Telegraful Roman, 1903 (Anul 51, nr. 1-142)

1903-10-18 / nr. 115

Ar. 115 Si­bi­­u, Sâmbătă 18/31 Octobre 1903 AmilLi. TELEGRAFUL ROMAI. Apare Marţia, Join şi Sâmbăta. ABONAMENTUL Pentru Sibiuu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 lu­ii 3 C. 10 fl. Pentru monarchie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa Administraţiunea tipografiei archidiepesane Bibiiu, strada Măcelarilor 34 Corespondenţele sânt a se adresa la Redacţiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 34. Epistolele nefrancate se refusa. Articolii nepublicaţi nu se înapoiază. INSERTIUNILE: Pentru odată 14 fii., — de două ori 84 fii., — de trai or 80 fii. rândul cu litere garaond Episcopiile noue. Itifiiiu, 29 Octobre u. Iu un articol al ziariului nostru în ajunul întrunirii congresului am vorbit despre necesitatea de a se acce­lera lucrările în afacerea cu episcopiile cele noue, a căror necesitate în mod serios nu se mai poate trage la îndoieli. Gestiunea acesta o a atins şi în cuvântarea cu care a deschis congresul I. P. S. S. Domnul arch­iepiscop şi metropolis şi prin cuvinte calde, prin cuvinte tşite de la inimă, prin cuvinte eşite din isvorul cel mai competent a atras atenţiunea deputaţilor congresuali asupra acestei cestiuni de interes vital pentru biserica noastră. Ca unul care cunoşte importanţa cestiunei, că turmei trebue să i­ se dee păstoriu bun, care să-şi pună sufletul seu pentru oi, păstoriu, care să stee în fruntea ei şi să o conducă pe cărările cele bune, al cărui glas să fie cunoscut, şi căruia cu dragoste şi cu încredere se urmeze, zicem, ca unul care mai bine cunoşte şi simte importanţa ces­tiunei, I. P. S. S. Domnul archiepiscop şi metropolit a făcut provocare la ma­rele Şaguna, care nu odată a accentuat necesitatea episcopiilor noue, şi care nu odată a întrevenit la tron în favo­rul vederilor sale, şi care, ca se nu rămâna numai la contemplaţiuni dar’ nerealisabile, din creiţaruşii adunaţi aici în archidiecesa Transilvaniei, de la să­­racii de ardeleni, a pus temelia unui fond, din care cu timpul să se acopere unele trebuinţe ale episcopiilor ce se vor înfiinţa. Am creczut noi că provocarea la Şaguna, întrepunerea metropolitului, reclamele juste ale noastre ale archidie­­cesarilor vor afla resunet în inimile membrilor măritului congres, şi cestiu­­nea se va continua cu demnitate acolo, unde a fost întreruptă în congresele anterioare. Aşa a fost ea contemplată şi de comisiunea organisatoare, aşa a fost ea presentată prin acea comisiune în ple­nul congresului, şi dacă membrii con­gresului tractau cestiunea din înălţimea, de unde a purces comisiunea organi­­satoare, dacă cu demnitate continuau pe basa propunerii com­i­sunei organi­­satoare, noi azi nu am mai reveni asu­pra afacerii. Am crezut noi, că necesitatea de a se înfiinţa episcopiile cele noue, nu va mai fi trasă la îndoiela, că termi­nată fiind ea în sesiunile anterioare, nu va mai fi trasă din nou în discusiune, ca pe acestă temă să se mai facă vorbă, și să se mai agite spiritele. Dacă era vorba, ca și noi să mai punem în discusiune necesitatea de a se înființa episcopiile cele noue chiar și în formă ca apărare în contra celor ce trăgeau la îndoiela necesitatea în­ființării, ar însemna să revenim la o cestiune, peste care congresul a trecut în sesiunile anterioare, și care deci nu mai poate forma obiect de discusiune în sesiunile noastre congresuale. Dacă și noi am fi alunecat pe acest teren spre a reveni la lucruri decise deja, atunci și noi puteam lungi vorba și ne-am fi putut provoca la anteacte cu cari de bună seama și noi puteam face efect, dacă gândul nostru ar fi fost, ca prin vorbe lungi să perdem vremea și să apăram o causă sfântă, care nu pentru aceea se amână din unele părţi, fiind­câ nu s’ar recunoşte marea im­portanţă pentru binele bisericei. Pe când Marele Şaguna îndată după restaurarea ordinei publice după crâncena revoluţiune din anii 1848—49 lucra şi ostenia ajutat de cei mai buni români ortodoxi pentru restaurarea ve­­chei noastre metropolii, duşmanii bise­ricei noastre înfiinţază aici în Tran­silvania o metropolie greco-catolică, căreia se mai adaug­ă noue episcopii una cu residenţa în Gherla pe terito­riul Ardealului, şi alta în Banat cu re­­sidenţa în Lugoj. Aceste 2 episcopii au fost făcute cu cugetul dat pe faţă, ca să-şi în­­mulţască