Telegraful Roman, 1910 (Anul 58, nr. 1-141)
1910-08-05 / nr. 83
Anul LV 111. Sibiu, Joi 5/18 August 1910. Nr. 83. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marica, Joia și Sâmbăta ABONAMENTUL: Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Abonamentele și inserțiuaile să se adreseze Administrației tipografiei arhid., Sibiiu, str. măcelarilor 45. INSERȚIUNILE: Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, str. măcelarilor Nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se înapoiază. Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii, rândul cu litere garmand. Dascălul. I. Povestea e veche, dar e potrivită cu sbuciumările noastre. Un răzeș moștenește de la strămoșii săi vre-o câteva fălci de pământ în breazdă cu moșia întinsă și fără hotar a boerului. Și e atât de mulțămit cu puținul său, pe care și-l iubește cu cea mai curată dragoste. Zilnic iese la moșioara sa îngrijind-o, după cum îi îngădue puterile și știința hărăzită din strămoși. Inima îi crește în pept, când își vede grânele răsărind dese ca perla și frumoase, de să tot privești la ele. Iar mai târziu cu atâta dragoste ascultă freamătul porumbiștilor în floare! Toate îi aduc rod îmbelșugat, doar sunt udate cu sudoarea feții și cu lacrămile dragostii curate față de moștenirea aceasta scumpă. Vremile se schimbă însă! Viața lui liniștită se tulbură. Vecinul bogat nu mai suferă mulțămirea sufletească a răzeșului sărac. Și iată, într’o bună zi îi intră în moșie un supus de-al boerului, îl măsoară cu privirea și se răstește la el cu vorbe grele, că el nu știe lucru pământul, că acesta e o sărăcie numai, că plugul lui nu e de nici o treabă, că grapa e de lemn. Și bietul om ascultă siluit vorbele grele. Pleacă mâhnit acasă, cu gând ca să-și aducă și el mașină și materii, cari întăresc baierile pământului. Dar nici acum n’are odihnă de oamenii boerului puternic și îmbuibat. Vină îi află acum la semințe, că n’ar fi curate, c’ar fi cu tăciune și primejduesc grânele din întreg hotarul, bacă ele ar ascunde cua de lăcuste. Și răzeșul se înspăimântă la învinuirea aceasta: „Cum, sămințele mele ca aurul de curate, tot firul grâului, să fie atât de primejdioase? Dar vă cunosc eu gândurile voastre! M’ați momit, m’ați silit să-mi schimb plugul și grapa, să-mi aduc mașini scumpe pe cap, cari mă sărăcesc! Acum nici sămințele nu-s bune, mă siliți să sam în sămânța voastră, care nu-mi aduce rodul dorit, cu care îmi vor muri copiii de foame. Dar dacă nu voi asculta, urgia va fi și mai mare! Boerul cu oamenii lui îmi va călca moșioara mea, îmi vor opri vitișoarele de la imaș și în urmă îmi voi perde întreaga moșie, glie muncită cu atâta dragoste de strămoși, și va fi amar de mine, căci va trebui să întru slugă spre a-mi putea agonisi pânea pe ziua de mâne. Dar Dumnezeu e bun și nu mă va părăsi! Am o grădină cam părăsită, însă ferită și închisă cu ziduri tari. O voi îngrădi și mai bine, voi astupa găurile întăriturilor, și aici în grădina aceasta neîngrijită pănă acum nu-mi va porunci nime, și nimenu va fi în stare să-mi facă silă. Aici sunt domn și stăpân, voi curăți-o de polemidă, de toate buruenile, voi ara-o și voi sămăna sămințe, de cari au sămănat strămoșii și voi îngriji de ele ca de ochii mei! Ele vor crește mari și vor aduce rod cu prisos“. — Povestea aceasta umilă și peste măsură de jalnică cu șirul faptelor distrugătoare, cari caută să schimbe gândul, logica sănătoasă cu una mălăiață, fărămicioasă, cari tind să încetățenească în omul muncii cinstite, duhul târgoveț, samănă foarte mult cu dureroasa poveste a dascălului nostru. II. Iată și izvodul umilirilor, icoana atât de jalnică a dascălului nostru năcăjit! Moștenit din strămoși, întreg și teafăr cu sufletul și inima curată ca și raza soarelui în răsărit, cu avutul cel scump în minte, neștirbit și neprihănit de umbra vre