Telegraful Roman, 1934 (Anul 82, nr. 1-54)

1934-01-01 / nr. 1

Nr. 1 TELEGRAFUL ROMAN Sfințire de Episcop in catedrala din Sibiu Cuvinte arhierești — La Nașterea Domnului — III Cătră credincioșii creștini ai epar­hiei Caransebeșului,­­• P. S. Sa Mitropo­litul NICOLAE, — înlocuind în cele du­hovnicești pe episcopul care va fi sfințit zilele aceste pentru scaunul vlădicesc de la Caransebeș, — a trimis carte pasto­rală de Crăciun, primită cu evlavioasă bucurie de mulțimea poporului, care a ascultat-o în sfintele biserici ale eparhiei. Cartea pastorală a înaltului Arhi­­păstor se închee cu următoarele ■" Cu aceste cuvinte mă îndrept și către Voi, iubiții mei fii duhovnicești, din de Dum­nezeu păzită eparhie a Caransebeșului. Să Vă aduceți aminte în rugăciunile Voastre de fostul Vostru părinte sufletesc, Prea Sfințitul Episcop Iosif, care v’a luminat până la trecerea Sa la cele veșnice cu în­vățăturile lui și v’a păstorit cu iubirea lui. Până ce voi sfinți pe nou alesul Episcop al eparhiei Voastre peste puține zile, și până ce va fi așezat în scaunul vlădicesc dela Caransebeș, în calitatea mea de Mi­tropolit substituind în cele duhovnicești pe episcopul Vostru, nevrând a Vă lăsa orfani, v’am trimis acest cuvânt de învățătură, la care adaog urarea și arhiereasca Noastră binecuvântare, ca aceste sărbători să le petreceți cu sănătate, cu pace și bună­­voire și să le ajungeți întru mulți ani. IV ...Fii neamului nostru din orașe și sate, în virtutea unei legi veșnice, așe­zată de Dumnezeu, nu pot clădi ceva temeinic, ceva ce să rămână, dacă nu vor avea iubire frățească și pace în inimile lor. De aceea, iubiții mei, la praznicul iubirii, când Dumnezeu din iubire s'a pogorât pe pământ, — vă în­demn pe toți, ca orice vorbiți, orice gândiți, orice făptuiți, — să fie în sem­nul iubirii, fiindcă numai iubirea clă­dește, numai iubirea întărește. Fără iu­bire nu împărtășim altora bucuriile și durerile noastre, fără iubire nu ajutăm aproapelui, fără iubire devenim încre­zuți, pe alții îi disprețuim, căutăm să le luăm drepturile, să-i nesocotim, să-i apăsăm. In lumina iubirii vedem, că noi oamenii avem o țintă mai superioară decât viața pământească, de a ne uni cu Dumnezeu, și în drumul spre această țintă numai prin iubire putem merge. Numai prin iubire se desăvârșește chi­pul lui Dumnezeu în noi, numai prin iubire va fi mai mare îndestulare și bunăstare pe pământ... Zadarnic cunoaștem noi împreju­rările în care s’a născut Hristos, dacă nu cunoaștem învățăturile ce ni le dă ieslea din Vitleem. Acolo s'a arătat dragostea lui Dumnezeu prin umilință, căci Mântuitorul se putea naște în pá­r­ai multe cărți vechi românești, de cari, după starea literaturei române de pe atunci, mai înainte nu știam, nici nu auzisem nimica, precum de Cazania dela Brașov din a. 1581, Psaltirea română­­sârbească din Iași din a. 1680 și Parimia­­riul tot de acolo din a. 1683“• Despre acele vechi cărți — adormite ’n liniștea umbrelor și prafului — „nici nu se auzim nimic» în Blaj! Pe la 1827 ni­meni nu se interesă de-așa ceva! Până ce tânărul T. Cipariu, la vârsta de vreo 21­2 de ani, bătu la ușile neînvă­țaților ! De pe acel Parimiar din Iași începu T. Cipariu a culege întâiele forme de limbă veche care-l surprinseseră.” Mai târziu T. Cipariu adaose, tot în Archiv, nota 10: Bibliotecile din Blaj, a Basilianilor și a seminarului sunt stri­cate cu totul, din cari abia se putu aduna o mică colecțiune de fragmente, toate rupte, călcate și defectuoase". Aceasta era în Blaj dragostea de carte, de erudiție! Toate frazele pseudo­­știențifice ale școalei infalibiliste: Grama, Bunea etc. etc., T. Cipariu le-a spulberat satul cel mai strălucit, dar s'a născut în ieslea săracă, smerindu-se pe sine din dragoste către noi. Prin smerenie