Telegraful Roman, 1911 (Anul 59, nr. 1-137)

1911-01-01 / nr. 1

Anul LIX. '*-**♦ t cLA {J£n r s : 3 |'j ~'"J Bibi In, Sâmbătă 1/14 ianuarie 1911. .. 1. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta.­­­ ABONAMENTUL: pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 8 luni 6 C. Abonamentele și inserținnile să se adreseze Administrației tipografiei arhid­. Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, str. măcelarilor Nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. A­rticoli nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 14­61.. — de două ori 24 fii.. — de trei ori 80 fie rândul cu litere garmond. Ion abonament deschidem cu 1 Ianuarie v. 1911 la ziariul „Telegraful Român 66 cu prețurile indicate în fruntea foii, anume: pe un an 16 coroane, pe șase luni 8 coroane, pe trei luni 4 coroane. Rugăm pe vechii noștri abonați să binevoiască a-și reînoi din vreme abonamentul, stăruind totodată pen­tru lățirea ziariului nostru în cercul amicilor și cunoscuților lor. Abonamentele se fac prin man­dat poștal, trimițându-se prețul îna­inte. Numele abonatului, împreună cu locuința și poșta ultimă, să se scrie corect și legibil, pentru ca la poștă să nu se facă greșeli. Banii de abonament se trimit Administra­­țiunei tipografiei arhidiecezane în Sibiiu (Nagyszeben), strada Măcelarilor, Nr. 45. Administratie. Importanta istoriei regionale în in­v­ățăm­ântu­l primar. Ceea ce caracterisează, mai ales, învățământul istoric din școlile noa­stre primare de un timp încoace, este lipsa ori­cărei valori educative a materialului istoric ce se propune în aceste școli. Pedagogia oficială a țării noastre a impus tuturor șco­lilor unul și acelaș material didac­tic, fără considerare la marea va­rietate a sufletului cetățenilor dife­ritelor regiuni ale țării, varietate, care e un eflux al rassei, al climei, al poziției geografice și al desvoltă­­rii lor istorice, învățământul istoric de azi desrădăcinează sufletul co­piilor de pământul, în care s’au născut și în care trăiesc —și cearcă să-l cultive cu elemente reci, în parte străine, lipsite de legătură cu sbuciumările cari îi ating mai viu sufletul. Planul de învățământ oficial eliminează în mod consecvent isto­ria locală și regională, punând în locul acestora excluziv istoria ge­nerală a țării. Ce e mai apropiat de sufletul copilului și de al poporului din mij­locul căruia a ieșit și în mijlocul căruia trăiește, planul din chestiune trece sub tăcere, în credința că această istorie locală și regională e sau fără nici o valoare sau primej­dioasă. Cum că această istorie însă nu numai că nu e fără nici o valoare, ci dimpotrivă, ea e de cea mai car­dinală importanță, și cum că numai pe ea se poate sprijini învățământul istoriei generale, despre aceasta vor­besc exemplele, pe cari ni le ofer în această privință alte țări, mai multe ca a noastră. Iată cum preci­­seaza rostul și importanța istoriei regionale dl Pierre Gautier, arhiva­rul departamentului Haute-Marne (Franța), într’un articol publicat în bulletin de­­ l’einseignement primaire de la Haute-Marne: „Istoria regională începe, din fericire, să-și facă loc în școala pri­mară. învățătorii și-au dat seama, că învățământul istoric, întocmai ca și învățământul de celelalte catego­rii, trebue se aibă ca bază lucruri concrete. Iar concretul în istorie, în vârsta copilului care n’are decât o noțiune cu totul imperfectă despre timp și despre spațiu, e ceea ce e mai aproape de ochii lui, de sufletul și de inima lui, d e ținutul lui, ve­chea provincie, sau vechea „țară“ a lui, cu meșteșugurile ei, cu arta ei, cu oamenii ei mari și cu toate întâmplările, cari au caracterizat și format viața strămoșilor, și cari au contribuit, alături de alte influențe, la formarea psihologiei rassei“. „Vreme îndelungată elevilor no­ștri nu li­ s’a dat, sub numele de istorie, decât un catalog sec de nume proprii, cari­lor nu le spuneau ni­mic. Numele acestea nu erau de fapt niște semne sugestive, în jurul cărora să se grupeze o serie oare­care de fapte, pe cari să le reamin­tească sau să le rezume. Numele și faptele, cari se învață ca istorie în școala primară, trebue să aibă o va­loare de caracter. Dintre ele acelea au o putere caracteristică mai inten­sivă și fac o impresie mai trainică, cari privesc mai de aproape