Telegraful Roman, 1903 (Anul 51, nr. 1-142)
1903-01-14 / nr. 4
Nr. 4 Anul LI. Sibiiu, Marţi 14/27 iainuarie 1903 TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marţia, Joia şi Sâmbăta ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarchie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa la Administraţiunea tipografiei archidleonsane Sifdliu, strada Măcelarilor 4. Corespondenţele sunt a se adresa la Redacţiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 34. Epistolele nefrancate se refusă. Articolii nepublicaţi nu se înapoiază. INSERŢIUNILE: Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rândul cu litere garmond Farisei, sau pocăiţi? Sa pornit o adevărată gorni în contra unor fruntaşi ai vieţii publice din Arad, goana care n’a cruţat nici posiţie, nici etate, nici sanctuarul familiar. Ni-am înfiorat totdeuna când am vătat patimi deslănţuite şi oameni cu porniri sălbatice, înaintea cărora nu e nimica sfânt. Unul din cei împinşi în ,,vârtej“ — secretariul consistorial Dr. Vasile Goldiş, — a scris doi articoli, pe cari orice om cu mintea la loc îi subscrie cu amendoauă mânile. Da, „păgâni“ şi otrăvitori sunt cei ce mânca şi atacă onoarea oamenilor, căci onoarea e tesaurul cel mai scump ce -l putem lăsa drept moştenire fiilor noştri, şi desbrăcat cineva de acest talisman, e mult mai amărât decât chiar sărmanul care sgribure de frig la colţul stradelor, nebăgat în seama de trecători. Cum se face, că dl Vasile Goldiş numai acum vine la raţionament atât de sănătos, până ce chiar tovarăşii sei de luptă au introdus acest „mâncat“ de onoare, acest banditism ziaristic aici la noi, şi l-au cultivat cu o rară vitejie, crescând în societate burueni, al căror suc veninos ei îl beau acum cu prisosinţă, şi numai când îl gustă şi ei, văd că, zeu amară plmă e acesta beutură. Domnul Goldiş trăia pe vremuri in Braşov la catedră, şi tovarăşii sei împrăştiau din prisosinţa inimii lor epitete „trădători“, „mişei“, „poltrom“, dar’ atunci nu s’a revoltat în inima sa, şi acei tovarăşi ucigaşi nu erau atunci nici păgâni sau otrăvitori, nici mâncători de onoare, ci soţi de luptă, români de la rota şi fruntaşi, de fapt însă neşte amărîţi de băeţandrii, cari umblau ca cucuveicele prin stradele Sibiiului, mai mult beţi decât trezi, nişte fiinţe josnice, cari anume erau încurajaţi şi puşi la cale din consiliu, să scarmene pe ceice aveau cu o felie de pâne mai mult decât ei. Şi când unul din fruntaşii vieţii publice, apostrofat de aceşti nihilişti, că strică tinerimea şi fetiţele din şcoala civilă de aici — a căutat să-şi apere onoarea pe calea judecătoriei, cerând satisfacţie pentru insultele şi vătămările ce i s’au adus pe nedreptul: tovarăşii de azi ai dnui Vasile Goldiş unisono s’au năpăstuit asupra celui mai mare binefăcător al scotei de fetiţe, şi l’au tras de nou în noroiu, însinuându-i că cu ajutoriul judecătoriilor ungureşti nimiceşte un român, pe când lumea ştia şi atunci şi ştie azi şi mai bine, că „ucigaşul“ era un condeiu simbriaş, o esistenţă catilinară, un om fără rost şi căpâtâiu, şi că şi azi banii şcolei sunt mâncaţi de el, şi numai în lipsa de avere nu se pot încassa. Dl Vasile Goldiş, care azi stă la pândă, atunci n’a avut un cuvânt de reprobare, n’a sărit să apere onoarea celui atacat, n’a ocărit pe păgânul, ci a stat cu mânile în şolduri, ca se nu zicem că s’a bucurat de cele ce se scriau, nu că dar’ adevărul era scris, ci pentru că convenea de minune, că „ucigaşii“ stau la pândă, nu cu ciomagul ori cu revolverul, ci cu câte o pena muiată în venin, ca să spargă societatea, să nu lase pe cei ce munciseră mulţi ani, ca să se bucure de rodul muncei lor. Tovarăşii dlui Goldiş nu s’au dat „în lături“, unde le era locul, dl Goldiş nu s’a lăpădat de ei, au mers împreună, au terorisat până ce s’a scârbit lumea de modul lor mişelesc de a ataca pe furiş, începând de la răposatul metropolit până la actualul cap bisericesc cu toţi dignitarii mici şi mari, de la Dr. Gali până la cel din urmă funcţionarii, de la presidentul partidului naţional până la ultimul