Telegraful Roman, 1906 (Anul 54, nr. 7-142)

1906-11-25 / nr. 129

A. li a I­r­ai­at Guvernul şi naţionalităţile. Sibiiu, 7 Decemvrie n. Am dat în numărul trecut în întregime vorbirea domnului minis­tru de interne, conte Andrássy Gyula, rostită în şedinţa din 26 Noemvrie a dietei ungare în chestia naţiona­lităţilor, şi cetitorii ziarului nostru îşi vor fi croit singuri judecata asu­pra ei, apreciându-i după merit păr­ţile cele bune şi părţile cele neli­niştitoare. Pentru că pe lângă toată critica aspră, adusă vorbirii de alţi confraţi, cetitorii noştri vor fi de acord cu noi când constatăm, că vorbirea are şi părţi bune, părţi cari pot să ne mulţămească, dacă lucrurile nu vor rămânea numai la vorbe, ci vor fi prefăcute şi în fapte. Nici un ministru, şi nici un po­litician ori bărbat de stat maghiar n a făcut pănă acuma declaraţiuni atât de sincere şi atât de clare cu privire la maghiarizarea cu forţa a ţării, cu privire la despoiarea naţi­onalităţilor nemaghiare din patria aceasta de limba lor şi de naţiona­litatea lor, cum sunt cele cuprinse în vorbirea contelui Andrássy, în a­­cst program politic bine precisat al actualului guvern în chestia na­ţionalităţilor. Trebue să mărturisim, că ne cade bine când auzim din gura u­­nui bărbat de stat de greutatea contelui Androssy vorbe ca aces­tea : „ Un popor de mai multe­­mili­oane e imposibil de a fi despoiat de carac­terul său naţional, şi a încercă lu­crul acesta ar fi curată prostie , pen­tru că precum nu succede în Ger­mania faţă de Poloni, nu ar succede nici la noi“.... Şi mai mare linişte sufletească ne cauzează apoi promisiunea solem­nă făcută din partea domnului mi­nistru de interne, că va pretinde totdeuna, ca oficianţii subalterni ai săi să se poarte cu iubire şi dreptate faţă de poporul de la sate, care din întâmplare nu e de limbă maghiară, şi va pretinde, ca funcţionarul tot­deuna să ştie limba poporului, căruia are să-i slujască şi să-i facă dreptate! Intru adevăr, acesta e grava­­menul cel mai mare al naţionalită­ţilor nemaghiare din patria noastră, acesta e izvorul tuturor nemulţă­­mirilor cari se nasc între popor. Organele puterii de stat nu tratează totdeauna cu destulă cruţare, cu destul simţ de umanitate cu popo­rul, din motivul, că nu-l înţeleg, nu-i cunosc limba, datinile şi mo­ravurile. Dacă guvernul actual se va ţinea deci de vorbă şi va intro­duce în direcţia aceasta schimbările promise, îl asigurăm, că cea mai mare parte din nemulţămiri şi din gravaminele pe cari le-au înşirat pănă acuma deputaţii naţionalişti ,în dietă, au să încete de la sine, iar alipirea popoarelor nemaghiare şi iubirea lor faţă de stat şi instituţi­unile sale are să crească şi să se întărească. Pe când însă partea aceasta a vorbirii dlui conte Andrássy ne mul­­ţămeşte pe deplin şi ne întinde spe­ranţa unei îndreptări spre bine, par­tea a doua a vorbitei ne nelinişteşte şi ne face mari îngrijiri. Partea a­­ceasta adecă o curată declaraţie de războiu, adresată celor ce astăzi au îndreptăţirea şi datorinţa să repre­zinte popoarele nemaghiare în par­lamentul ţării, deputaţilor naţiona­lişti, dintre cari majoritatea o for­mează deputaţii noştri, reprezen­tanţii poporului român din patria aceasta. Ne-ar fi plăcut, dacă domnul ministru de interne era mai puţin categoric şi mai puţin ameninţător în privinţa războiului declarat pre­tinşilor „agitatori“, dar cu toate a­­cestea îi ţinem de justificat tonul în­trebuinţat. A spus-o însuşi dl mi­nistru, că deputaţii naţionalişti de­şteaptă uneori „excesul şovinist în so­cietatea maghiară“, iar aceea o ştim toţi, că şovinismul e astăzi putere mare, factor însemnat în statul no­stru, pe care nu-l poate birui nici guvernul, cu toate mijloacele ce le are la îndemână, ci trebue să-i a­­runce câte ceva din când în când pentru a-l îmblânzi. Pentru liniştirea şovinismului maghiar s’au făcut deci ameninţă­rile cu ştergerea legii de naţionali­tăţi şi cu prigonirea fără