Telegraful Roman, 1913 (Anul 61, nr. 1-135)

1913-10-24 / nr. 111

Anul LXI. ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 8 luni 3 C. 50 BL Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 8 C. Nr. 111. Sibiiu, Joi 24 Octomvrie (6 Noemvrie) 1918. TELEGRAFUL ROMAN. A­pare Marița, Joia și Sâmbăta. Abonamentele și inserțiunile să se adresase Administrației tipografiei arhid., Sibiiu, str. Măcelarilor 45. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, str. Măcelarilor Nr. 45 Scrisori nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se Înapoiază. INSERTIUNILEi Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii. — da trei ori 81 fii rândul cu litere garmond. Temelia vieții pastorale. De Augustin Himsea, Arhimandrit. Din veacuri bătrâne s’a plămă­dit și cimentat prin tradițiune în su­fletul și inima Românului credința, că preotul său este un om superior, un om înzestrat cu o putere de sus“, care simte, lucrează și trăiește pentru a conduce poporul său în spi­rit creștinesc pe toate terenele de viață și desvoltare. Sfântă și dumnezeiască tradi­­țiune! Un întreg sistem de teologie pastorală. Și nu este această pas­torală nici carte scrisă, nici carte cetită. Este mai mult decât aceasta. Este credință vie, adânc imprimată în sufletul și inima Romanului. Cre­dința isvorâtă din doctrina crești­nismului, așa precum s’a interpretat și activat această doctrină în cele dintâi opt veacuri ale erei creștine. Credință susținută cu adevărată sfin­țenie din generație în generație în sufletul și inima poporului român. Credință, carea în trecut și-a dat întru prisosință roadele sale în apă­rarea și susținerea individualită­ții noastre naționale,­­ realizându-se în trecutul neamului nostru vecinic memorabilele cuvinte ale sfântului loan Chrisostom: „când cetatea Dom­nului este păzită de prevederea și înțelepciunea păstorului, săgețile duș­mane nu o pot dărâma, și locuitorii ei rămân nevătămați“.1 Credință, ca­rea astăzi și în viitor ne înlesnește și garantează un îndreptariu sigur în desvoltarea noastră ulterioară. In acelaș timp aflam în această credința toate momentele, cari con­­stituiesc ființa preoției, înțelegem adecă sub preoție: „instituțiunea di­vină, prin care omul pregătit și che­mat la această demnitate“ , primește darul și misiunea de a conlucra la realizarea împărăției lui Dumnezeu pe pământ, stăruind neîncetat, ca voința lui Dumnezeu să devină singură stăpână peste modul de gândire și și ac­țiune al credincioșilor. In această definițiune deosebim următoarele șase momente, și anume: a) cre­dința în divinitatea preoției, b) pregă­tirea pentru preoție, c) chemarea la preoție, d) credința în divinitatea darului preoției, e) misiunea, și f) scopul. Intre aceste șase momente pre­valează cu deosebire două, și anume: credința în divinitatea preoției, și credința în divinitatea darului, cu ca­rele este investit preotul. Și preotul inspirat de această credință a plecat, și după puterile sale continuă a lupta cu toate greu­tățile spre a­ se putea ridica în ca­drul posibilității la idealul, ce ni-1 înfățișează Mântuitoriul în cuvintele: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând oa­menii faptele voastre cele bune să mărească pe Tatăl vostru cel din Ceriuri. Astfel credința în divini­tatea preoției și în puterea darului este basa și temelia vieții pastorale. Această credință, așa precum ni-o înfățișează doctrina bisericii, și precum o aflam imprimată în su­fletul și inima Românului, este pen­tru preot de o neprețuită valoare. Prin această credință poporanii văd în preotul lor aceea ce este în faptă: „servul Domnului“, „cuvântul lui este cuvântul lui Dumnezeu“, iar sfintele slujbe, cari le săvârșește, sunt acțiuni divine. Raportul, ce se naște din această credință între preot și credincioșii săi, invoalvă în sine un moment psihic foarte însemnat, și înlesnește și ajută mult activitatea preotului în toate formele, în cari se manifestează viața și activitatea sa pastorală, și anume, atât în să­vârșirea sfintelor slujbe, în predi­­carea cuvântului lui Dumnezeu, în administrațiunea bisericească, cât și 1 Matei cap. 5. v. 13. peste tot în agendele, în cari preo­tul după „demnitatea“ ce ocupă în lume are cuvânt și datorințe. In fața acestei credințe a po­porului,­­ noi toți preoții români avem o grea