credincioşii din şirul credin­cioşilor noştri. Şi dacă am fi spus noi fraţilor din diecesa Aradului, că în Transil­vania părţile nordice pe lângă cea mai mare bunăvoinţă şi pe lângă cele mai mari jertfe nu se pot bine administra cu un singur archiereu aici în Ardeal, faţă de care greco catolicii pun 2 ar­­chierei, dintre cari unul cu residenţa în acele părţi; dacă am fi descoperit, că credincioşii noştri din acele părţi reclamă ajutoriu pe lângă pastoriul bun actual, căci sunt în pericol, ar mai fi putut cre esclama cu emfasă, că nu avem necesitate de alţi archierei ? Nu vorbim de părţile bihorene, nici de aceea întru­cât în faţa episco­pului greco-catolic din părţile acelea faţă cu agitaţiunile lui — şi ale unui cler în ajutoriul căruia anual stă un capital de preste 200.000 de coroane, poate suporta lupta consistoriul din Oradea­­mare în frunte numai cu vicariul ac­tual. Nici despre părţile bănăţene nu vorbim; una însă nu o putem ascunde: dacă acolo s’a făcut o episcopie pen­tru a ne ataca pe noi, pentru­ ce noi nu am putea înfiinţa în Timişdra un consistori cu un episcop în frunte, dacă nu pentru alte trebuinţe de ale bisericei, cel puţin spre a ne apăra. Ne mărginim deci la cele puţine zise în afacerea aceasta, şi nu ne putem suprima durerea, că nu au fost con­siderate interesele mari ale bisericei, cel puţin în aşa formă, ca să nu se mai revină la discutarea necesităţii de a se înfiinţa episcopiile cele noue. Dacă tractam cestiunea în cadrul propunerilor făcute de comisiunea or­­ganisatore, căci alt­ceva mai bun tot nu puteam face în congres în stadiul de azi al afacerii, cel puţin dam do­­ved­i, că nu alte interese ne conduc, ci numai binele general al bisericei. Deslănțuirea pasiunilor tocmai la acastă cestiune pe noi ne-a atins du­reros, căci după vederile noastre aceasta cestiune merită să fie tractată „sine ir­a et studio Trecută afacerea prin congres așa după cum a trecut, este datorința noa­­strâ a celor de la presă, să o urmărim cu bunăvoinţă, şi să cerem de la cei chiămaţi, ca să fie pătrunşi de binele general al bisericei, şi să caute a accelera resolvirea ei — accentuăm, în interesul bineînţeles al bisericei. Şi să facă tot ce zace în puterea noastră, şi în toate lucrările noastre să fim conduşi de interesele bisericei. Să facem cel puțin aceea ce putem, ca să nu se zică, că noi am zădărnicit din interese personale şi locale interesul și realizarea binelui general. Să ne creăm după puterile noastre organe de apărare, ca cel puțin în de­fensivă să dispunem de forțe egale cu neamicii bisericei noastre. Să ne grupăm cu încredere în ju­rul aceluia, care cu inimă curată şi cu multă abnegaţiune lucră pentru a pune în practică ceea ce a contemplat Marele Şaguna, şi pentru care a făcut îngri­jire şi în partea materială în testamen­tul său. Să lucrăm în direcţiunea aceasta cu iubire, ca şi prin aceasta să ne arătăm că suntem fiii unei şi aceleiaşi biserici. FOIȘORA Din file vechi. (Fine), înțelesul manuscrisului cu fragmentul din legenda Copților e următoriul: Archul­idas își avea originea dintr’o familie vechia nobilă, din Roma; tatăl său loan, mamă-sa Smilictice, creştini adevărați şi evlavioşi . Abia număra 12 primăveri, când moartea crudă răpi pe tatăl seu, „care în deplină linişte sufieteasca trecu în împărăția drepților*. Mândria de mamă vina pentru odorul inimei sale cel mai strălucit viitoriu la curtea imperatesca bizantină. După ce Archellides cercetă școllele din Roma, mamă-sa î l trimite, însoțit de doi servitori, cu multe scumpeturi, în Grecia, ca să se deseverească în ale științei. Pe mare sufere naufragia. Dzeu însă nu ’1 lasă pradă valurilor turbate, ci îl mântue la uscat. Intrămându-se puţin ispiteşte limanurile mării, spre a afla un adă­post mai scutit, mai sigur. Cercetând el pe maluri dă de-odată peste un cadavru plin de viermi, care 'i invedereza toat­ nimicinicia şi deşertăciunea vieţii acesteia, lutr’atâta se amăreşte, în cât se decide să renunţe cu totul la viaţa lumească, şi se trăiescá numai şi nu­mai „împărăţiei ceriurilor“. Ispitind mai afund locurile acelea, ajunge într’o zi pănă la o mănăstire; era mănăstirea „sfântului Romanius“. Văzând traiul şi lu­crul monachilor, se hotăreşte a sa face şi el calugăr. Roaga pe stariţ, numindu-1 tată, se­­1 primesca în mănăstire ca monach, căci de nu, pentru