Telegraful Roman, 1934 (Anul 82, nr. 1-54)

1934-01-01 / nr. 1

2 TELEGRAFUL ROMAN ginește mai mult la săvârșirea sfin­telor slujbe, pe zi ce merge este tot mai scăzut. Preocupați de probleme actuale, slujitorii altarului, în mare majoritate, propoved­esc cuvântul nu numai la zile mari, ci și în momente de mai puțină însemnătate, dar, de multe ori, hotărâtoare pentru viața creștinului. Iscusința, îndemânarea pe terenul pastoral îl are, firește, multe grade: predicatori noștri vor căuta să atingă unul cât mai înalt. Intrând în noul an, organul no­stru de publicitate reamintește că, în conformitate cu programul său, nu face politică de partid, face însă po­litică națională, căutând să înlăture cât mai mult orce făptuiri sau idei capabile să producă vrajbă, ură și răutate între frații români, ca și între fiii aceleiași patrii. Fie ca anul 1934 să ne aducă tuturora, pe lângă sănătate, și mult por la muncă, slujind cu credință tare țara, neamul și biserica. porunca vremii: oameni noui! In unduirea caldă și cuceritoare a gândurilor odihnite o clipă la in­trarea peșterii din Betleemul isbăvirii neamurilor, Crăciunul anului 1933, a trecut liniștit, lăsând în urmă-i acor­duri din slăvită cântare îndemnătoare la pace a îngerilor coborâți pe pă­mânt cu Pruncul-Dumnezeu. Puținele zile ce mai sânt între ivirea Lui printre noi, și sfârșitul anului, refuză tumultul celor ce­ au precedat Mărita Naștere în ciuda pa­timilor urâte ce se încrucișau până ieri la fiecare răscruce, sufletul do­borât al omului intră în zodia prefa­cerilor ce le așteaptă omenirea oste­nită de zădărnicia înotului disperat în apele învechite ale unei vieți nepri­menite de prea multă vreme. Un sfârșit de an, pune totdeauna problema încheerii unor socoteli și începutul altora. Cu toate acestea, nicicând nu mi s’a părut mai potrivit să se vorbească despre o înoire to­tală în toate laturile vieții publice și private ca acum, când gata să pășim pragul anului nou, încredințăm cu un sentiment de ușurare anul trecut, isto­riei, după ce el mi-a prevestit ceva din ceea ce doream să ne aducă și nu m­-a adus. Nădejdi noui, nădejdi sănătoase desprinse din frământările anului sfâr­șit, proectează pe pânza — până acum, albă! ~~ a anului ce vine, gân­duri de mai bine și făgăduința împli­nirii unor așteptări cât mai apropiate de gândurile noastre. Năzuința, spre o viață mai bună, ex­stă pretutindenea. Nimeni nu poate pretinde că se simte fericit, deși uneori, clipe de satisfații trecătoare îmbie multora iluzia că se află în posesia fericirii. In schimb, hotărârea eroică de a o rupe cu un trecut de care ești sătul, nu se prea vede. Sau și dacă ea apare undeva, moare curând, mai ales din pricină că omul nu-și știe alege aliații cari să-i ușureze vic­toria și să facă din ogoare părăginite țarini roditoare. Acești aliați neputin­cioși în cari omul pune nădejdea do­bândirii biruințelor visate de sufletul lui, și produse­le înțelepciunii lumii acesteia, pe cari morala creștină le înșirue la capitolul despre păcate, iar generația nouă, generația isbăvirii de mâine le înlătură ca pe niște unelte învechite și mâncate de rugină. In locul lor, pe scaunul uzurpat de dof­­toriile lumești, se situiază pe zi ce merge, în zilenara-i slavă, cu tot mai multă trăinicie, singurul medicament trainic și eficace