vom ajunge să ascultăm de Dumnezeu și să ne iubim unii pe alții, precum și Hristos mai înainte ne-a iubit pe noi, venind în lume ca să ne mântuiască. (Din pastorala Prea Sf. Sale Episcopului GRIGORIE aL Aradului). Astăzi, Duminecă, la 31 Dec., va avea loc sfințirea întru episcop a înalt Prea Cuviosului arhimandrit, Dr. Vasile Lăzărescu, ales să păstorească eparhia ortodoxă bănățeană a Caransebeșului. Sfințirea o va face înalt Prea Sfin­țitul nostru Mitropolit Nicolae, împreună cu Prea Sfinția Sa nou alesul Episcop Nifon al Hușilor, Prea Sfințiile Lor Arhiereii Andrei Crișanul dela Oradea și Vasile de Rășinari. Astfel Sibiul va avea parte de vizita acestor înalți păstori ai bisericii noastre. La această măreață sărbătoare par­ticipă credincioși din Sibiu și din împre­jurimile lui, dornici să fie de față la o lucrare sfântă pe care rareori au oca­­ziunea să o vadă. Nașterea Domnului în Sibiu. Săr­bătorile sfinte ale Nașterii Domnului au fost prăznuite și în anul acesta cu multă solemnitate în catedrala mitropoliei noastre Sfânta liturgie, în ziua întâia de Cră­ciun, a fost celebrată de I. P. S. Sa mitro­politul nostru Nicolae, asistat de clerul mi­tropoliei. In cursul sfintei liturgii I. P. S. Sa a hirotonit întru presbiter pe diaconul V. Stancu, din Vâlcelele bune, protopopiatul Hațegului, iar întru diacon pe absolventul Academiei noastre teologice, Paul Viorel. Răspunsurile liturgice le-a dat corul mixt al catedralei, condus de profesorul T. Popovici. La sfârșitul sfintei liturgii I. P. S. Sa a rostit o magistrală cuvântare cuprinzând ideile fundamentale din pastorala de Cră­ciun, publicată în numărul antecedent al ziarului nostru, ascultată fiind, din partea mulțimii de credincioși cu deosebită aten­țiune. I. P. S. Sa" a împărtășit apoi credin­cioșilor anaforă. In a doua zi a praznicului Nașterii Domnului, a celebrat sfânta liturgie în ca­tedrală P. S. Sa Vasile. In cursul sfintei liturgii a hirotonit întru presbiter pe dia­conul Paul Viorel, pentru Bulzeștii de jos, protopopiatul Zarandului, iar întru diacon pe absolventul Academiei noastre Cornel Moldovan. La finea serviciului divin P. S. Sa a rostit o frumoasă predică despre în­semnătatea zilei. A fost de asemenea ascul­tată cu toată evlavia de numeroșii cre­dincioși. Răspunsurile liturgice le-a dat corul catedralei, ca în ziua primă. 3 Probleme, fapte, comentarii Presa de Crăciun. — Am răsfoit chilogramele de hârtie ale gazetelor de Crăciun, purtat de dorința de a constata gradul de generozitate și sinceritatea ofran­delor ce le aduce presa măritei Nașteri a Domnului. Cred că o astfel de operațiune nu este lipsită de interes. Credința aceasta m’a făcut, de câțiva ani încoace, să notez aci concluziile la care am ajuns. Gene­roase au fost ziarele totdeauna la sărbă­torile mari. E o bucurie, desigur, când ve­dem că răsuflătoarea opiniei publice (cum își mai zice presa!) face risipă de hârtie și de execuție tehnică îngrijită și altcândva decât când un ziar își serbează un jubileu sau când cade guvernul, și edițiile speciale, din oră în oră, cu unu și doi lei, ațâță curiozitatea cetățeanului zăpăcit de profe­țiile dubioase și amuzante: Vin ai noștri!... vin ai noștri!... In privința sincerității adeziunii la prăznuirea sărbătorii, nu ne prea facem iluzii. Avem mai curând impresia că se scrie mult, cu caracter religios, din obiș­nuință profesională și pentru că... urmează apoi zilele de sărbătoare când ziarul nu iese și scribii odihnesc. Astfel, pe la Bucu­rești, noi știm, nu se com aud colindele de Crăciun decât la radio, iar clopotele sfintelor biserici nu sună mai tare, în săr­bători, ca alteori. Directorul ziarului „Curentul“, de pildă, ca să simtă atmosfera autentică a zilelor de colind, se refugiază la Ciorogârla (ca