răspundere. Răspun­dere, care se exprimă în faptul, că fiecare după puterile noastre ne vom da toată silința, ca prin cuvânt și prin faptă să corăspundem în de­plină măsură, atât demnității, de care din voința Domnului suntem învredniciți, cât și postulatelor în­dreptățite ale poporului, încredințat păstoririi noastre. Iar mijloacele cari ne înlesnesc calea spre acest scop, sunt următoarele: " 1. Inspirațiunea și însuflețirea pentru preoție, acea dumnezeiască bucurie, căreia îi dă espresiune sfân­tul apostol Pavel în cuvintele: „mul­­țămesc Domnului nostru Isus Cris­­tos, care m’a întărit și m’a socotit credincios, puindu-mă în această slujbă“.1­2. Studiul neîntrerupt al sfintei scripturi, al scrierilor sfinților părinți și peste tot al științelor teologice. 3. Studiul și cunoașterea vieții sufletești a poporului român, așa precum se manifestează această vi­ață sufletească, în afacerile sale zilnice, în durerile și bucuriile lui, în proverbele, în tradițiunile și în datinele lui religioase și naționale, precum și peste tot în întreagă vi­ața lui. 4. Capacitatea de a ști, să va­lorăm cunoștințele ce posedem în serviciul și în conformitate cu che­marea noastră preoțească. 5. Formarea întregii noastre fi­ințe în deplină conformitate cu „sluj­ba în carea ne-a instituit pe noi Dom­nul, chemându-ne cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după a sa bunăvoință, și după darul, carele s’au dat nouă întru Isus Cristos“.2 Gândind și ocupându-ne în mod nentrerupt de aceste mijloace, zilnic 1 Pavel, epistola I cătră­ Timotei c. 1. v. 32. 2 Pavel, epist. I. cătră Timotei c. 1. v. 9. ni­­ se înfățișează înaintea ochilor în toată splendoarea sa agrul cel sfânt al Domnului, frumosul teren al vieții și activității noastre pastorale. In acelaș timp zilnic adaogem, și ne întărim în virtuțile pastorale, cari constituesc frumseța și podoaba noa­stră, și cari ne fac vrednici lucrători ai acestui sfânt agru. Astfel: Act 1. „Nefiind nebăgători de seamă de darul, carele este întru noi“ ;1 din contră, inspirându-ne în mod nentrerupt de acest dumne­­zeesc dar, și „hrănindu-ne cu cuvin­tele credinții și ale bunei învățături“2 zilnic ne vom însufleți spre a­ ne face „pildă de fapte bune întru învăță­tură, întru întregim­e, întru cinste și întru nestricăciune“.3 Act 2. Sfânta scriptură este vi­stierie nesecată de bogăție dumne­zeiască spirituală, îndreptariu sigur și neîndoios pentru toate împreju­rările vieții, armă nebiruită în con­tra tuturor greutăților, ce întâmpi­năm în viața și activitatea noastră pastorală. Urmărim adecă prin stu­diul sfintei scripturi două lucruri, și anume: a) a­ ne însuși dumnezeeștile învățături cuprinse într’visa și b) a­ne însuși un mod de gândire și de vi­ață în deplină conformitate cu di­recțiunea ce ni-o indign­ează pentru viață această carte a cărților. Prin studiul sfintei scripturi în amândouă aceste direcțiuni „noi cei din întu­­nerec și din umbră am aflat ade­vărul“. Adt 3. Prin studiul vieții sufle­tești a poporului român întrăm pe un teren, în care ni­ se înfățișează trecutul acestui popor, greu încercat de vremi, dar care sub influența doc­­trinii creștinismului și a vechei cul­turi romane păstrată cu multă în­grijire a știut să-și apere vatra stră­moșească, ca în timpuri de mai do­­moale restriște să-și susțină, și să-și facă loc în lume pentru împlinirea . I. Chrisostom, cartea IV. despre preoție cap. 4. 1 Chrisostom omilia 3. 1 Pavel, epist. I. cătră Timotei c. 4. v. 14. 2 Pavel, epist. I. cătră Timotei c. 4. v. 7. 8 Pavel, epistola cătră Tit c. 2. v. 7. FOIȘOARĂ. Literatură pentru tinerime. (Fine). El inventă și o lampă de siguranță, cu ajutorul căreia băieșii puteau lucra fără temere de a să aprinde gazurile din minele de cărbuni. Pe lângă toate acestea ocupațiuni el era totuși pururea zimbitor, primitor de oaspeți, neuitător de amb­ii săraci din ti­nerețe și iubitor de natură cu tot cuprin­sul ei. „Eu pot zice despre mine, zicea pe urmă despre sine, fără să mă laud că rar va fi un al doilea care să fi convenit cu o societate așa de deosebită, cum am conve­nit eu. Ani dearândul am gustat pănea să­răcăcioasă a lucrătorilor de mine, dar am mâncat cu reg:,­ei cu regine, cu oameni distinși și nobili de toate gradele”. In 12 Aug. 1848 o boală de plumâni puse capăt vieții sale pline de activitate și binecuvântare. 