ce a fost dat ome­nirii vreodată: cuvântul lui Dumnezeu. In el, în nesecatele i­comori pe care le ascunde, e depusă și rețeta înoirii omenirii pe care vizionarii vieții pu­blice a țării noastre au prevestit-o demult. La început confuză, pe zi ce merge tot mai lămurită, ea promite să fie cu t­ipul clară de tot și in­staurată la locul ce i se cuvine. Hotărât lucrul... petrecem chi­nurile nașterii celei noui care î­î aduce aminte de prăbușirea ce s-a produs prin preajma anilor 400 în­­tr’un suflet omenesc înăbușit de bu­ruiana păcatelor, sufletul faimosului retor din Tagaste care a fost Ferici­tul Augustin de mai târziu. Ca și el, înglodați în noroiul păcatelor, oamenii în cari mai licărește o fărâmă de su­flet, frântură din Dumnezeire, aud, în toiul chinurilor ce precedează pre­facer­­ea lor, glas îngeresc de copil ce le spune să ia și să cetească. Generația tânără, generația iubi­toare de Dumnezeu și încrezătoare în El, cred eu, repetă azi, față de omenire în genere, rolul copilului de care Dumnezeu s’a folosit pentru în­dreptarea retorului numidian pomenit. Rezultatul la care trebue să ajungem, e ușor de prevăzut. Deschide-vom și noi Sfânta Carte și cuvintele aposto­lului ce scria Romanilor (13, 12): Noaptea e pe sfârșite, ziua este aproape­ să lepădăm dar lucrurile întu­nerecului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii... vor opera în sufle­tele noastre prefacerea de care s’a învrednicit Fericitul Augustin, când călăuzit de Duhul lui Dumnezeu ce lucra minunat cu el, a deschis Sfânta Scriptură tocmai la locul unde ele erau scrise. Ce-a petrecut după aceea acest mare convertit până s’a înoit cu totul, mi se pare că petrece în zilele noa­stre lumea întreagă. Ce-a fost viața lui după «Drumul Damascului», să năzuim să fie și viața noastră de acum înainte. Desbrăcați de mirajul sedu­cător al deșertăciunii, mai puțin cu lumea și mai m­ult cu Dumnezeu, să sfârșim odihnindu-ne în El: «Căci așa ne-ai făcut, după Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine». Un nou!... Prilej nimerit ca să aruncăm o privire în trecut și, înspăi­mântați de cele ce vedem, să despi­căm pânza viitorului ce vrem să ne surâdă plin de făgăduințe, gândindu-ne bine, cum am putea face și ce trebue să facem ca el să ne dee odihna după care suspinăm cu toții, fără a o fi avut vreodată. An noul... Prilej minunat pentru a o rupe definitiv cu cele ce Dom­nului nu plac și nouă nici un câștig sufletesc nu ne aduc, — astfel încât din omul cel vechiu să se nască omul cel nou pe care-l vrea Dumnezeu. Nu căldicei, nici reci, ci fierbinți să vrem a fi cu toții și să ne frângem pentru Hristos așa cum El s’a dat pentru noi. Căci «nimeni nu pune la haină veche petec dintr’o bucată nouă...» ci «vinul nou îl pun în bur­dufuri nouă și amândouă se păstrează împreună» (Matei 9: 16—17). Și dacă vrei să clădești un om nou pe mormântul omului cel vechi îngropat cu anul ce se duce, un lucru să iei aminte. Fiecare să ia seama cum clădește. Nimeni nu poate pune altă temelie decât cea odată pusă, care e ISUS HRISTOS. (I Cor. 3, 10-11). E singura cale pentru a împlini porunca vremii care vrea oameni noui, suflet nou, viață nouă. Sabin Sibianu. Să se bucure și să se veselească de­­ tine, toţi cei ce te caută pe tine, Dumne­zeule, și să zică pururea : Slavească-se