luptător, pe care nu l’au ştiut în rândurile lor. Şi când unul crescut pe sprâncene de ei, la fel, a luat şi el pena cu venin, cum a învăţat de la măestrii, atunci curg „declaraţiile direcţiunilor“ că cutare e curat ca aurul, e neprihănit şi fără cusururi, ear’ cel ce atacă e mişelul, e poltronul, e miserabilul, ear’ aci nu se opresc, căci nu se pot opri, ci cer şi ei scutul justiţiei, ca să-i ia în apărare, căci vecii Domne onoarea e atacată, şi onoarea e pentru Dr. Oncu, Mangra, Ciorogar, dar’ numai pentru ei, talismanul cel mai scump, de care odată cu capul nu se pot lăpăda, nu o pot da pradă ucigaşilor, pe când onoarea unui Parteniu Cosma, Gali, archimandrit Puşcariu şi altor muncitori, o fac’aşa, o nimică, o poate călca în picioare orice tras împins şi toţi corespondenţii mai contenţi şi nihilişti, cari fac parte din haita ucigaşilor de onoare. Iată, domnilor, unde aţi împins lucrurile, şi ce şcollă păcatosa şi miserabilă aţi inaugurat şi cu ce fiinţe catilinare v-aţi însoţit, ca să purtaţi luptă, nu contra duşmanului comun, contra ungurului, care ne striveşte pe toţi, ci contra românului, contra celui ce viaţa î şi pune pentru neam, contra celui ce ştie şi munci, şi jertfi şi iubi neamul din care face parte. La alte popoare, bărbaţi vrednici, cu calităţi eminente, stegari falnici, sunt feriţi de atacurile veninoase ale „băeţandrilor“, — la noi însă sunt anume organisaţi, anume duşi la chefuri, omeniţi şi îmbătaţi, ca apoi se scrie, să scrie cu venin şi să ucidă, pân’ ce distrug totul, dar’, dar’ vor ajunge ei — cu ciomagul, la urmă, când cu pena muiată în venin nu va mai merge. Ceteam totdeuna cu drag ziarele. Nici în „Observatoriul“ fericitului „Bariţiu“, nici în „Gazeta“ lui „Murăşan“, nici în „Telegraful“ lui „Cristea“ nu am cetit bazaconii, şi mai puţin atacuri ticluite cu meşteşuguri la adresa bărbaţilor fruntaşi. De-odată vine diavolul de la Bucureşti şi se cocoţază în vârful „Tribunei“ din Sibiiu, şi dă pe ei, fie ertaţii Măcelariu, Bologa, Hunnia, Ioan Popescu — şi se înţelege, răposatul Metropolit cu vârf şi îndesat. Noi cei mai tineri pe atunci stăteam neorientaţi şi nu ne puteam da semă, de ce se întâmplă toate aceste, întreb odată pe unul bine iniţiat, care desigur a regretat că mi-a spus, cum se face de parte o campanie atât de înverşunată contra acestor bărbaţi harnici? îmi spune: „Prea au trecere mare la popor, au mare popularitate la preoţime, şi trebuie se-i atacăm, azi, mâne, poimâne, până ce -i vom desbrăca de popularitate şi de onoare— altcum nu le putem lua locul în congres, în sinod şi în adunarea municipală.“ Am înţeles, n’am mai întrebat nimica, eram orientat. După timp văd că încep să atace şi pe alt fruntaş, cere trăeşte şi azi. Profit de ocasie şi mă informez, cum vine de ’l atacă şi pe acesta? „Prea a cuprins teren, prea se ridică veneticul, şi pe acesta, mai ales pe acesta suntem datori să ’l strivim, căci de nu -e pune azi mâne mâna pe putere şi ne topeşte el pe noi“. Acestea îi spunea intimul la 1884. Am înţeles. Prietinul, care îmi spunea acestea trăeşte şi azi, în parte şi-a mai schimbat vederile, dar’ nu cred, că cetind aceste şiruri nu ’l va durè, vădând resultatul la care au ajuns. Temerea lui s’a împlinit, ei au atacat, au atacat din greu, pe unii i-au şi îngropat, dar’ pe veneticul cel ce cuprinsese teren şi prea se ridicase, nu î’au putut nimici, din contră stă sus şi tare şi azi şi priveşte cu mândrie, că a curăţit în biserică binişor holda de neghină. Nu am zis eu, nici n’am scris niciodată, că pasivitatea mult lăudată odinioara de dl Russu, azi nu e vrednică o cepă degerată, ipsissima verba ale domnului Russu-Sirianul, şi cine m’a tractat mai brutal, cine s’a năpăstuit mai mult asupra mea de cât chiar acest domn, tocmai pe tema de tradare naţională. O a făcut dor’ de Russu din convingere poltică? Dar’ de unde ? De-ar fi avut convingere atunci, ar avea şi azi, dar’ vorba era de interese. Vedea dl Rusu, că am puţină trecere la coanaţionalii mei în cercurile unde eu munceam şi acea trecere voia să mi-o răpască, când se năpăstuia