Telegraful Roman, 1944 (Anul 92, nr. 1-127)
1944-01-01 / nr. 1
Nr. 1 sta să ne fie și pătrunzătoarea chemare a actului săvârșit la Alba-Iulia”. Tipografia noastră arhidiecezană, pe lângă toate predicile vremii de răsboi, a continuat și în cursul anului expirat să asigure un intremânt spiritual cu miez atât cărturarilor, cât și poporului iubitor de cetire ai satelor. Anul în care am intrat, cu ajutorul lui Dumnezeu și al oamenilor vrednici, nu va rămânea, în această direcție, cu nimic îndărătul anilor premergători. Se găsesc sub presă și vor apărea în curând lucrări datorite unor iscusiți purtători de condei din mitropolia noastră. TELEGRAFUL ROMAN Praznicul bucuriei" „Nu vă temeft: iată vestesc vouă bucurie mare. Astăzi vi s’a născut Mântuitor, carele este Hristos Domnul Luca II, 10—11 Frați creștini, Să se bucure pământul și cerurile să se veselească ! Munții și adâncurile să tresalte, și toate limbile să cânte cu glas de bucurie ! Să se bucure făptura și îngerii să preaînalte! Nimeni și nimic nu este care să nu freamăte; nimeni și nimic nu este care să nu simtă înfiorarea bucuriei; îngerii slavoslovesc, păstorii mărturisesc ; peștera se umple de lumină și neamul omenesc se închină; cerul își aprinde luceferii și magii călătoresc cu daruri. Peste toți și peste toate ninge zăpada unei noui neprihăniri, fulguirea unui nou simțământ. E șoapta unei bucurii, care cuprinde toată zidirea, e talazul unei cutremurări, care pătrunde toate neamurile, toate veacurile, e un adânc de taină care învălue întreg universul. Nici frică nimicitoare, nici răsvrătire, nici prăvălire apocaliptică, nici explozie necumpănită. Ci mirare plină de sfială, înfiorare plină de smerenie, contemplare nepricepută, Bucuria caldă senină a unei intimități negrăite ! Iată cerul vestește făpturii minunea, astăzi Dumnezeu sa coborât pe pământ. Nu în vijelie distrugătoare, nici în tunetul nimicitor al mâniei Sale! Nu în prezenta copleșitoare Atotputerniciei, nici în focul mistuirilor care topește zidirea! Astăzi cerul se împreună cu pământul. Nemărginirea se toarnă întru mărginire, Veșnicia se îmbrățișează cu vremelnicia. Atotputernicia se îmbracă întru neputință. Astăzi Cel ce se îmbracă cu lumina ca cu o haină se'nvălue întru smerenie. Cel ce împodobește cerul cu stele, se culcă în iesle de dobitoace. Cel ce cuprinde cu palma marginile lumii, se face prunc. Cel nevăzut e purtat pe brațe de Fecioară. O, adâncul bogăției și al înțelepciunii, și al științei lui Dumnezeu ! Cât sunt de neajunse judecățile Lui, și de neurmate cărările Lui! O, adâncul cel neistovit și necuprins al iubirii Lui de oameni! Dumnezeu se face om, ca pe om să îndumnezeească; împăratul cerului se coboară pe pământ, ca pe om să-l ridice până la cer. Ziditorul se sălășluește în vremelnicie, spre a transforma vremelnicia în pridvor al nemuririi, în pridvor al veșniciei. Cu uimire sfântă, cu bucurie caldă cu sfielnică închinare, sufletul, istoria, neamurile, veacurile se pleacă la ieslea în care s’a sălășluit Hristos: e cea mai mare, cea mai fericitoare veste ce a răsunat vreodată în lume. Și câtă intimitate este în întâlnirea aceasta în dragoste, dintre Făcător și făptură! Și cât de sublim e sentimentul acesta de înfrățire dintre cer și pământ, dintre Dumnezeu și om! Nu vi se pare că în el glăsuește însăși atmosfera dominantă a Ortodoxiei, însăși specificul mioritic al sufletului românesc: armonia cosmică, armonia paradisiacă, isvorîtă din