Telegraful Roman, 1911 (Anul 59, nr. 1-137)

1911-06-11 / nr. 62

Amil LIX. ABONAMENTUL: pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni­ 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. •Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Sibliu, Sâmbătă 11/21 iunie 1911. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Abonamentele și inserțiunile să se adreseze Administrației tipografiei arhid., Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, str. măcelarilor Nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se înapoiază. Nr. 02. INSERȚIUNILE: Pentru odată 14 fil., — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii] rândul cu litere garmond. Nr. 6644 Șapl. 1911. CONCURS. La seminariul arhidiecezan a devenit vacant un post de profesor în secțiunea pedagogică cu studiile: matematică și geometrie, fizică, isto­ria naturală și chimie, pentru a că­rui ocupare se publică concurs cu termin de 80 zile de la prima publi­care în „Telegraful Român“. Petițiunile de concurs sunt de a se înainta la consistorul arhidie­­cezan, prevăzute cu următoarele documente: 1. Carte de botez, 2. Absolutor teologic, 6. Diplomă de profesor pentru institutele pedagogice de stat, res­pective diplomă de profesor pentru școalele medii de stat, din speciali­tățile indicate. 4. Testimoniu despre serviciul de până acuma. B. Alte eventuale documente recomandatoare. Dotațiunea împreunată cu acest post de profesor este, în primii doi ani provizorii, coroane 1600 și 800 coroane bani de cuartir. Consistoriul arhidiecezan. Supremația. 28 Iunie n. Se vorbea în articolul lui „Ma­gyar Nemzet“ cu care ne-am ocu­pat în prim-articolul din numărul trecut, că supremația maghiară a­­supra celoralalte popoare din patrie trebue susținută, căci altcum țara aceasta înceată de a mai fi numai maghiară, ci va fi și slovacă, ro­mână, sârbă și germană. Cum înse Sașii sunt oameni buni și ascultă­tori, o parte din supremație li se dă și lor, ca să o exercieze asupra Ro­mânilor, primejdioși, și pentru Sași, și pentru Maghiari. Nu știm, dacă cuvântul e bine ales, și dacă se cuvine să se vor­bească despre supremație în țara noa­­­­stră, în care privi legi sunt șterse toate prerogativele, toate privilegiile, de cari se bucurau mai nainte anu­mite paturi sociale. Poate că mai co­rect ar fi să se vorbească de eghe­­monie, căci cuvântul acesta exprimă dreptul de conducere, pe când supre­mația e mai mult stăpânirea unora peste alții. Ne aducem aminte, cum odată un deputat sas a explicat în dietă deosebirea dintre aceste două cuvinte, și a declarat, în numele tu­turor colegilor săi, că nu recunoaște nici un drept de supremație a po­porului maghiar asupra celoralalte popoare din patria aceasta, dar îi recunoaște dreptul de a fi condu­cător, deci eghemonia . Acest drept, de a avea rol con­ducător în toate afacerile statului, a fost recunoscut pe seama popo­rului maghiar și din partea politicei române, totdeauna. E doară popo­rul cel mai numeros în patrie, are aristocrațime, inteligență, avere, cul­tură, în măsură mai mare decât toate celelalte popoare, — deci se cuvine, ca să stie pus în fruntea ce­loralalte. N’a cerut nime niciodată dintre Români, ca din guvernul țării să facă parte și ei, ca la centru, limba oficioasă să fie și cea română, ci au recunoscut și acceptat Ro­mânii, că la guvern, în parlament, și la judecătoriile supreme, numai o limbă poate fi admisă ca limbă oficioasă, limba statului, limba ma­ghiară. Dar în jos, acolo unde func­ționarii vin în atingere cu poporul, la administrație, în justiție, la căile ferate, doresc Românii să se respec­­teze limba poporului, care nu poartă nici o vină, că nu știe ungurește, și nu poate comunica cu cei puși, ca să-l servească, decât numai în limba sa maternă, în limba românească! Mai cerem apoi instrucție pe seama poporului în limba sa în școalele elementare, în urma convingerei pe care o avem, că fiecare popor își poate primi cunoștințele trebuin­cioase, cultura necesară, numai în limba sa. Cerem deci lucruri, pe cari le cer și Sașii. La rolul de con­ducere însă nu ne gândim! Dar se spune, că pentru ce tre­bue susținută supremația maghiară în patria aceasta? Pentru că dispă­rând ea, s’ar face loc pe seama ega­lității politice, lucru care