unui gând ispititor, el stăruie să înrădăcineze crezul zămislit în vechime, să trăim românește, păstrându-ne numele și limba, legea și datinile! Chipul lui nu trădează multă viață. Subțire, cu fața suplă și pământie, dar ochii, ferestrile acestea grăitoare ale sufletului, sunt atât de curate și atât de luminoase! Chilia în care slujește el, e scundă, cu ferestrile mici și sparte pe alocurea, cu uși cari cântă în țâțâni dureri din trecut. Și în chilia aceasta cu miros de busuioc, în care un număr mare așteaptă „botezul înțelepciunii“, intră pregătit ca și un sacerdot cucernic la sfânta cuminecătură, căci sufletul copiilor e scânteia din Duhul Domnului, precum sfânta cuminecătură e trupul și sângele lui Isus Cristos. Răsplata lui e neînsemnată. Dar nici nu așteaptă pentru munca lui, căci răsplata cea mai binecuvântată vine așa pe neașteptate de la copii și care se sălășluește în adâncul sufletului, încălzindu-i toată ființa. Tot sennul sufletului se oglindește in apele limpezi ale ochilor copilărești. Toată fericirea o prinde din răspunsurile respirate și din luminile ochilor copiilor lui, pe cari voește să i facă oameni cu duh neprihănit. Cuvintele ce le grăește el limpede și cu înțeles, pătrund adânc, cuceresc și însuflețesc, fețele copiilor se îmbujorează la auzul povestei, inimile se înfioară și sufletele tremură de emoție. Dar el nu se mulțămește numai cu munca săvârșită în școală, între cei patru păreți, ci caută să împărtășască și mulțimea de binefacerile slovei. Și acum mi-e viu în memorie chipul unui astfel de dascăl, al dascălului meu. Era o primăvară cu multă floare de cireș și raze blânde de soare. La marginea satului pe o pajiște, care misia și răspândea atâta miros de viață nouă, se înlănțuise o horă veselă ca jocul fluturilor în ploaia de raze aurii și cu cântul paserilor din codru, bucuroase de lumină și căldură. Dar iată, de după colțul de stradă răsare dascălul nostru în haină românească, la brâu cu o bucoavnă subțire. Bătrânii se înșirue în jurul dascălului, care se așezase pe un buștean sub cireșul cel mai înflorit; și el, dascălul își scoate cartea de la brâu și cetește respirat bătrânilor cari nu-l mai pierd din ochi. Și m’am mirat când am văzut, că jocul contenește și toți se apropie de cel ce cuvintează din carte. Eu mai mic, mă strecorai printre mulțime ghenunchindu mă lângă dascăl, stăruind să înțeleg vorba lui. Dar mai mult am înțeles din lacrămile bătrânilor și nevestelor, din oftăzile înăbușite ale fetelor și din ochii cu luciri de oțel ai feciorilor. Era vorba de un popor de neam împărătesc, ajuns să trăiască la întuneric, lucrând în breazdă străină. Iar altă dată am văzut înaintea bisericii, suit pe un scaun cetind dintr’o gazetă mare norodului adunat, care îl întrerupea pe la soroace cu puternice „trăiască“. Atunci ași fi vrut să fiu și eu dascăl, să învăț copii și să cetesc poporului din nuvele. Și dascălul acesta cu atâta râvnă în suflet pentru binele poporului nu s’a plâns nicicând, că ar fi nerăsplătit. El se simțea atât de bine în chilia sa în mijlocul copiilor, în sărăcia lui. In sufletul lui tremurau doar senzațiile seninului tinereții veșnice, care se adapă din razele bogate și vii, ce se îndreaptă către el din ochii limpezi ai copiilor. O dragoste neștirbită față de munca sa îi încingea coapsele și fericirea îi învăluia întreagă ființa. Și înconjurat de atâta lumină divină și cu căldura dragostei în inimă el aprindea atâtea făclii pentru luminarea viitorului neamului nostru. Dar iată liniștea și fericirea lui se tulbură. In cursul muncii lui sfinte apare un străin la vorbă și la port, care îi arată un zapis cu iscălituri grave, în temeiul cărora ar avea dreptul să cerceteze școala și munca din școală. Ochii neastâmpărați, mobili ca argintul viu, pătrund în grabă tot ce se află în chilia săracă și buzele i