sălășluirea lui Dumnezeu în inima istoriei,... în inima vieții înalt Prea Sf. Stăpâne, Domnule Rector, Doamnelor și Domnilor. In acest secol materialist și pragmatist, societatea noastră înflorește firavă și luminoasă ca o minune. Ea este expresia unui sbucium și a unei căutări. Fars-ul este o societate obișnuită, cu un ideal bine definit în ordine lumească. El este înfrățirea spontană a unei tinereți însetate de orizonturi supranaturale. Vrem să lăsăm în urma noastră viața oamenilor cuminți, drumul îngrădit al celor ponderați — și pe aripele unui suflet nebun de dragoste să ne avântăm spre lumina, pe care toți cei ce au venit aici au întrezărit o cel puțin fugitiv. Fiecăruia Dumnezeu i-a vorbit măcar odată, într'o înserare calmi, pe un câmp, sau într'o noapte grea de umbre și de reculegere, — dar atât de aproape încât i-a dogorât sufletul. Și de atunci, în cel asupra căruia și-a coborât răsuflarea, Domnul afăsat o fărâmă din Sine. Marginile ființei sale pământești s’au topit și sufletul a ajuns în contact nemijlocit cu tot ce-l înconjoară. De aceea s’a umplut atât de intens și de total de mizeria omenească, de nedreptatea și ura din preajmă, iar inima i s’a strâns de durere. Și tot de aceea a răsunat în el, cu amplitudini neobișnuite, generozitatea și dăruirea de sine a martirilor și a idealiștilor. Sufletul său s’a răzvrătit, o răzvrătire luminoasă — și a primit pe umerii săi, zestrea de suflet, de vis și de sbucium a tuturor celor ce-au căzut înainte de a-și putea cuprinde visul cu ochii. Ah ! Martirii! Mormintele lor care își înalță crucile până în cer, m-au dovedit că pământul poate fi înfrânt. Adierea lor se răscolește ființa, ne învață jertfa, ne arată calea. „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Cel ce biruiește nu va fi vătămat de moartea cea de a doua. Și-i voi da lui steaua cea de dimineață“ (Apocalips]. Martirii care, cu toată ființa inundată de dragostea lui Iisus, s’au înălțat ! Publicăm frumoasa meditație a dșoarei studente Ileana Demian, cetită la ședința festivă a Forului studențesc dela 6 Dec. 1943, pe piscurile singurătății și reculegerii ca să schimbe lumea și săi aducă pe Dumnezeu izgonitul, n'au fost niște nebuni și nici măcar niște exaltați. Au fost oameni care au suferit — dar nu pentru că au fost loviți. Au suferit de prea mult suflet. Căci vai de sufletul celui milostiv care trebue să trăiască în lume și să vadă! El se va topi în suferința celorlalți, sub flacăra sa. S'au înșiruit sub lumina icoanei, gravi, plini de răspundere, dar mai ales de Dumnezeu care le cerea eliberarea sa. Și ei au fost oameni ca și noi: cu rude și casă, cu prieteni și bucurii și cu un rost pașnic de gospodari ai propriilor lor afaceri. In ziua în care Dumnezeu le-a vorbit, tot ce-au iubit înainte s’a topit în marea și singura dragoste. Dumnezeu și fratele căzut în nenorocire. Și-au smuls inima din piept și încă mustind de sânge cald, au depus-o pe jarul de pe altarul Domnului. Dela început au cunoscut sfârșitul. Dar au coborât cu frunte înaltă,în șirul de oameni, șir lânced, robit. N'au poposit nicăeri, veșnici drumeți, drumeți cărora cel nedeprins cu drumul le striga din pragul ușii sale că sunt fără căpătâi. Au adus lumină oamenilor cu ochii și urechile închise, și au încercat să elibereze sufletele secătuite de grija stomacului. Dar, se vede că păcătosului îi place noroiul în care se bălăcește și nu cere altceva dacă e ca nimeni să nu tulbure. Sf. Ev. Ioan