trebue îm­piedecat. Se scapă însă din vedere, că peste decretarea egalității de drept, a egalității politice, s’a trecut deja de mult, atunci, când au fost șterse privilegiile cele vechi, de cari se bucurau numai o seamă de oa­meni. Egalitatea politică a fost pro­clamată la anul 1848, prin faptul, că toate păturile sociale, toate cla­sele și toate popoarele au fost pri­mite între zidurile constituției pa­triei noastre, pentru a munci toate împreună spre binele și fericirea ei, și pentru a se bucura toate de drep­turile pe cari mai nainte le exer­­ciau numai unii dintre cetățenii de stat. Nu se poate vorbi deci în patria noastră despre nimicirea egalității politice și susținerea supremației ma­ghiare asupra celoralalte naționali­tăți atunci, când avem lege positivă despre egala îndreptățire a naționali­tăților, (deși, durere, numai pe hârtie) decât numai cu gândul, de a ne re­întoarce la vremile de înainte de 1848, când se aflau în țara aceasta stăpâni și iobagi, nu cetățeni cu e­­gale drepturi și datorințe. Iar cel ce se poartă cu asemenea gânduri, ar trebui să se gândească și la a­­ceea, că izbutind să mâne lumea în­dărăt cu aproape trei sferturi de veac, ceea ce noi nu credem și nu admitem, ar trebui să stee gata pen­tru a întimpina și toate urgiile a­­celor vremi de tristă amintire. Nu se poate vorbi la noi de­spre neadmiterea egalității politice, când supremul factor al statului, Regele, a declarat de atâtea ori, că nu va tolera nici­odată, ca o națio­nalitate să se facă stăpână peste alta, ci toate au să fie în monarhia sa egal îndreptățite. Să ne aducem numai aminte, cum la 1860 și-a ex­primat Maiestatea Sa resoluta deter­minare de a păși acolo unde se ciocnesc interesele deosebitelor limbi și naționalități „cu toată resoluțiunea (auf das entschiedenste) în contra for­­ței de orice natură, și în contra ori­cărei apăsări, provocări, împintenări, ori înveninări a contrastelor naționale, sau de limbărl. Iar cuvintele Monar­hului noi așa știm că sunt cuvinte sfinte, de cari se ține El, și au să se țină și cei ce-l reprezintă! Și cum că Maiestatea Sa nu s’a schimbat de­loc în privința aceasta, ni-a spus-o nu de mult în ziariul „Budapesti Hirlap“ un amic al de­cedatului Bánffy Dezső, fost ministru­­prezident ungar, în destăinuirile fă­cute cu privire la numirea acestuia de ministru-prezident și la căderea sa, făcând în ele mărturisirea, că Maiestatea Sa a pus și lui Bănffy, „ca decât un ministru-prezident ungar“, condițiunea, de „a nu se atinge de autonomia bisericească, școlară și po­litică a naționalităților ne­maghiare“,­­ din care motiv nici nu l-a lăsat, ca el, Bănffy, să fie ministru de interne, așa cum ar fi dorit Bănffy și par­tidul seu. Și vina lui Bănffy e, și a celoralalți foști miniștri-prezidenți ungari, că nu au împlinit această condițiune pusă lor totdeauna din partea Coroanei! Dar nu pot să fee poziție în contra egalității politice și să prea­mărească ori să dorească suprema­ția, — numai din motivul, că se îm­parte, de azi pe mine, poate că nu­mai în imagine, și cu ei, — compa­trioții noștri Sași, cari știu, că asu­prirea altor neamuri este o nedrep­tate ce se răsbună, și cari s’au văzut odată îndemnați să repare nedrep­tățile pe cari le-am îndurat în trecut de la ei pe acest pământ al Ardea­lului. Când adecă, la ordin preaînalt, dieta Ardealului a ridicat la anul 1868 națiunea română din starea de umilință de mai nainte la ran­gul de a patra națiune egal­ îndrep­­­­tățită a Ardealului, raportorul sas FOISCARA. 1 Un memoriu. In sesiunea ordinară din anul acesta a „A­­cademiei Române“ s’a accentuat necesitatea ridi­cării cât mai grabnice a unei clădiri noi pe seama bibliotecii Academiei, și s’a decis cererea unui a­­jutor de stat în scopul acesta, in sumă de trei mi­lioane lei. Hotărârea aceasta a fost adusă pe te­meiul următoriului memoriu privitor la clădirea bi­bliotecii Academiei Române, presentat Academiei din partea unei delegațiuni încredințate cu studiarea chestiei: „Una din piedicele mari care stânji­­nise în țara noastră desvoltarea studiilor științifice și răzpândirea cunoștințelor în toate direcțiunile, este lipsa de biblioteci. In anii din urmă institutele științifice de pe lăngă Universități au început a fi în­zestrate cu aparate