viața copilului. Numele locurilor din „mica lui patrie“ îi sunt familiare; el nu mai trebue să le învețe, în schimb găsește un mare interes în aceea, că le aude pomenire în școală. El află că anumite familii ale ținutului său poartă încă și azi numele unor oameni mari, cari au avut un rol în istorie, iar dacă descendenții ma­rilor bărbați de odinioară s’au stins, cum prea adese­ori se întâmplă, ră­mâne totuș drept o plăcere aceea, de a vedea cu ochii sufletului pe oamenii mari de odinioară trăind sau trecând prin locurile cunoscute, pe pământul unde se sburdă acum copiii — iar aceasta suscită curio­­zitatea și emoția și fixează foarte ușor și foarte fidel în memorie nu­mele și lucrurile mari din trecutul regiunei respective. O întâmplare amn istoria națională sau generală poate să se imprime în sufletul co­pilului într’o formă cu totul vagă — dacă însă i-o caracterisezi prin vre o consecință sau prin vr’o par­ticularitate, ce stă în legătură di­rectă cu ținutul lui — materialul istoric devine cu totul asimilabil, atențiunea crește în mod eclatant, iar faptul se reține ușor și se înră­dăcinează în viața sufletească a co­pilului“. „O instituțiune se manifestă prin faptele care o ilustrează și o comen­tează. Și faptele și întâmplările re­marcabile din istoria regională tre­­buesc privite sub acest unghiu. Pă­rinții și moșii copiilor noștri au trăit aici, pe pământul de azi al nostru și conștiința acestui fapt nu va pu­tea rămânea fără o influență deter­minătoare asupra vieții sufletești a copilului“. „O lecție de istorie regională e o lecție amplă de lucruri, cari învie trecutul în inimile emoționale ale copiilor. Departe de a face, ca co­piii să uite istoria țării, istoria re­gională, dimpotrivă o precisează ... Scopul istoriei regionale în școala primară e, de fapt, de a face pe co­pii se înțeleagă și să pătrundă isto­ria generală a țării.“ „Dar pe lângă aceasta mai are un avantaj istoria regională, anume, că ea îi face pe copii să cunoască și să-și iubească mica lor patrie. Nu e de loc indiferent pentru vieața noastră morală și chiar și pentru vieața noastră practică, de a cu­noaște moștenirea noastră și istoria noastră, de a comunica prin emoții cu strămoșii noștri, de a cunoaște prețul de sânge, de muncă și de jertfă, cu care au cumpărat ei pete­cul de pământ, care ne hrănește. Istoria regională și locală contribue la „înrădăcinarea“ copiilor noștri în pământul micei lor patrii.“ „Să nu ne temem, că prin acea­sta se va știrbi iubirea de patrie! învățământul nu separă istoria na­țională de istoria regională. Noi nu cunoaștem nimic mai educativ in sensul național și social al cuvân­tului, decât priveliștea interdepen­­tendenței necesare a regiunei — de patrie. Arătați-le copiilor, că mica lor patrie a fost în legătură cu anu­mite evenimente mari, cari s’au pe­trecut mai departe, sau mai aproape de teritoruil ei, — oare aceasta nu e o grație tocmai istoriei regionale, o admirabilă lecție concretă și ac­tivă, de solidaritate și unitate?“*­ E foarte nimerită această ca­racterizare a istoriei locale și regio­nale. Din ea reiese marea valoare educativă tradițiilor și a istoriei mai apropiate a fie­cărui sat, și acea­sta e în perfectă armonie cu­prin­ *) Vezi Revue Pedagogique, Paris, 1910, pag. 488-89. FOIȘOARĂ. Prima ocupație.*) Traducere de Eugeniu Muntean paroh în Vărd. Iubite Ioai­e! In scrisoarea mea din urmă, în care am vorbit despre îndepli­nirea afacerilor mai urgente, am întrelăsat a-mi exprima marea mea bucurie asupra împrejurării ce mi-ai comunicat, că anume, doi frați preoți vecini, îndată ce au aflat despre sosirea ta, te-au percetat și bine­­ventat, îmi închipui, pe mare a fost bu­curia ta în urma acestei vizite neașteptate, care le servește fraților tăi spre cinste. Datorința sfântă, isvorâtă din spiri­tul creștinismului: „Cu iubire frățească iubiți vă unul pe altul, cu onoare în timpa nativă unul pe altul­, să cuprinde, pe­­ drept, în epistola cătră Romani, dar nu este întipărită în inima flecăruia, și a lă­sat cea mai puțină urmă în inima câte u­­nui bărbat învățat, care în conștiința sa sfătoasă așteaptă cu aroganți, ca mai în­tâi să meargă omul la el, ca apoi să­ l exa­­mineze din fir pănă în păr, că e sau nu vrednic de prietinia lui? Căci aceasta să observă la mulți; pentru