ne spune: „Și judecata de osândă e aceasta: că lumina a venit ln lume și oamenii au iubit întunerecul mai mult ca lumina. Căci faptele lor erau rele. „Că oricine care făptuește cele rele, urăște lumina și nu vine la lumină pentru ca faptele lui să nu fie dovedite ca rele" (3, 19-20). Iar într'un joc (Ep. c. 5, 5] Sf. Ap. Iacob le strigă oamenilor timpurilor sale sale ca și celor alor noastre: „Osândit-ați,omorât-ați pe cel drept; el nu vi se împotrivește!" Iisus ne spune cald și potolit: „Ci vă spun vouă, prietenilor mei, nu vă temeți de cei ce omoară trupul și după aceasta n’au ce să vă mai facă" [Luca 12,4]. Puterile întunerecului care încearcă să răpună lumina, luptă zadarnic. Niciodată nu vor reuși să facă mai mult decât să sfarme un vas care conținea, ca pe o mireasmă sfântă, visul, — iar visul va pluti de aoururi deasupra omenirii. Nu vor îngropa decât cel mult oglinda cerului, — stelele nu pot fi stinse. Și azi, tot atât de strălucitoare ele se oglindesc în alte mii de piepturi tinere și largi. Fors-ul este o supapă prin care respiră sufletul nostru însetat de cer, de dragoste, de omenie. Aici ne regăsim pe noi — și-L găsim pe Iisus, blând și aproape de fiecare suflet. Comunicările noastre sunt intime și calde, ca niște mărturisiri. Brațele noastre sunt încărcate de dragoste. Am venit cu ele aici, căci aici se face culesul întru dragostea lui Iisus. Ne-am înfrățit pentru că nu suntem nepăsători. Cerul și pământul ne-au vorbit odată, foarte aproape. Viața am privit-o în față grav și i-am cunoscut durerile și înălțările, le-am cunoscut și le-am trăit. De aceea am vrea să ne frângem ca o pâine caldă, să micșorăm aproapelui, măcar o parte, din povara vieții. Am vrea să ne ridicăm ca o tămâie și ca un cântec spre cer, ca cei cu suflete pietrificate și cei care râd, să vadă că tinerețea, ca nesfârșite șiruri de pelegrini, se îndreaptă spre Domnul. Vrem să ne adâncim sufletul și să-l sensibilizăm ca să nu vină o oră târzie de răspântie care să-l găsească surd și închis, iar vorbele Mântuitorului să ne îngrozească prea târziu: „Fățarnicilor! Fața pământului și a cerului știți s'o tâlcuiți, dar ceasul acesta cum de nu-l înțelegeți?" (Luca 12,56). Ileana Demian studentă la medicină Chemarea Frăției noastre* *Noi nu suntem fii sfielii ca să ne prăpădim, ci fiii credinței ca să ne câștigăm sufletul* (Pavel. Evr. 10,39). ’ Cuvânt la Concertul de Colinde. Frați creștini. Aceasta este solia Nașterii sfinte: solia păcii, solia bucuriei, solia iubirii. Mai are însă solia aceasta vreo legătură cu inima de jaf și patimă cu sufletul de beznă și furtună a acestui veac ? Neîndoelnic că: da! Și legătura este tocmai distanța care le separă. Crăciunul e praznicul paradoxiei: Dumnezeu- Om; Cel necuprins cuprins în iesle; Lumină în întunerec; Luceafărul cel mai înainte de veci, răsărit în veac. Lumea din vremea aceea nu era mai bună decât cea de azi, și totuși a devenit sălaș al lui Hristos. N’aveți cumva impresia că tocmai inima aceasta de lacrimă și jale, tocmai sufletul acesta de negură și chin, pregătește ființa omului, pregătește viața omenească, pregătește istoria să cunoască adâncurile smereniei și să se ofere ca iesle de sălășluire a aruncului divin ? Da, noi călătorim prin zloată și vijelii, prin suferință și sângerare, prin disperare și rugă, noi călătorim spre bucuria unei noui Nașteri a lui Hristos în inima istoriei, în inima Neamului. Lumina acelei bucurii plutește diafan