dl doctor Lupu la Arsura), unde Moș­ Crăciun i-a adus an de an de toate, încât mai poate da și la cei ce n’au. Directorul ziarului „Cuvântul“ face, ca de obicei, la asemenea ocazii, nescai „dogmatică“ — de data aceasta pe chestia (istorică) a lui Herodes (Irod). De altfel, pe la Cuvântul e „Crăciun“ de mai multe ori pe an, de fiecare dată când li se dă prilejul de a mai atinge câte-o față bisericească... Amănunt îmbucurător (fiindcă tocmai pomeneam „Cuvântul“), un scrib impetuos de data aceasta nu mai semnează la pa­gina sporturilor articole ca „Performanța Magilor“ din numărul pe Crăciun 1932. Aci, deci, sântem în progres. Universul stă bine. Nici nu-i șade rău în haină de sărbătoare. Apare — printre­­ alții — P. S. Episcop Vartolomeu al Râm­­­­nicului. — Pe prima pagină, pune cu grijă, o­­ preafrumoasă icoană în culori a Nașterii­­ Domnului. Calendarul, cel mai ieftin, (3 lei față de 5 lei celelalte), cel mai plin de duh și, cred, cel mai sincer. Scriitori de seamă și profesori universitari cu greutate, semnează în coloanele lui, încopoiați atât de fericit de acel minunat articol al directorului său ce-și răsfață bogăția de idei și limpezimea expunerii pe aproape întreagă pagina în­tâia: Răsăritul Răsăriturilor, pe care eu l-aș pune într’o antologie a scrisului laic religios dacă am avea așa ceva. Reținem pastorala P. S. Episcop Nicolae al Clujului și, în legătură cu ea, regretăm o confuzie, pe care cei ce-au răsfoit Calendarul de Crăciun, au observat-o. Numerele de Crăciun ale ziarelor, în general vorbind, sânt sub nivelul celor din anul trecut. E o constatare în locul căreia m’ar fi bucurat să fie o alta. De altfel, nu-i departe vremea... și nu desnădăjduim. Zorii unei vieți direcționate spre Dumnezeu, mu­jesc nevinovați. La orizontul zilelor de azi, zărim aurora trandafirie a unui răsărit de soare nou. Gr. T. M. * Când preotul este pătruns de mi­siunea lui. — La una din bisericile în părțile periferice ale capitalei țării noastre, — constată cu prilejul sărbătorilor un confrate de acolo, — un nou preot a apărut în urma răsboiului, un preot care, nu aștepta să fie căutat de credincioși, ci care căuta pe păstoriți ori­unde îi găsea, și, aflându-i, bătea la ușa lor și intra cu îndrăzneala pe care o dă conștiința îm­plinirii unei înalte misiuni. De aceea, — spune mai departe, — înainte de răs­­boi nu mai găseai prin bisericile din Bu­curești, decât babe, moșnegi și cerșitori; — de aceea astăzi aceleași biserici au devenit neîncăpătoare. Minunea aceasta din urmă a săvârșit-o numai vrednicia preotului. Datorită lui, credința a înce­put să prindă puteri asupra sufletelor din capitală. Este, de­sigur, numai un început, un rod al primului avânt de muncă și ardoare; rămâne încă mult de lucru în orașul în care abea s’au tras primele brazde... Până să se ajungă la o adevărată reîncreștinare a sufletelor mai rămâne un drum lung de străbătut. Este însă de nădăjduit că preoții nu vor osteni în jertfele lor, până nu vor atinge capătul acestui drum... — iar capătul drumului — adăugăm noi — va fi atins cu atât mai curând, cu cât preoții din acele părți vor ști să folosească rolul însemnat ce-l îndeplinesc „Ostașii Domnului“ în propagarea și în­tărirea credinței ortodoxe. * Epicleza euharistică, de Diacon Nicolae I. Popoviciu, Edit. Libr. Arhi­­diecezane, Sibiu 1933, este elogios apre­ciată în organul eparhial Renașterea de la Cluj (Nr. din 24 Dec. 1933). Literatura teologică dogmatică, — scrie numita revistă, — s’a îmbogățit , prin o monografie foarte temeinică de­spre epicleza euharistică sau rugăciu­nea pentru sfințirea darurilor. Tema tratează — cu o obiectivitate desăvâr­șită și cu un aparat științific uimitor de bogat — un punct doctrinal deosebitor între Biserica Ortodoxă și Biserica