Domnul, cei ce iubesc mântuirea ta. Ps. 69, 5, / Nr. 1 Strajă și căpătâiul um­­an ce moare Printre vieții mari, în amintire cu greoaiele inurnalii recente, bătrâ­nul an ce­lice ajunge în fine să se închidă întregiir'o tăptură de răboj pe linia nesfârșit a vremii, încă unul! Cu bucuriile, necurile și sbuciumările lui, cuprinzând cle de ridicare și clipe de coborâre, ce-aflat în trecerea lui mâlul amintirilor rele sau triste, care însă s'au făcut pie în clădirea continuă a ființei tale suflești. Un zâmbet fericit, scăldat în bucle ca o culme însorită, sau o încrețitu de frunte, urâtă ca o prevestire rea- amândouă și-au săpat loc în lotul sudului tău. Și tu, iubite creștine, ai alungat încă ceva la cre­șterea trupuluiau ai mai înălbit la tâmple. Dar întreză-te, în tainița ascunsă a sufletului tă dacă te-ai depășit și sufletește pe te cel de-acum un an sau de mai bare. Dacă ai crescut și duhovnicește, tu dacă nu cumva ai făcut ceea ce s numește un marș pe loc, sau un mei al racului? De câte ori și’n anul acestia’a trecut pe deasupra ta suflarea Duhui sfânt, fără ca tu să-ți întinzi pânde sufletului, spre a te urni astfel din >șnicul tău port de sta­ționare ? De ce ori n'a bătut Domnul la poarta sufletul tău, să te trezească să-ți faci rândură înăuntru și să-ți lă­murești gânduri! L-ai auzit pe El, sau a­ auzit glasul surzitor de sirenă al patimilor ce-și irigau realizarea? Știi atunci când în ața unor răbufniri de pofte, cărora a cedat, ți-aduci aminte ce depresiune sporească ți-a clorofor­­mizat voința și ți-a întunecat rostul? Mai ții minte, d­e a fost răspunsul tău la această îngenuchere a patimei ? — Nu, mă voi seva și mă voi îndrepta. Voi umplea di sens toate acțiunile, îmi voi crește sfletul cu aluat de cre­dință și voi ajute la rumeniri de fapte bune. Vreau din nou să se oglindească în viața mea ch’ul celui ce m’a făcut! Pentru că n‘i făcut-o atunci — sau n’ai făcut-o de aju­s. — încearcă-o acum la prohodirea ufd an, ca în cel nou să fii și uu om nou Dumnezeu să-ți ajute. T. B. A apăru: Albumul comemorativ Andria Șaguna Priul Lei 50 Se poate făcură de la Librăria Arhi­­diecezană din Sibiu, strada Mitropoliei Nr. 45, trimițâdu-se prețul plus spese poștale Lei II,din mandat poștal. * FOI­ȘO­ARA Mici studii istorice Altă arhivă a confesiunei „erudite“ ! Astăzi nu mai există om cu carte să nu aprecieze trebuința ca școala să aibă bibliotecă. In secolul XVIII, în Transilvania, bibliotecile școalelor străine erau bogate. Și au rămas până astăzi, în ziduri vechi, cu puțină lumină, massive. Blajul nu putea să nu imiteze și această lăture. De aceea din capul locului P. P. Aron a numit un bibliotecar și un arhivar. Din tradiție S. Clain știa că basilitanii nu trebuiau să fie numai uniți, ci și „gri­­jitori de instrumentele literale, adecă scri­sorile clerului și ale neamului românesc“2, pe­ atunci (1738) ale neamului unit (pentru că de celălalt nu eră vorba). Se pare că în acel timp Ion. I. Clain a fost un iubitor de cărți. Sigur este că pe Dimitrie Cantemir­ul l-a adus la Blaj (1732), după ce îl cumpărase la Viena, într’o copie sosită acolo de la Petersburg. Al doilea episcop într’adevăr deștept, uneori poetic în expresii, alteori (la mânie) dar, Grigorie Maior, venind dela Viena,­­frumoase cărți au adus, care mai pe urmă le-au cinstit bibliotecii