Telegraful Roman, 1895 (Anul 43, nr. 1-143)

1895-01-03 / nr. 1

Nr. 1 KWJ8TECÁ OTNTKÂLA SIBIU Sibiiu, Marți, 3|15 ianuarie 1895. abonamen­tul. Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 76 cr. Pentru monarc­ie pe an 8 fl , 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Aport­ Morțiu. Jota șt Sămbatori Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu strada Măcelarilor 45 Corespondențele sunt a se adresa la Redacțiunea ,,Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 45. Epistolele nefrancate se refasă — Articolii nepublicați nu se înapoiază Anul XLIII INSERTIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei ori 15 cr., rândul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentru fie­care publicare. Prenumerațiune nouă la „Telegraful român“, care apare de trei ori pe săptămână, deschidem pe pătrariul I Ianuarie- Februarie-Martie al anului 1895, cu prețul cel mai moderat, ce se pate vede în fruntea foiei Banii de prenumerațiune se trimit mai cu înlesnire pe lângă asignațiuni po­ștale (Posta utalvány — Post-Anwei­sung.) Numele prenumerantului, al comu­nei, unde se află cu domiciliul, și even­tual al poștei ultime se fie scrise bine, ca se se potă ceti. Se atrage atențiunea ca­ domni abonați, al car­or abonament s’a sfârșit cu ultima Decembre 1894, să-și înnoască abonamentul, pentru­ ca altfel espedi­­tura va fi silita a sista espectarea foii. Editura „Telegrafului Român“ în Sibiiu. De anul nou! Un amic al fotei nóstre ne trimite ur­­matoriul articol: Anul 1894 pentru noi românii va rămâne pentru tóte timpurile, in istoria nostră, un an epocal. Am fost loviți ca națiune, precum nici când altădată. Procesul Memorandului început la 7 Maiu, condamnarea acusaților, decla­­rațiunea făcută de președintele comi­tetului național, finitul in mod atât de tragic cu întemnițarea acusaților, cari au fost smulși prin gendarmi în mod subit din sinul familiilor și a cunos­cuților și transportarea lor intre ba­ionete, ca și nișce criminaliști la ne­grele închisori din Seghedin și Vaț, vor forma paginele de glorie ale isto­riei nóstre. Se mai adaugem la aceste nenumăratele procese de presă, cari s’au finit tote cu condamnarea acu­zaților. Sumele enorme de bani, dictate drept pedepse asupra condamnaților și editorilor foilor, ne vor aduce aminte prin ce împrejurări critice a trecut deșteptarea simțului național precum și stârnirea interesului în popor față de afacerile nóstre publice. Causa română în congresul de la Haaga, prin neobosita stăruința a demnului președinte al Ingei, și prin spiritul de ecuitate al delega­ților conferenței, a triumfat față de șo­vinismul magiar, representat prin ve­stitul Pázmándy. Cestiunea română, de dincoce de Carpați a progresat cu pași repezi, și acest progres avem să­­ mulțumim în parte și viului interes ce frații români din libera Românie au arătat față de causa nostră. Europa astăzi ne cunosce durerile precum nici­când altă dată. Moțiunea deputaților italieni, carea au deprimat atât de mult șovinismul in­tolerant al contrarilor noștri, a fost și va fi cel mai învederat semn, că vocea unui popor tiner și viguros, consolit de drepturile sale nu mai póte fi su­primată. Prea s’au deochiat opresorii. Nici fondurile de disposițiune, nici subterfugiile diplomatice, nici broșurile magiare, nici­­ fiarele plătite, nu mai sunt în stare a întuneca adevărul causei, pentru carea luptăm. Cu cât atacurile asupra vieței native naționale, bisericesci și școlare au devenit mai acute, cu atât causa română a fost apărată cu mai mare a resoluție. Ministrul călător prin Ardel aliat pe români un trup și un suflet. Acasunle ministeriale au fost gleu aruncat pe foc. Desființării par­tidului național i­a respins imposanta adunar­e a alegătorilor din 28 Novembre, în mod demn. Un popor tiner pere numai atunci, când a căd­ut ultimul luptător f­ără noi românii dar Domnu­lui ! în locul­­ zecilor de luptători fe­recați, avem să punem sute și mii, gata a lupta pentru drepturile nóstre inalie­nabili. Tot aceeași sarte credem va ave și ultimul ucaș ministerial, prin care sunt ameninț­ați fruntașii români și carele de-a dreptul tinde la inter­zicerea adunărilor de alegători și po­por. Numai merge și-a zis ministrul! Éta și poporul cu „agitatorii“, se nu