și cu materiale nece­sare pentru îndeplinirea menirii lor. Pe lângă ele au început a se forma și bibli­oteci speciale, de cari se pot folosi cei ce fac cercetări în specialitățile respective. Studenții universității din capitală mai găsesc un mare ajutor in biblioteca pe care le-a dăruit-o M. S. Regele, când a înființat pentru acea tinerime Fundațiu­­nea Universitară Carol I. Biblioteca Academiei înlesnește tu­turor studiile și cercetările în măsura ce-i îngăduesc puținătatea m j­oaoelor, strâm­torarea și nepotrivirea localului. Lipsește însă pănă acuma o Biblio­tecă a Regatului României, în care să fie adunate principalele publicațiuni din toate științele și care să fie așezată într’un lo­cal destul de cuprinzător pentru o largă desvoltare în viitor, destul de sigur spre a păstra colecțiunile dintr’însul ferite de orice primejdie din afară și din lăuntru, destul de practic instalat spre a se putea pune cu înlesnire acele colecțiuni la în­demâna învățaților. Pentru a se desvolta în țară o ade­vărată activitate, fără de care progres real în cultură nici nu se poate închipui, este de absolută necesitate a se întemeia cât mai în grabă o mare bibliotecă. O asemenea bibliotecă este de o ne­cesitate cu totul imperioasă pentru stu­diile de caracter național: istoria, litere­­tura, limba, arta națională — cu un cu­vânt toate manifestările trecute și actuale ale vieții politice, economice și culturale ale neamului nostru. Aceste studii sunt de o însemnătate capitală pentru noi și ele nu se pot face în centre științifice străine, ci numai ia colecțiunile adunate și organizate in țară. * Academia Română, de la începutul activității ei, a simțit această lipsă și și-a­ dat toate silințele să o înlăture — în mar­ginile modestelor ei mijloace. Mai mult prin donațiuni și prin schimb d­e publi­cați­uni ea făcuse în întâii ei ani de ac­tivitate un bun început de bibliotecă cu cărți prețioase pentru istoria națională, un început de colecțiuni de manuscripte și de documente vechi românești, de co­­lecțiuni de mont­te, de stampe, de por­trete istorice și de hârți geografice vechi privitoare la Români. Acest început a fost în pericol de a fi nimicit la 1884, când a izbucnit focul într-o aripă a uni­­versității, în care Academia ocupa trei săli. Colecțiile adunate pănă atunci au trebuit să fie scoase în fugă de soldați — spre a fi ferite de foc — și aruncate în dosul mo­numentului lui Mihaiu Viteazul, iar după câteva ore duse repede înlăuntru spre a fi ferite de ploaie. Cu această mutare s’au făcut pagube serioase, cari numai pe în­cetul și în parte au putut fi reparate. De atunci încoace Academia, prin silințe înzecite și printr’o lucrare stărui­toare, a adunat o bibliotecă însemnată care crește an cu an. Pe lângă publicațiunile numeroase pe cari le primește în schimb dela Academii, instituțiuni științifice și învățați din străinătate — s’au procurat și se procură și publicat uni din deose­bitele științe. S’au adunat și se adună cărți vechi și nouă, cari privesc pămân­tul și neamul românesc, țerile și popoa­rele vecine, precum și rămășițele scrise scăpate de vitregia timpurilor trecute cari privesc vieața religioasă, economică, cul­turală, juridică și politică a Românilor din toate timpurile și din toate locurile. S’a adunat astfel o colecție de ma­nuscripte slavone, românești, grecești, scrise sau folosite în țerile noastre, cum nu s’a mai strâns niciodată; s’au adunat documente, acte și scrisori în limbile slavă, română, grecească, etc. privitoare la toate manifestările vieții românești în trecut, hărți geografice, stampe, portrete vechi și o bogată colecție de fotografiii. S-a adunat neprețuita c chestiune de cărți vechi românești sau în limbile slavă, grecească și altele, tipărite în țara noas­tră începând de la 1508, unele în exemplare unice, altele de cea mai mare raritate, cari au fost descrise în Bibliografia româ­nească veche. Biblioteci întregi, adunate cu mari sacrificii, cu mult zel și cu mare price­pere, au fost introduse în bibliotecă Aca­­demiei, cum a fost a răposatului istoric A. Papiu Ilarian, a d-lui Dimitrie C. Sturdza Scheianu, a Episcopului Dionisie al Bu­zăului, a Mitropolitului Iosif Naniescu al Moldovei, a Colonelului Papazoglu și altele. (Va Urma),

Next