se strâng într’un zimbet de milă și ironie. Deodată însă fața-i devine gravă și vorbele cad grele ca de plumb în sufletul dascălului, care stă uimit. O vreme nici n’a mai văzut nimica înaintea ochilor. Din toate vorbele domnului străin i-a rămas numai niște frânturi pline de venin; asta nu e zidire, nu e școală, ci o peșteră, uneltele nu-s de nici o treabă, și dacă nu clădesc alta cu ziduri înalte, cu fereștri mari, cu unelte nouă, precum prescrie legea, le va închide școala! O jale, o ură față de acela, care îndrăsnește să-i strice fericirea, să-l scoată cu zapise din raiul sufletului său, să-i fure privirile atât de luminoase ale mlădițelor, i se sălășluește în suflet. Ea na-i devine mai pământie, și așa în neștire, cu sufletul plin de stroabă iese afară lăsând copiii cu fețele umezite de lacrămi. III. E Duminecă și la sfânta slujbă se adună neobicinuit de mulți. Ii mână pe toți o durere mare, care a izbit sufletul dascălului iubit, și care e a tuturor. Nici când poate nu a pătruns puterea rugăciunii atât de adânc în sufletul muncitorilor de glie, și nici când nu s’a văzut atâta evlavie întipărită în fețele lor smolite, ca acum. La finea slujbei dascălul, cu ochii învăluiți în apele durerii sufletești, iese din strană — preotul era prea bătrân și neputincios — și vorbește de întâmplarea tristă, de necinstirea așezământului sfânt. Glasul tremură, ochii i se aprind și fața palidă se îmbujorează: „Peșteră, a zis domnul străin, că-i școala noastră. Oare nu știe el, că fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, s’a născut în peșteră, că înțelepciunea cea mare nu iubește îmbuibarea, nu se împrietinește cu palatele mari și pline de lumini deșarte?!.. Și copiii ne-au plâns de groază, iar pe noi ne așteaptă durere și mai mare, zice, că ne încuie școala, dacă nu vom face casă nouă cu unelte aduse din străini“. Toți strigară cu un glas: „Vom zidi altă casă, numai să fie a noastră, ca copiii noștri să nu ne rămână pradă groaznicei fiare, numite întunerecul gândului și sărăcie!“ Și bunii și harnicii oameni se opintesc din greu și asudă, iar clădirea crește frumoasă și măreață cu coperiș de țiglă și cu fereștri largi și multe. Dar Duhul cel vechiu nu sa mai poate sălășlui pe deplin în chiliile noi. Se simte stânjinit și mereu înfiorat de umbra domnului străin. Fața dascălului nostru însă se înviorează, el începe să se simtă trupește mai bine ca pănă acum. Simte de multe ori o moreșală așa de plăcută în trup. Dar iată, că într’o bună zi vechiul oaspete cu zapisul se prezintă din nou și spune, că metodul lui e învechit și rău, că învățătura ce strecoară în sufletele tinere e primejdioasă. Trebue să învețe în alt chip, și mai mult în altă limbă; altcum îl va înlocui cu un altul, căci așa grăiește legea! „Deci limba moșilor nu mai e de nici o treabă? — Și eu încă mă pot duce cu plutele! Dar ce va fi de școala noastră, în care am slujit cu atâta dragoste și credință, ce va fi de duhul ce trebue să însuflețască mintea și sufletele tinerilor generații, și ce va fi de mine? Sunt silit să ascult de cel cu zapisul, dacă vreau să mai viețuesc. Pe semne, așa-i porunca vremii“. In sufletul lui atât de sănătos și curat se înstăpânește groaza zilei de azi și desnădejdea zilei de mâne. „Voi lucra, își zice el oftând în sufletul său, așa cum grăește legea ; căci legea e lege și vine de la împăratul. Mă voi sili însă să-mi continui munca mea din trecut în sinul familiilor, în cetățuia aceasta părăsită, care e temelia neamului, voi căuta să întăresc duhul moștenit din strămoși, voi învăța părinții să iubească cu dragoste nestăvilită avutul, să-l păzească și să-l crească, le voi da sfaturi cuminți, cum să-l strecoare în sufletele plăpânde ale odraslelor, cum să-și crească copiii cu inima curată, cu sufletul larg și neprihănit; căci alta nu pot face“. Nicolae Păunaș.