le mai dăm ocasiune, a se întruni, ca și când un popor întreg ar pute fi pus în fără, ori aruncat în temniți. Noi vom răspunde acestui ucas,­­Jicond, este de ajuns unui ministru a părăsi terenul legal, și a confisca drepturi ina­lienabili pentru ca nime să nu-l mai ia în serios. Nu mai merge cu abu­­zurile în numele legei. Vom merge deci înainte cu bărbăție. Pătrariul din urmă al anului, ce trece la cele eterne, a mai avut de inregistrat și actul măreț când fe­meia română a întrat în lupta ală­turea cu bărbații. Procesul domnișo­­relor române din Sibiiu, și atitudinea lor înaintea bazei judecătoresci ne aduce aminte de virtutea străbună, când femeia română esclama cu mân­drie: ubi tu Cajus, ibi ego Caja! Astfnci lupta să portă cu forțe unite, și când scuturile vor cade de pe bra­țele bărbătesci, le vor ridica femeile. An de lupte, an de glorie, an de fur­tune și multe pahare amare a fost 1894. Bi ne lasă însă drept moștenire : consciința vie despre forțele, de cari­­ depunem. — Vom mai înregistra și sancționarea proiectelor bisericesci, cari deși nefericite dar ne-au dat ocasiune a auz Ji din înălțimea tronului cu­ așa nu mai merge. Cestiunea na­ționalităților, e fapt cunoscut, că-și are rolul său la crisa ministerială, carea e una din cele mai lungi, și mai grave în era numită constitu­țională. Puțin ne mai pasă, dacă prim­­ministru va ajunge Bánnffy Dezső­­fostul pașa la Nasăud. Cu cât se va abusa mai mult de lege, cu atât triumful causei nóstre se va apropia. Oțeliți în lupte în anul trecut, pășim veseli preste pragul noului an, «ficend tuturor, înainte cu D <­eu pentru causa sântă. Viena și noul prim-ministru. Sub acesta litulă publică „Bud. Hirs.“ în aoul seu din 19 ianuariu n. c. urmatorea infor­­mațiune, referitóre la presidenția lui Bánffy, ce i­ se trimite din Viena: „Am fost curios a afla, cum este pri­mită presidenția lui Bánffy la curtea din Viena, în ministerial comun, de esterne ți în cercurile normative ale guvernului aus­triac. Precum se scie, curțile arh­iducilor, precum și partea cea mai mare a curții Maiei. Sale, are sentimente clericale și în­tocmai ca conții Zichy Nándor și Cziráky, pehorescheza ori­ce transacțiune privitore la schimbarea proiectelor bisericesci pendente și speră a împedeca introducerea proiectelor deja sancționate. Din causa acesta în cercurile curții cabinetul Bánffy este primit cu bucurie rău­­tăciosă. Acesta insemna la clericali posibi­litatea de-a continua lupta contra legilor bi­sericesc­­, pe când un guvern, constituit pe basa fusiunii, care ar fi întrunit tóte parti­dele, ce stau pe baza dreptului public, i-ar fi adus pe clericali în o situațiune grea, cu privire la continuarea luptei. Subt acest Banffy „violent“ — oric e* — va decurge vesel lupta și răsboiul. In ministeriul de externe încredințarea lui Bánffy, de a forma cabinetul, a deșteptat de tot alte sâmțeminte. Diplomații afirmă, că Bánffy are o re­­putațiune așa de rea în România, în­cât în străinătate simplu numele lui Insemneza: prigonirea românilor ardeleni cu foc și fer. Agitatorii români vor face o larmă asurd­i­are în presa franceză și rusescá (póte și în cea engleză), încât cestiunea ardelená română va deveni în adevăr cestiune euro­­pená, ca cestiunea armenă. Acesta apoi este cu atât mai regretabil pentru ministeriul de externe, cu cât între acest minister și mi­nistrul president magiar este o anumită so­lidaritate, având în sensul legii prim-ministrul magiar înm­urire hotárâtare asupra conducerii afacerilor externe. Kálnoky sau trebue să destivueze eventualele violențe ale lui Bánffy față de români, sau trebue să repășescă. Dacă lui Bánffy nu-i va succede a convinge străinătatea, că el nu persecută pe români, ci chiar silesce a-i pacifica prin concesiuni. FOSȚA 1 Pessimismul. (Conferință publică ținută în Sibiiu de prof. seminarial Dr. Vasilie Saftu.) Domnelor și Domnilor! înainte de a începe conferința me­i îmi permit a Ve atrage atențiunea asupra unui proverb francez de altmintrelea forte des întrebuințat De câte ori vrea să es­­prime luptătorul drepturilor omenirei o idee, care eventual ar pute să fie înțelesă fals, se îngrâdesce cu cuvintele: Henny soit, qui mol y pense, adecă a­ naibii să fie acela, care are vre-un gând rău. — Cu alte vorbe, din capul