cruţare a „agitatorilor*, pentru îmblânzirea a­­celui şovinism, care a fost întărâtat din partea deputaţilor naţionalişti, prin ţinuta lor războinică, privită ca provocătoare, manifestată în dieta ţării. Am prevăzut această întorsătură a lucrurilor şi de aceea am adresat nu demult deputaţilor noştri din dietă rugarea, să fie mai puţin războinici, să fie mai prudenţi, mai concilianţi faţă de guvern şi imensa sa majo­ritate parlamentară, cu care nu vor putea duce lupta, aşa cum au înce­­put-o, la sfârşit bun şi mulţămitor. Ni­ s-a făcut însă aspră imputare din o anumită parte pentru vorbele noastre dictate de interesele cele mari ale obştei româneşti, iar aceia cărora ele au fost adresate nu le-au luat în seamă. Şi era bine dacă ascultau de noi. Iată acum urmă­rile! Ameninţări din partea guver­nului, că ne va lua şi puţinul ce mai avem, legea de naţionalităţi, şi va urmări fără cruţare pe cei ce se fac vinovaţi de violarea legilor şi a con­stituţiei patriei noastre. E în drept orişicine să spună, că e bine ori nu aceea ce facem noi şi ce cerem să facă alţii; dar tot aşa e dreptul nostru să ne spunem pe faţă şi fără încunjur şi noi părerile cu privire la interesele mari ale în­tregului nostru popor. Pentru că şi noi purtăm interes faţă de soartea acestuia, poate mai mare decât mulţi alţii cari sunt cu „poporul“ ne­contenit pe buze, pentrucă şi noi avem tragere de inimă pentru el şi durere, când soartea i­ se întoarce spre mai rău, şi pentrucă şi noi avem să răs­pundem, poate în măsură mai mare , decât toţi alţii, conştiinţei noastre şi posterităţii, istoriei, care judecă, nu mustră, pentru soartea acestui popor, trecut prin multe rele. A­­cest simţ de responsabilitate ne-a făcut în rândul trecut să adresăm deputaţilor noştri din dietă cuvin­tele pe care ne-am permis să li le adresăm, şi tot acest simţ de res­ponsabilitate ne sileşte să le spunem de nou, că nu aprobăm şi n’am apro­bat nici pănă acum tonul lor război­nic, care poate fi luat ca provocător, folosit în vorbirile rostite în dietă, şi că am dori să-l vedem înlocuit cu un ton mai conciliant,­ dictat de blândeţă, de înţelepciune şi de do­rul bunei înţelegeri. Nu ştim pe cine a înţeles dl ministru de interne sub „agitatori“ periculoşi statului. Dacă a înţeles însă pe cei ce ar gravita în afară, îl asigurăm şi noi, că de aceştia nu sunt în sinul poporului român din patria aceasta, nici în parlament, nici afară de parlament, pentru că dacă ar fi, noi am fi fost cei dintâi cari le-am fi declarat războiu, după ce la nici un caz nu ne-am putea solidariza cu ei şi nu ne-am putea identifica cu faptele lor. Cei ce caută legături politice cu bărbaţi din alte ţări şi alte state, fie de orice neam, nu e omul nostru, şi nu e reprezentan­tul vederilor noastre în dietă, pen­tru că politica noastră trebue scoasă din interesele propriului nostru po­por din patria aceasta, iar nu din interesele altor ţări, sau din inte­resele grupărilor politice din alte state. Tot aşa cel ce trece în pre­­tensiunile sale faţă de stat peste marginile legilor aflătoare în vi­goare nu e omul nostru, şi nu re-­ prezintă vederile noastre, nici în par­lament şi nici afară de parlament, pentru că stând noi pe teren legal, nu putem cere pe seama poporului nostru decât numai aceea ce ne în­dreptăţesc legile ţării să cerem, şi în forma admisă de constituţia pa­triei noastre. Şi avem impresia, că ceea ce e bazat în lege şi stă în consonanţă cu întocmirile statului nostru, ni­ s'ar şi da, dacă s’ar cere în ton corespunzător, în formă potri­vită, cu cuviinţă, iar nu cu asprime. De aceea, recomandăm încă odată deputaţilor noştri aceea ce ne porunceşte şi evangelia să le reco­mandăm: blândeţă, prudenţă, con­­cilianţă, pentru că acestea duc mai curând la doritul scop decât aspri­mea vorbelor. Şi în cele din urmă, ei nici nu sunt trimişi la dietă pen­tru ca să se certe şi să se războ­iască cu Maghiarii, — cari nici când n’au fost aşa de tari politiceşte cum sunt astăzi, — ci pentruca să ajungă la înţelegere cu ei cu privire la îmbunătăţirea sorţii celor de acasă, pe cari au să-i reprezinte în dietă. Pace deci şi bună înţelegere dorim între ai noştri şi cei de la putere, buna înţelegere între popoarele pa­triei acesteia comune, de care are trebuinţă tronul, are trebuinţă guver­nul, au trebuinţă Maghiarii, dar cea mai mare trebuinţă o avem noi, Ro­mânii din statul acesta, pentru ca să ne putem conservă şi desvolta, împărăţia lui Dumnezeu. „Vină împărăţia ta!