita mandate fără a recurge prea de multe ori la acela, care poartă compturile curente. El tre­bue ca, cu o aruncătură de ochiu să poată cunoasce subscrierile false, mult sânge rece în mijlocul gră­­mezii, care așteaptă la fereastra casiarului și chiar în fața reproșurilor mai puțin meritate, politeță și prevenire față de public în ori­ce timp și în ori­ce caz, fiind-că raporturile sale cu publicul sunt ceea­ ce contribue a face bună sau rea reputația unei bance. „Amploiații de la comptabilitate trebue să aibă o scrisoare bună, se scrie exact cifrele, să lucre cu sârguință și se nu se teamă în timpuri, când aface­rile i întețesc de a trece seara în cărți. Este însă o mare diferențâ între calitățile necesare unui sim­plu lucrător și acelea, ce trebue se le poseadă șeful comptabilității. — Acesta nu este un simplu țiitor de registre: alt­ceva este a ține registrele înnainte regulate și preparate, alt­ceva este d’a forma o combinație de conversațiunile din casa părintească și sciind, că trebue să câștige pentru vieață, consideră admiterea lor într’o bancă ca un eveniment fericit și își înde­plinesc funcțiunile din toată inima. „Este bine de a cerceta, de unde vine candidatul, care se presentează și dacă a fost deja amploiat. Aceia, cari ies din școală nu sunt încă capabili și trebue probați trei sau ș­ase luni. Aceia, cari au fost deja la un comerciant doi sau trei ani sunt cei mai buni. Nu e recomandație de a fi fost copist sau samsar. Cei ce vin de la bancele din provincie și în special de la bancele din Scoția sunt considerați ca tardivi pentru lucrul din Londra. „Trebue a se informa de familia candidatu­lui. Deși nici onorea nici probitatea nu se transmit cu sângele, însă este probabil, că părinții virtuoși și religioși au dat copiilor lor o educație virtuoasă, și religioasă și trebue a presupune, că tinerul obici­nuit cu exemple de probitate în familie se va repro­duce și în vieața sa de toate zilele; o mare forță morală este de lipsă pentru a îndeplini servicii în confidență, care sunt împreunate cu o mare respon­sabilitate și această forță pretinde facultăți intelec­tuale de un grad înnalt.“ Distribuirea lucrului. — Distribuirea lucrului în­tre amploiați este un obiect important, dar experi­­ența este cel mai bun povățuitor, ce se poate con­­ s­t­a­ t­ i

Next