locului Vo rog, deși pessimismul e subiectul prelegerii mele, cu tóte acestea D Vestra să aveți bunăvoința d’a nu da o interpretare „pessimistâ“ espresiunilor mele. Trăim într’un secol, când și cele mai temeinice cunoscințe nu plătesc o para frântă, dacă ele nu sunt exprimate cu mănuși gla­­cés; am ajuns nisce vremuri, când potopul de gândiri seriose trece ca fulgerul pe lângă muritori, dacă proprietariul lor nu va sei sé se mișce conform „manierelor“ ín vigore într’o societate alesa. Convins și eu pe deplin despre adevă­­­­rul acestor cuvinte, m’am adresat mai în lu­nile trecute cătră un librariu renumit din­­tr’un orășel al Transilvaniei. Auzisem adecă, că în acest opid au apărut în ultimul dece­niu trei cărți de bon ton, prin urmare tot atâtea codificări ale manierelor elegante „eu­ropene“. Trăiam iu fericita idee, că după ce le voiu ceti și le voiu învăța chiar și de rost, mă voi mai modernisa și eu câtuși de puțin. Când ce se veiti ? Librariul meu îmi nimicesc e ultima speranță. El îmi răspunde, că deși a tipărit peste 40.000 de exemplare și deși n'a espectat nici unul în afară, tóte le-a vândut în loc, și astfel nu îi este peste putință să me scotă din necaz. Care ați ce­tit pe „poetul disperat“ al lui Kotzebue, vă puteți face o închipuire despre trista situați­une, în care ajunsese nemângăiatul meu suflet. Ce se fac și ce se dreg, ca se pot de­schide și debilelor mele idei drumul în lu­mea mare? Nu suiam ce și nu stiam cum, — când de-odata se ivește pe orizontul întune­cat al gândurilor mele un lucefer străluci­­toriu, din calea căruia fugiau negri nori, cum fug copii din amintitul orășel de frica tauru­lui Nu era Luciferul­­­. Eminescu, era lu­­ceforul meu, care mi a adresat grațios ur­­mătorele cuvinte drăgălașe: „Mititelul și de­licatul meu adorator! Nu fie mâhnit sufle­tul teu ca al lui Mendelsohn(­ pentru că s’au vândut tóte exemplarele de maniere ele­gante din orășelul X; nu-fi pară rău! In lumea modernă manierele europene și-au trăit traiul și și-au pupat mălaiul , ca să te distingi într’adevĕr între semenii tei, scrie-i librariului Tsian Tsian-Tsiu (ceresce Cian- Cian-Cin) din China și ești mântuit“. Astfel grăi luceforul meu și dispăru. — Pentru mo­ment sufletul meu se scălda într'o mare de fericire. Dar nici acesta ca tóte lucrurile din lume, n’a avut durată lungă. Și scrți pentru ce? Pentru că — curios lucru — o rândunică mi-a adus, câteva minute după acesta trista scrie, că între chinezi și japo­nezi a isbucnit un crâncen resboiu, care face imposibilă ori­ce comunicare. — Mai scrie acum librarului Cian-Cian-Cin ! . . . Sfatul luceférului a fost un vis trecătorii­, ca și visul“ — romanța franceză atât de plăcută astăzi unor domnișore. Visul a încetat în curând și pentru mine, și frământat de du­reri împreunate cu adânci suspine m’am cu­fundat din nou în pivnița obscură a pessi­­mismului. De aici nici n’aș fi mai ieșit, dacă nu s’ar fi început seria conferințelor nóstre. Setos ca și Grui-Sânger al lui Alexandri, abia apucasem să sorb câte­va picături de maniere „moderne chinezesci." Am eșit și eu din miserabilul meu coteț,*­ am venit în acest salon, ca să le ascult. Mulțumită idei­lor clare și legăturei logice, cu care au fost predate, le-am pătruns și înțeles pe tote din fundament. Am rămas însă — durere — în sufletul meu tot un pessimist, pentru puter­nicul motiv, că trântelile la pământ, pres­crise în codul manierelor moderne sau chi­nezesc, presupun o rară flecsibilitate de corp, presupun un gimnastic dibaciu și un equili­brist nein recut — condițiuni imposibile pen­tru mlădiosa mea constituție! Eta, Domnelor și Domnilor, pentru ce Ve rog să binevoiți din considerațiuni bine­cuvântate a me dispensa de salutările înda­tinate între „fii ceriului“ și modernitate în­tre fii pământului, ca nu cumva pretinzând prea multe de la mine, se devin și mai pessi­mist decât cum sunt. — — După acesta nesărată introducere da­ți mi voie se se conduc pentru scurt timp în pantheonul pessimismului. Vom­ deschide maij întâiu departamentul filosofilor pessimiști, apoi vom trece la omenii practici, cari nu sunt filosofi. (Va urma) *) Espresiune întrebuințată la chinezi. *) Mendelsohn are o composite mu­sica­lă: Psal­­m­ul 42, în care se ivesc mai des aceste cuvinte. 2/1T /

Next