Telegraful Român, 1927 (Anul 75, nr. 1-95)

1927-01-01 / nr. 1-2

2 TELEOKAFüL KOM^ÍН Sfânta Mănăstire de la Sâmbăta de sus — Reclădirea părților dărâmate. — Tiparniță. — Adăpost pentru bătrânii preoți. — Școala de călugări. — Apelul arhieresc. — (==) Nu putem­ începe mai bine și mai potrivit vorba ce o adresăm cititorilor no­ștri, in primul număr din noul an al ace­stui organ de publicitate, decât oprindu ne mai întâi și în deosebi asupra cuvântului arhieresc, trimis, în 1926 de ziua Nașterii Mântuitorului, tuturor credincioșilor sfintei biserici ortodoxe române din arhidieceza de Alba-Iulia și Sibiu. Cartea pastorală a I. P. S. Sale Mi­tropolitului nostru Nicolae, dată la acest mare praznic vestește clerului și popo­rului ridicarea din ruine a unui vechi altar și înfrumsețarea lui cu podoabe nouă. Dorința și planul înaltului prelat este reclădirea părților dărâmate ale sfintei Mă­năstiri brâncovenești de la Sâmbăta de sus, împreună cu chiliile pentru călugări, și cre­­iarea tiparniței, a căminului preoțesc și a școalei de cucernici călugări, — toate ace­stea adăpostite în cuprinsul sfântului lă­caș din țara Oltului. Știm că arhiepiscopia ardeleană nu are astăzi nici o mănăstire, cu toate că istoria mănăstirilor ortodoxe ne spune, că și în Ardeal au existat, în veacurile 17 și 18, — ca să zică în trecutul nu prea depărtat, — un însemnat număr de asemenea sfinte așezăminte, înălțate prin evlav­oasa dărni­cie a credincioșilor ortodocși. In locuri ferite de zgomotul lumesc, la poale de munte, sau în mijloc de codru ver­de, «frate cu românul», s’au înființat mici mănăstiri, alcătuite de comun dintr’o bisericuță și câteva ch­eii, separate una de alta, pe seama călugărilor. După un act aflător în arhiva jude­țului Făgăraș, (Vezi: Dr. A. Bunea, Epis­copii P. P. Aron și D. Novacovici, pag. 331 și urm.) de-a lungul Carpaț­lor de sud ai Tran­silvaniei ex­stau 24 de mănăstiri, și anume în următoarele locuri: Comana de sus, Șinca de jos, și de sus (sau nouă), Șer­­oiță, Buciumi, Berivoi, Recea de sus, și de jos, Dejani, Breaza de sus, și de jos, Netot, Lisa, Sâmbăta de sus, și de jos, Drăgușul de sus, și de jos, Vișiea de sus, și de jos, Arpașul de sus, și de jos, Câr­­țișoara, Scorei, Porumbac. Mai erau mănăstiri: în țara Hațegu­lui (a Prislopului), la Geoagiul de sus, Ri­­meț și în numeroase alte locuri. Din mănăstirile ridicate în părțile Fă­gărașului n’a rămas nici una: în 1761 toate fură nimicite, după ordinul generalului de tristă pomenire, Buccow, cele de lemn sânt arse, cele de peatră dărâmate cu tunurile. Una singură din aceste mănăstiri a scăpat în acel an de furia generalului, cea de la Sâmbăta de sus, situată pe proprietatea sam­liei Brâncoveanu. Dar, după 24 de ani, (în 1785) fu in sfârșit și ea dărâmată, (Dr. A. Bunea, p. c. pag. 337), fără ca familia B­âncoveanu să o mai poată mântui de perre. Mânia aceasta stăruitoare și în­fiorată își îndrepta năpăstuirile asupra credincio­șilor ortodocși ardeleni, pentru a-i forță să se lspede cu toții de veche credință și să treacă la papistășie. Amarnica prigonire, a bisericii orto­doxe ardelene, și năzuința ne nimicire de­crezată și prin legi votate, își găsește un jalnic ecou în câteva glăsuiri de pe acele vremuri vitrege, sânt tânguioasele versuri, cunoscute sub numirea de: «Plângerea mănăstirii Silvașului», care zice: At­uni pizmașii s’au sculat Și de toate părțile m'au prădat, Cel de prin primut calvini, Și cu uniții români, Unii au luat satele și moșiile, Alții grădinile și viile, Și din odoare ce au vrut, A luat cine ce a putut. .. De mânie s’a umplut ca an pardos­ul asupra cinului călugăresc s’a tutors, Ca de tot să-l prăpădească, Prin Ardeal să nu se mai găsească. Mănăstirile de peatră le-au surpat. Schiturilor de lemn foc li-au dat...*­ * Biserica mănăstirii de lângă Sâmbăta de sus, a fost zidită între anii 1697—1714 de Voevodul Munteniei, Constantin Brân­coveanu. *­ V. Dr. N­. Pușcăria, Do­oumente pe limbă și istorie, I. 389. Purtase hramul Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Deși în ruine, biserica are unele părți bine conservate, se compune din pridvor, tindă, Ioc de mijloc și altar. Răposatul arhiereu și scriitor, Dr. N­. Pușcariu, ne dă (în o. c., pag. 395) urmă­torul tablou: «Partea din mijloc, cu cupola, poartă semne învederate despre un stil îngrijit arhitectonic... Pe altar sânt arhan­ghelii zugrăviți în mărime naturală, cu cu­lori vii, de lemn regulat și cu aureole de aur strălucitor... Biserica întreagă nu este edificiu mare, dar proporționat și de mult gust. Lungimea bisericii este de 18 metri, înălțimea cupolei, din fundament până sus, asemenea; lățimea e de 6 metri... Exte­riorul bisericii, acoperit la