asupra mea şi scria neşte minciuni când din Orăştie, când din Alba-Iulia. Unde erai atunci din Vasile Goldiş, care astăzi condamni pe cei ce atacă pe furiş, pe domnul Vlaicu ? Dar’ eu nu am apelat, nici atunci — şi nu apelez nici azi, să mă ia nimenea în apărare. Apărătoriul meu —■ sunt faptele ce le-am făcut în viaţa publică şi acele sunt carte deschisă pentru toţi, poftesca şi mă atace pe tema de tradare cine poate, cui îi dă mâna şi are curagiu, dar’ nu din tufă, cum aţi făcut ani de-a rândul — şi aţi introdus în ziaristica noastra cel mai sălbatic banditism otrăvitoriu. Mă bucur, că în clasul al 11-lea vă văd pocăiţi, dacă cumva nu sunteţi farisei, şi una o mai doresc: încetaţi cu bârfeiele, combateţi fapte — dar’ deschis, cu fruntea senină, şi cu subscriere, cum se cuvine să o facă bărbaţi, dar’ nu cum fac poltronii — pe furiş şi în ascuns. Nicolau Ivan asesor consist. La Viena Prim-ministrul Széli a plecat Sâmbătă la Viena, pentru ca să ceră de la Maiestatea Sa sancţionarea prealabilă a proiectelor de lege, referitoare la pact, cam în 28 Ianuarie vor fi presentate parlamentelor, atât la noi, cât şi în Austria, tot Sâmbătă a plecat la Viena şi ministrul de honvedi Fgjerváry, pentru a face M. Sale raport despre situaţie, cu privire la legile militare. „Craii de la Răsărit“, de Virgil Cioban, stud. tool. (Urmare) Afară de aceste două date principale, evangelia ne mai presintă două date secundare: I. Unii privesc ca punct de orientare steaua extraordinară a Magilor, zicând că aceasta a fost probabil o conjuncție particulară a 2 stele, ce s’au întâlnit pe timpul acela. Astronomul Kepler (+ 1630) zice că la 747 a. c. a fost constelaţia lui Iupiter şi Saturn în semnul peştelui. La conjuncţia din anul 1604 a lui Iupiter şi Saturn, Kepler a vărsut o stea de mărimea întâiu, care în anul urmâtoriu a dispărut, şi deduce că aceasta a fost steaua care au vădut-o Magii la conjuncția din 747 a. c. După calculul lui Kepler conjuncția de pe timpul care ne intereseaza a început la anul 747 a. u. c., s-a augmentat la 748, poate chiar și 749 și 750 a. a. c. Dacă conjuncția (întâlnirea) despre care ne vorbește Kepler a fost steaua pe care au văzut-o Magii, apoi Christos a putut să se nască sau în anul 747, şi astfel era creştină e greşită cu 7 ani, sau în 748, greşâla 6 ani, sau în 749 greşâla 5 ani, sau în 750, greşâla 4 ani. „Unii cred ca apariţia aceasta ar fi fost un cornet şi adesă acelaşi cornet, pe care l’au văitat Chinesii pe la 750 a. c., aşa dară pe timpul naşterii lui Christos, şi l’au introdus în tabelele lor astronomice“. Dar să vedem ce zice evangelia. Mateiu zice la cap. 2 v. 2, „i't&ojuey yaq avrov roi' âoT£Quu. Aci avem acusativuî de la o aoriiq, sqos ceea ce însemna stea, apariţie luminoasa în aer, pe când dacă am ave să înţelegem o constelaţiune ar sta ccgtqov, de la ta ctgtqop, ov. Deci nu putem înţelege constelaţia, cu atât mai puţin poate fi vorba de vre-o conjuncţie. Mai bine vorbeşte contra unei constelaţii sau conjuncţii versul 9 de la Mateiu, căci o stea, o constelaţie sau o conjuncţie sunt supuse fiecare mai mult sau mai puţin unor legi anumite aşa că fiecare îşi face calea ei atât de regulat încât astrologii de azi pe basa acelor legi şi regule ştiu ce s’a întâmplat cu cutare stea mai de frunte înainte de acesta cu sute şi sute de ani. O stea, care îşi face calea ei prescrisă de legi, nu ar fi putut merge înaintea Magilor, nu s’ar fi ascuns, când au întrat ei în Ierusalim, şi nu li s’ar fi arătat oară în calea spre Bethlehem. Deci trebue să înţelegem sub steaua Magilor o apariţie luminoasă pe ceriu, o stea extraordinară, o minune a Atotputernicului Dumnezeu. Ioan Gură de aur zice că a fost un meteor, care a arătat Magilor calea spre locul mântuirii precum stâlpul de nor a condus pe poporul ales în pustiile Arabiei. Ignaţie cel Mare în epistola sa cătră Epheseni c. 19 vorbeşte pe ljvig despre ea. El zice întră altele: „ăoariQ ev ovQavro dauiptu vjiIq novTexg %QV$ aOTtnag xui to eperig uvtov eivsxXexXnTov sV, xai g ni'iGfioy nctQeîgev I// xan'oTnig aviov“.