diecesane» . La 1754—5 acelaș Gr. Maior era bibliotecar, alături de Gherontie Cotora, care avea grija arhivului.4 Se știe și ce păzeau ei. La anul 1747 biblioteca avea 350 de volume, mai toate latinești.5 Puține, ca de început. Istoria bibliotecilor și arhivelor româ­­nești-ardelenești, fie cât de puțină, ne-ar interesă însă, din următorul punct de ve­dere: Ele sunt o componentă din totalul vieții sufletești, și, pentru a înțelege de­plin totalul, firește este nevoie de cuno­ștința precisă a componentelor. Privitor la Blaj, este sigur că și ar­­hivul, și biblioteca nu au fost îngrijite pre­cum s’ar fi cuvenit. Chiar mai mult: Cu acele ’ntemeeri de carte, de erudiție, blă­jenii s’au purtat mai apoi în mod barbar, astfel că ele au fost de folos numai unor personalități ivite acolo, nu tuturor; utili­tatea socială a lor a fost foarte redusă. Impresia mea este exactă. Ea se în­temeiază pe mărturisirile lui Timoteiu Ci­­pariu, a cărui iubire de adevăr și astăzi îl ridică enorm deasupra școalei ultime, a infalibiliștilor Unirei­­ Grama, Bunea și a.* 6 Despre arhivă și bibliotecă T. Cipariu a vorbit în mai multe locuri. In Acte (1855):7 Documentele se vor fi reslățit în drumul de la Alba-Iulia, la Fă­găraș, la Blaj, — credea Cipariu. Dar apoi, j «7/7 Blaj încă nu s’au păzit, cum se cu­ l­venea, cele remase, măcar că încă de supt P. Aron era anumit cartofilace spre con­_________ 6 Profit de prilej să aduc aminte că Cipariu nu era Ardelean curat și să-mi spun credința că­­ ceva din delicateța moldovenească se va fi stre­curat și în el, și în scrisul său. Despre moldove­­­­nismul său T. Cipariu însuși spune (în Archiv, p. 1­553] că „după tradițiunea familiei strămoșul său­­ Popa Mitrea nu era decât după mamă iobagiu,­­ iar nu și după tată, care era de origine din opidul Piatra în Moldova». Iubitor de carte și de independență, Moldoveanul își cumpără liber­tatea în anul 1721, plătind 100 florini și asigu­­­­rându-și dreptul de a-și procura diploma nobili­tară [Archiva, p. 553]. 7 Pagina VII-VIII. servarea ăstor documente. Se pare că în­­tr’un timp pe ducate scoteau, duceau și nu mai înturna­ documentele istorice din arhivul episcop­ie. De aci se văd atâtea documente citat la Șincai, Clain, P. Maior, care în arhivul e­piscopesc nici pe la 1849 nu se aflau. Oi s’a tâmplat în timpurile ni în note, ici­ colea, mai îndoit că sunt din cei ce 855) carii și-au adunat din arhivul din Blaj; ci că iarăși se vor întoarce unde țin». — Delicatul invită astfel pe „arhivarii“ toarcă proprietarilor ce mai noue, s­a în jos, și este trăesc acum, arhiv insei aceștia spt înapoi, a ce Moldo-Ardg particularul abusiv lui Tabla cu alte ar Archiv (18­­ și de biblion Desprtl aici: „Preia­ intrare la us monasteriu și avea mult filologic, c' studiase 1: fi decât fi? s 25 * la 1855 Cipariu l­a adaos­­te, peste câțiva ani. In­­­vățatul filolog se plângea și de arhivă.­ibliotecile Blajului cetim [h7 1826—7, având liberă­­ a și scumpa bibliotecă a­n loc, carea încă tot mai hr, nu numai teologic, ci și [­ de bătrânii monahi cari iar acum8 nu mai are lo. — între altele dediu de '. G. B. D. 1 Foiletonul acesta făcea parte din altă scriere, cu alte scopuri. Dar poate luă loc și aici. G. B. D. 2 T. Cipariu, Acte, p. 95. 3 L. c., p. 107. * L. c., p. 223. 6 L C; p. 224.

Next