anumite loturi cu iarbă și arbori mici, face o impresiune tristă (în 1889). In jurul bisericii se cu­nosc încă și astăzi gropile, unde au fost așezate chiliile călugărilor, precum și un­le morminte. Dar ceva mai departe, pe lângă biserică, pe o luncă frumoasă, romantică, percursă de râuleț, sânt mai mulți pomi bătrâni, precum: meri, nuci ș. a.» Stricarea mănăstirii au început-o vrăj­mașii neamului românesc, și au cotrij­­nuat-o timpurile nestatornice. Grecii din Brașov, cari au primit do­­m­niul din Sâmbăta de sus dela prințul Grigorie Brâncoveanu’, prin testamentul din 1823 făcut la Brașov (Dr. A. Bunea, o. c., după Monografia lui B. Baiulescu, 337), au restaurat castelul prințului în co­muna amintită,­­ dar mănăstirea, de la o depărtare cam de­ o jumătate de oră, a rămas și mai departe în ruină. Acest sfânt lăcaș, din zilele grele ale­­ părinților noștri, are să învie acum la o nouă viață și să răspândească mângăere și lumină pentru întreg poporul românesc. Apelul înaltului nostru prelat cheamă să contribue, după îndemnul apostolesc: Fiecarele precum se îndură cu inima, nu dintru părere de rău, sau de silă; că, pe dătătorul de bună voie, îl iubește Dum­nezeu. (II Cor. 9, 7). începutul contribuirilor pentru sfânta Mănăstire a lui Constantin Brâncoveanu, creștinescul domn al Țării românești, îl face însuși cel ce adresează apelul, sem­nând în acel scop una sută de mii de lei. Poporul credincios, primind lămuririle necesare de la cucernicii protopopi și preoți, nu va refuza să vie în ajutorul desăvâr­ f­OISOARA f „Tatăl nostru“ de N. NEAGA, licențiat in teologie A) Introducere. Nu există lăture a vieții, nu există acțiune a omului, pe care Domnul nostru Isus Hristos să nu o fi lămurit In toată adâncimea Înțelesului, la care si nu aflăm că­lăuză dreaptă in Învățătura Salvatorului nostru. Aici, — In Învățătura lui, — e filosofia vieții, etica cinstită, aici iog­ca rațională, fericirea ade­vărată. «Tatăl nostru», e un mic mărgăritar din tezaurul nesecat al învățăturii sale, o fărămitură numai, din mina de aur a «Bunei vest». E o ru­găciune ce ne învață să ascultăm de ceriu­ri de pământ, de Dumnezeu nu de oameni. E o metodă de acțiune a creștinului, pe care ni-o redau doi dintre sfinții Evangheliști: Matei la capitolul VI, 9­—13; Luca la XI, 2—4. Întâiul ni-o expune în succesiune firească in centrul prele­gerii, cunoscută după locul unde s’a ținut, sub: «Cuvântarea de pe munte», al doilea cu totul aparte de această, dar argumentată bine din punct de vedere istoric. Gândim­ asemenea cererilor din «Tatăl no­stru», sânt resfirate și în epistolele sfântului Pa­vel. Așa: «Dumnezeu Tatăl nostru», (I Cor. 1, 31 etc.) «Așa părinte», (Rom. 8, 15) «să se pro­slăvească numele Domnului», (II Tes. 1, 12) «și mă va izbăvi Domnul de tot lucrul rău, și mă va mântui»... (II Tim. 4, 18) etc. întrucât nu fac critica textului, nici nu sta­bilesc diferitele raporturi dintre un scriitor sfânt și altul, ci încerc a pătrunde la interesul acestei rugăciuni, voi lua In considerare textul așa, cum 1l aflăm depus in «Mărturisirea de credință» a bisericii noastre. B) Despre rugăciune. Pe timpul ac­tivității pământene a Domnului Isus Hristos, si­tuația religioasă era foarte confuză. Poporul ales, și din sinul lui îndeosebi fariseii nu respectau din cele ale legii decât învelișul (Mat. 23, 27) Formalismul clas ti caracteriza: La rugăciune preferau piețele publice și colțurile de străzi (Mat. 5, 5) De i surprindea momentul destinat rugăciunii în mijloc de stradă, acolo stăteau locului, și cu fața îndreptată spre templu ori «sfânta sfintelor», își sbierau rugăciunea (Mi yer A. W. Kommentar zu Matthäus. Götti.gen 1898, pag. 129). Ei nu se rugau dintr’un Îndemn intern al sufletului, ci mai mult de dragul laudei oa­menilor (Mat. 23, 5), închipuirea lor de a se spăla prin o pocăință exterioară era cu totul în justificată. Păgânii se rugau repetând încontinuu aceeaș rugăciune, in aceleaș cuvinte, numai să aibă ce barboros­ (Mat. 6, 7). «Baal auzinel...» strigau din zori și până'n amiazi de zi, șchiopătân­d in jurul altarului (Steinmeyer L. Die Rede des Herrn auf dem Berge Berlin 1885, pag. 89). Credeau că prin multă vorba lor, sau prin o rugăciune artistic alcătuită, vor izbuti mai Îndată să a [UNK]­­gă atenția divinității asupra lor (Mat. 6, 7). Păgânii borboroseau, fariseii cinsteau­ cu buzele. Și unii și alții departe cu sufletul de Dumnezeu. Hristos a răsturnat părerile lumii despre cultul pietății. A trebuit să s­chimbe calea pe care lumea se grăbia spre Dumnezeu. El zice: «voi când vă rugați, nu fiți ca fățarnicii, că iu­besc în adunări și In unghiurile ulițelor stând I să se roage ca să se arete oamenilor... Tu când

Next