aceea am primit cu nespusă bucurie vestea, că doi frați, demni de iubirea ta, au grăbit să te bine­­venteze, și sunt film convins, că visita le-ai întors , fără întârziere, și te ai oferit bu­năvoinței și prietiniei lor. Peste tot te sfătuesc, să-ți cercetezi vecinii în săptă­mânile prime și să vă impuneți unul al­tuia bunăvoință. Această visită, bunăvo­ință și sprijinul reciproc, sunt obligamen­­tele dragostei, creșterei bune și ale sti­mei reciproce, uzitarea cărora nobilizează inima fraților (colegilor), iar credincioșilor le servește spre pildă, întors de la visite, de­sigur și simți îmboldit din nou spre lucru și experiență. Păstorul sufletesc e dator a arăta interes față de toate lucrurile și a observa totul. Ocupăte cu studiarea matriculei parohiale! Eu vara primă am petrecut-o — în satul meu — răsfoind cu atențiune aceste ma­­tricule, cu toate că cele mai multe erau de prin anii 1600. Nu mai amintesc, că pa­rohii vechi au folosit aceste cărți, — mai ales cea a morților, — și cu scopul de a însemna ceva momentuos în ele, privitor la vre­un parohian sau la parohia întreagă, și a lăsa prin aceasta viitorului ceva. Pe unele din aceste însemnări eu le-am sub­­tras apoi cu cerneală roșie, pentru ca să fie observate mai ușor. Un lucru nu pot însă întrelăsa, că în decursul cotitului, uneori plictisitor, al­teori interesant, am­­ îndrăsnit a-mi forma o judecată oarecare asupra alor 24 de înaintași, cu numele cărora m-am întâlnit în matriculă. Eu am dedus din grija cu care purtau matricula și din scrisoarea ce au întrebuințat-o, conștiențiositatea sau neglijența ce-i caracterisa. Ca deosebire pe unul din secolul trecut l-am câștigat drag, și cetindu-i observările îmi ziceam: Cine a condus matricula așa corect și a scris așa frumos, acela a trebuit să fie și în alte afaceri conștiențios și un adevă­rat păstor sufletesc. Vezi, așa poate veni la o sută de ani și după tine un paroh tânăr, precum am fost eu atunci, și-și va face apoi observările în scris sau verbal asu­pra activității tale pastorale. De aceea, pentru ca să-ți asiguri renumele bun îna­intea viitorului și a criticilor lui, folosește la scrierea documentelor scrisoare corectă și ceteală, și în general pune un deosebit pondt pe aceste documente, iar numele și conu­­mele scrie­ 1 totdeauna legibil și corect. Fiindcă matricola este foarte însem­nată, de aceea locul unde să păstrează să fi­e totdeauna sigur și statorit. Un paroh mai în anii trecuți era foarte vesel, că-și ținea matricula totdeauna la locul ei. Intr’o noapte, cu opasiunea unei tempestăți, ful­gerul a aprins casa parohială. De a mai putea scăpa treburile casei nu mai putea fi vorbă. Parohul speriat a grăbit deci la locul unde și ținea de regulă matricula, și spre marea lui bucurie a scăpat docu­mentele. Dar știu și un cez contrar. Un­­ preot a fost atât de neglijent în condu­­cerea matriculei, încât după moartea lui a trebuit să vină un comisar la fața lo­­cului, care a chemat apoi pe rând pe fie­care cap al familiei, pentru ca să afle una alta și să le inducă ulterior în matriculă. Pigritia nonnullorum in hac gravi­re est valde magna. De­sigur vei fi scris ceva în cărti­­cula de publicațiuni.*) Nu crede, că ce pu­blici cu privire la slujbele de peste săp­tămână, sau ale unei sărbători, sau des­pre ori și­ce, e desjuns a induce numai superfluu, căci hieroglifele tile tu le în­țelegeți, dar nu le cunoaște altul! Doamne! In ce perplesitate am ajuns eu cu o opasiune într’o comună, când după vor­birea ocasională a trebuit să cetesc din această părticică, fiindcă din cauza scrisorii nelegibile nu am putut descifra nici o­­biect nici nume! — alții et repesäi cam pudore. Nu cruța te rog nici timp nici atențiune, când scrii în această părticică, întrebuințează atât călindarul lumesc cât și cel bisericesc, și și cu luare aminte la anul in care s’a petrecut. Nu-ți uita nici de zilele de post, ori ciunare, — eu nu știu din ce pausă, dar îmi uitam adeseori. G­rijește, ca să nu uiți publicarea sărbătorilor politice. Nu demult s’a întâmplat, că un om — pretins patriot .) Din cartea: „Scrisori cătră un preot tânăr“ de Aloise Melcher, director la un institut din Bavaria. Traducătorul. *) O cărticică de control, impusă preoților rom. catolici, care nu ar strica nici la noi. Z ș­­ I 1­1

Next