“ V. Venirea împărăţiei lui Dumne­zeu pe pământ şi îndreptarea vie­­­ţii omeneşti e posibilă deci numai aşa, dacă omul trece prin o rena­ştere spirituală. Fără a fi pătrunsă fiecare personalitate singuratică de spiritul lui Cristos, nu e cu putinţă reînoirea societăţii şi nu e de închi­puit nici un progres real pe terenul social. Aşa zicea Mântuitoriul: „îm­părăţia lui Dumnezeu e ca şi alua­tul, pe care l-a luat femeia şi l’a pus sub trei merţe de făină, pănă s’a înăcrit“ ... Iar cu altă ocaziune zicea aşa: „Când va veni împără­ţia aceasta, nu va veni cu zgomot extern. Nu se va spune, uite aici, uite colea, pentru că împărăţia lui Dumnezeu e în voi!“. Şi astfel, isto­ria împărăţiei lui Dumnezeu e o istorie a sufletului omenesc, încol­ţeşte în afunzimile inimei omeneşti şi în noi înşine trebue să prindă rădăcină. Condiţiunile externe ale vieţii joacă rol foarte subordonat în croirea sorţii împărăţiei lui Dum­nezeu. Succesul încolţirii şi al desvoltării depinde numai de la în­suşirile interne ale omului. Se cere anumită pregătire morală, egală u­­nui mijloc spiritual. „Nime nu poate veni la mine, — spune Isus Cristos, — fie că tatăl îl atrage, decât numai aşa, dacă o atragere, fie chiar şi neclară, îl împinge spre tatăl*. Aici îşi află explicarea, cum de unii oameni, cu toate că le sunt date toate condi-­­ ţiunile favorabile externe pentru primirea adevărurilor, nu le primesc, pe când alţii iarăşi, pe lângă toate condiţiunile nefavorabile, fără nici un motiv plausibil, li­ se închină cu desăvârşire. Asemănarea cu sămănătoriul ne oferă o ilustraţiune splendidă. Să­mănătoriul resfiră cu mână tare să­mânţa peste­ holdă. Sămânţa e bună, însă rezultatul e diferit. Pe drumul bătucit sămânţa nu a putut să în­tre în pământ şi a fost călcată. In pietriş s’a uscat. Sub spini aseme­nea nu a putut încolţi, şi astfel nu­mai a patra parte din sămânţă, că­zută în pământ bun, a putut să a­ducă roade bogate. Motivul deo­sebirii în rezultatul obţinut nu’l for­mează deci sămânţa, ci pământul, agrul. Tocmai aşa stăm şi cu îm­părăţia lui Dumnezeu şi cu sămânţa aci aruncată. După ce a fost o­­dată resfirată în lume, încolţirea nu’i mai poate, fi împedecată. Noi nu putem să-’i observăm desvoltarea, pentrucă pentru noi, — sclavi ai momentului, o operă care se desă­vârşeşte în curs de veacuri, are a­­parenţa ca şi cum ar sta pe loc în desvoltare, — însă sămânţa creşte. „Aşa este şi împărăţia lui Dum­nezeu, în ce chip este după ce aruncă omul sămânţa în pământ. Şi doarme şi se scoală, ziua şi noap­tea, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el. Că pământul din sine ! Ar. 129 Sibiiu, Sâmbáta 25 Noemvrie 18 Decemvrie­ 1906 Anul LI 7 TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marţia, Joia şi Sâmbăta. *________________________________________ ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Abonamentele şi inserţiunile să se adreseze Administraţiei tipografiei arhidiecezane, Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondenţele să se adreseze Redacţiei „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicaţi nu se înapoiază. INSERTIUNILE. Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rândul cu litere garmond. Apropiimlu­-se sfârşit­ul anului, rugăm pe «Somnii abonaţi ai ziaru­­lui nostru Iu restanții «tu abona­mentul, ssi binevoiască a ni-’l tri­mite, pentruca să ne putem în­cheia socotelile. Administraţia.

Next