Ca­tolică papistă. In Apus problema aceasta a pro­dus o întreagă literatură care caută să susțină inovația catolică. Cartea de față este expunerea științifică a problemei epiclezeî pe baza sfintei Scripturi, a Sf. Tradițiuni, a tuturor liturgiilor și a ho- prealabil cu pagina sa cinstită despre ce se petrecuse cu „știința“ supt episcopul Bobb, viețuitor încă pe la 1826/7, când tâ­nărul iubitor de învățătură deschise ușile ferecate ale bibliotecei prăfuite! Dar Arhivul lui Cipariu revine și la documentele arhivei episcopale 11 * și pri­vind spre anii 1792—1868 scrie: „In Transilvania arhivul cel mai ve­­chiu al Românilor ar fi să fie seau să fi fost cel de la metropolia veche din cetatea A.­Juliei, singurul loc care mai scăpase până la a. 1700 de a fi ocupat de străini și se mai putea numi românesc în Tran­silvania. *Insă și acest arhiv, de a fost cândva, astăzi nu mai este; și noi numai foarte puține urme am văzut dintr’însul, când se mai putea vedea ceva. „Prin strămutările scaunului din loc în loc, până ce a ajuns la Blaj, prin ne­­grirea ce a pățit arhivul Blajului încă de demult, prin subtragerile celor mai prețioase documente din timp în timp, prin fatalitățile anului 1848—49, cari au căzut și pre acest depositoriu sacru și prin nepăsarea extremă pentru rămășițele 11 ]. Cipariu scria [adecă tipăriă în 1 Ia­nuarie 1868, p. 203/4, lui în timpurile cele mai de aproape, ca să nu zicem mai mult, — arhivul Bla­jului nu mai are astăzi din arhivul vechiu decât fragmente, și acestea fără registru. „Am zis în Acte și fragmente (p. VIII): Că eră un timp când în Blaj, pre apucate luau, duceau și nu mai întor­ceau documentele istorice din arhivul metropolitan. „G. Șincai, în Cronica sa, la a. 1660, însuși scrie: „In Diptica care eu o am dă­ruit bibliotecei țerei ungurești“. Au nu cu drept cuvânt s’ar putea pune întrebarea: Cu ce drept a donat, chiar și un Șincai, un monument istoric, ce nu a fost al său, ci al metropoliei? „P. Maior, în prefață la istoria bise­ricească, încă recunoaște că a luat cu sine unele acte vechi de ale arhivului metro­politan și nu le-a mai redat. Și aici s’ar putea întrebă: Unde sunt ele acum? „Auziam vorbindu-se, curând după 1848, că și mai târziu unii și-au adunat colecțiuni mari de documente, tot din arhivul din Blaj, fără de a le mai fi întors înapoi și, murind unii din ei, fără de a se ști că întru ale cui mâni au remas. „Insă, dacă P. Maior, presa a. 1813, ne plânse atât de amar pentru negrija arhivului vechiu din Blaj, încă de presa a. 1792, ce ar face el acum, când, ar fi văzut cu ochii cum bucătarii duceau actele acestui arhiv pentru tortare și servitorii ațițau focul în cuptoarele m__i ?* 12 Delicatul, discretul Moldo-Român nu spune nici un nume, dar indică ce-ar zice, dacă ar voi „să zică mai mult“ și ce — nici eu nu vreau să adaog. Cauzele tristelor neglijențe expuse mai sus, apăruseră supt ep. Bobb în toată urâciunea lor. Omul de carte, supt acel episcop, nu era iubit la Blaj. Epoca lui Bobb a fost o epocă de ură contra cuge­­tărei mai libere, contra spiritelor superi­oare , lui și cetei de acoliți. Omul de carte a fugit din Blaj, fugit-au spre Apus, Clain, Șincai și Maior; și cu ei fugi duhul care-ar fi putut înălță știința românească.13 __ G. Bogdan-Duică. 12 De­sigur m[itropolie]/7 G. B. D. 9 1867, Archiv p. 81. w Pagina 234. 13 Ar fi o frază mai mult, dacă aș încercă să bănuesc ce s’ar fi putut face cu cei trei învă­țați în Blaj. Ar fi colaborat? întrebarea aceasta mi-a sugerat-o, un text din Cipariu (Archiv, p. 705], care știa ce știa când scria: „De însemnat este că nici G. Șincai de con­­soțul său nu amintește nicăirea, precum nici P. Maior de celălalt. Și se pare că aceste două ca­pete mari nu se vedeau prea bine unul cu altul;

Next