viaţa lui el va da socotălă Tatălui din ceriu „în ale cărui mâni se află ajutoriul şi îngrijirea mea“. Stariţul cât ce-l zăreşte observă la el ceva supranatural, o lumină sfântă ce îi flutura în jurul capului, autfind înse vorbele lui nu șovăește, ci îl primește cu bucurie în tagma monachală Când fnsé se între în capela mănăsti­re!, Archellides depune un jurământ, că de aci încolo față femeieasca nu va se mai vadă; mai bine mérte. Purtarea lui era sfântă; odată nu eșia din voia Tatălui sfânt şi din poruncile mănăstirei. Prin purtarea lui în cu­rând ajunge la cel mai înalt grad de perfec­ţiune creştinască, şi Dzeu îl investeşte cu darul de a face minuni. Vindeca oameni (băr­baţi) de ori­ce bala erau cuprinşi. — Vestea d­espre minunile lui străbate pănă în mari depărtări, şi mii de oam­eni curg la dânsul, ca să-şi ispăşască păcatele, să se vindece de boa­lele trupeşti şi sufleteşti. A­casă mamă-sa aştepta cu mare dor vre-o ştire de la fiul ei, „al cărui nume, dulce e buzelor ei“, dar’ în zadar. Ne­căpătând nici o veste, îşi pierde nădejdea de a -1 mai vedea şi '1 jeleşte bocindu-1 ca pe mort: „Plâng şi mă jeluesc după fiul meu Archellides, pe care îl miresc; fraţilor şi cunoscuţilor, jeluiţi­­ve şi plângeţi cu mine meartea iubitului meu fiu !“ Deodată cu nădejdea însă îşi perdii şi liniştea; o căuta pretutindenea, în jale, în veselie, — nicăiri înse nu o afla, ci numai în fapte de caritate creştinască. In lapidarea de sine. Trăia numai pentru alţii. Milostivia pe cei săraci şi neputincioşi. Zidi şi u­ aşii pentru peregrini, şi se hotărî să vieţuiască în el, ferită de sgomotul şi valurile vieţii lumeşti. Se întâmplă că într’o zi se poposesc­ nişte călugări din mănăstirea „sfântului Ra­manius“. Vecjând ei mai mulţi bolnavi în asii, se adresară cătră stăpâna asilului, cu cuvintele: De ar putea neputincioşii aceştia merge la „Apa Ramanius“, unde este sfântul A­rcbellides, nu ar mai suferi, căci Sfântul face rugăciuni şi îi vindecă, pentru­ că Dzeu este cu el“. Mama, prinzând astfel de graiii din limba călugărilor îi rugă să-i spună mai multe des­pre sfântul acela, unde şi cum e? Căci ar voi şi ea să mérge la el, căci sufere de o grea­bălă sufletéasca. Ea recunoscu în sfântul descris de că­­lugări pe fiul ei, crezut mort, şi dorinţa de a merge la el, de a ’1 vedea, de a '1 îmbră­ţişa şi stringe la sinul ei de mamă, o ne­­astâmpăra. Acum îl vedea cum se ruga pentru cei neputincioşi, acum, cum o îmbrăţişază,— şi plângea de bucurie. In zadar se străduiau acum „sfinţii părinţi“ să o abată de la gândul acesta, declarându-i că sfântul nu va suferi să i­ se înfăţişeze chip de femeie. Ea nu-i mai ascultă. Merge la episcop, îi încredinţază tata averea, căci „eu merg la Archellides, odorul inimei mele, care e sfânt; merg şi mă fac călugăriţă şi bucuria mea va fi mare“.. Ajungând la „Apa Romanius“ trimite vorbă stariţului, fiului ei, că mama lui îl caută, să vină să o vadă şi să-i vorbască. Archellides prinzând vestea despre sosirea mamei sale, se cutremură. In sufletul seu puterea jurământului începe luptă cu iubirea. Disolvarea dietei ? E aproape o săp­tămână de când contele Tisza István a primit de la Corona mandat pentru formarea noului guvern, și totuși crisa nu numai că nu e delăturată, ci se pare chiar a fi pe calea spre ultima etapă, după care numai disolvarea dietei ar mai putea să urmeze. Vestea despre designarea contelui Tisza la postul de ministru-president a produs adecă ferbere mare în sinul oposiţiei şi — întră appo­­nyişti. In oposiţie, sigur din causă că Tisza fiind de obşte considerat ca representant al guvernării energice, al aşa zisei politice „de mână tare*, oposiţionalii se tem că sub el vor fi ţinuţi în frâu şi nu-şi vor mai putea juca membrele obstrucționiste după plac­­ear" Intre apponyisti designarea a provocat resens primo loco pentru­ că prin venirea la putere a con­telui Tisza prospectele contelui Apponyi de a fi barem ministru de interne, dacă nu mi­nistru-president, sunt de nou spulberate. Aces­tea sunt adevăratele motive ale resensului, pe când cele mărturisite : că Tisza prin an­gajamentul luat, de a eoopera modificări în proiectul de „program militar* al partidului liberal în sensul vederilor Coroanei, „a tradat* interesele „naţiunii“ faţă cu „veleităţile* ale- I solutistice ale „camarilei“, că programul seu

Next