7. Heinrich Schliemann. Născut în 6 Ia­nuarie 1822 în orășelul Neu-Buckow, în Mecklenburg (Germania) încă de mic avu o atragere deosebită către lucruri misterioase și miraculoase. Tatăl său era Ernst Schliemann, un preot protestant, foarte cuminte, care cu­noștea foarte bine istoria veche. Despre ni­­­­mic nu asculta Heinrich mai cu plăcere ca despre spunerea înfricoșată a orașelor Pom­pei și Herculanum, însuflețire mare avea, când i se povestea de eroii lui Homer și de războaiele de la Troia și de atunci își propuse să descopere oarecând Troia. La etatea de 11 ani întră în gimnaziul din Neu- Strelitz. La 14 ani întră ca ucenic într-o pră­vălie mică din orășelul Fürstenberg cu gân­dul să devină neguțător. Dar o nenorocire î1 făcu să-și schimbe locul. In Amsterdam, în biroul unui negu­țător unde slujba lui era să ducă scrisori la poștă, să încaseze polițe, și rămânea des­tul timp ca să se îndeletnicească și cu cul­tivarea minții sale. Cu zel de necrezut se puse mai întâiu pe sludirea limbii en­gleze. Ca să-și poată însuși o rostire co­rectă In această limbă, Dumineca cerceta biserica, unde rostea incet după preot fie­care vorbă. Prin deprinderea neîntreruptă In În­vățarea pe de rostul, așa Își Întărise me­moria încât putea recita, fără nici o pie­­decf, douăzeci de pagini, tipărite des, din orice proză en­glezească, dacă le cerea nu­mai de trei ori. Tot astfel își însuși limba franceză, olandeză, italiană, spaniolă și por­tugheză. Știa vorbi și scrie pănă acum șapte limbi, când i se oferi un post de corespon­­­dent și contabil în vestita casă B. H. Schrö­der et comp. cu leafă de 1200 franci, care i se întregi ulterior cu 800 franci. Mai învăță și rusește, ceea ce îl ajută sâ ajungă de sine stătător. In 1847 se putu înscrie în breasla marilor neguțători. Articolul cu care îi plăcea să negus­torească mai tare fu „indigo”, cunoscuta văp­­sea albastră, de plante, apoi ulei de olivi, bumbac și ceai. După aceasta se apucă să studieze 1­ grecă nouă și veche, încât putu ceti pe Homer in textul original. Cum a gătat cu greaca, a început cu latina, iar într’o călătorie ce făcuse în Egipet învăță și 1­ arabică. Nici odată însă n’a încetat a se gândi la Troia, spre care scop mereu se perfecționa în arheologie. In 1868 Schliemann alergă la Troia, din care nici locul unde ar fi stat oarecând nu se știa cu siguranță. Aici fu norocos, după multă osteneală, să descopere prin săpătura alor 100—150 lucrători cu cheltuiala sa în timp de 11 luni întregi, cu scurte întreruperi, vase de lut cu picturi, cane și pahare de niște forme de tot minunate. La o afunzime de 90 m, Schliemann după ce delătură săpătorii, dă de un număr mare de pahare de aur, diademe, brățare și lanțuri de atârnat, — parte din ele grele de mai mulți funți, — cane mari de argint și mii de plăci mici de aur țintuite deolaltă. „Acestea sunt comorile lui Priamon, aici este locul, unde a stat trufașa cetate a nenorocitului rege. Acum s’a împlinit visul tinereții mele“­ strigă Schlie­­mann plin de bucurie. In Iulie 1876 dădea zor lucrătorilor In Acropolea de la Mykenae, unde descoperi 5 morminte cu 15 cadavre, cu astfel de fabuloase podoabe bogate de aur, încât ni­meni nu se îndoi, că aici s’au descoperit a­­devărate morminte regești. In ele s’au găsit măști de aur cu trăsăturile celor morți, și plăci de aur, cari de bună seamă au fost așezate pe pieptul morților. In toate mormintele se găseau îngră­mădite agrafe de aur pentru braț și cer­ce­, diademe mari, ace mari de aur cu gă­mălii prețioase din cristal de munte și sti­clă, ulcioare de argint, pocale de argint și aur ș. a. ș. a. Poate că aici se fi fost chiar mormântul lui Agamemnon și ale rudeniilor sale. Parte din lucrurile acestea s’au predat, societății arheologice grecești, parte orașului Berlin, unde se vor păstra pentru toate tim­purile îa „Muzeul Schliemann“. In acest răstimp el mai învăță și­­­ turcă și ebraică. Cu totul Schliemann știa deci 14 limbi. Abia s’a mai auzit undeva ca un om să stăpânească atâtea limbi, ca acest învățat bărbat, din putere proprie. Recunoștința lumii se arătă așa: Uni­versitatea din Rostock îi predase diploma de doctor în filozofie. Berlinul îl alese de cetățean de o­­noare. Orașul Oxford îl învesti cu demnita­tea de doctor în dreptul civil, iar împă-

Next