peste sbuciumul zilelor de azi: ea umple de sens prezentul. Și iarăși, și iarăși răsună — ca un preludiu — ecoul marei bucurii, măreței eliberări ce vine. Hristos se naște, măriți L! Hristos din ceruri, întâmpinați L ! Hristos pe pământ, înălțați vă L. Diacon Nicolae Mladin 3 DI Dumitru Axente O aniversare de 45 de ani Reuniunea culturală națională a meseriașilor români din Sibiu, înființată la anul 1867 cu arhiereasca binecuvântare a Mitr. Andrei, patronată astăzi de I. P. S. La Mitropolitul Nicolae, în tot trecutul ei a cultivat spiritul de solidaritate a clasei de mijloc pe teren cultural, național și economic. Inițiatorii Reuniunii și-au dat seama de la început că fabrica și atelierul nu pot singure contribui la îmbogățirea sufletească, la cultivarea minții și a inimii, ca meseriașul român să poată deveni om întreg, bun creștin, bun român și bun meseriaș. Pentru a se putea realiza scopul urmărit de Reuniune, s’au căutat și mijloacele necesare. Astfel s’a ajuns la așa numitele ședințe literare cu declamări și cântări, la înjghebarea corului de bărbați și a celui mixt, la înființarea unei biblioteci cu sală de lectură și la reprezentațiile teatrale cu tot atâtea manifestațiuni publice pentru cultivarea meseriașului român. Sub stăpânire străină progresul cultural era lăsat pe seama inițiativei particulare, statul străin nu avea interes să sprijinească afirmarea prin cultură a neamului nostru. La ședințele literare luau parte intelectualii cu conferințe anume pe seama meseriașilor, pe lângă prestațiunile unor meseriași mai iscusiți. Corul Reuniunii a aranjat mai multe concerte, iar vara în vacanță da răspunsurile liturgice în Catedrala Mitropolitană. Intre mijloacele de cultivare locul de frunte îl dețin reprezentațiile teatrale cu scop educativ, moral și național. Ele încep cu anul 1897. Reuniunea a avut norocul și fericirea ca în organizarea, conducerea și instruirea diletanților să aibă un om iscusit, înzestrat de la Dumnezeu cu talent, un îndrăgostit al artei, al frumosului, neobosit și veșnic tânăr, de numele și activitatea căruia sunt legate toate reprezentațiile teatrale și declamatorice, începând cu piesa Vlăduțul mamei din anul 1897, cu „Plăieșii de la Baia” din anul 1898 și până în zilele noastre, jucându-se 33 piese de teatru, de 150 de ori, numai pentu scopuri culturale și de binefacere. Omul de bine este maestrul, artistul dl Dumitru Axente, culegătorul tipograf din Tipografia noastră arhidiecezană, care împlinește 45 de ani de când a jucat prima piesa în favorul și în cadrul Reuniunii. El a creiat o școală, o trupă de diletanți și colaboratori, între cari se numără dna Ana Axente, soția și fiii maestrului. A doua școală, e a marelui public românesc pentru care s’a străduit neîncetat a-i face educația morală și națională prin piesele jucate. In 25 Dec. în sala teatrului municipal dl Axente a jucat piesele: „Plăieșii dela Baia* de A. Bogdan și „Doi morți vii* de V. Alesandri. Sala a fost arhiplină, Reuniunea noastră ținând seamă de prestațiunile de activitatea neîntreruptă a dlui D. Axente în favorul Reuniunii și in scopul urmărit de a contribui la cultivarea meseriașilor, pe lângă faptul că este proclamat de membru de onoare în urma meritelor câștigate cu prilejul aniversării a 45 de ani de când joacă teatru, i-a oferit ca dar, un inel de aur, care simbolizează dragostea și recunoștința Reuniunii și a membrilor ei. Producțiunea teatrală a fost încadrată de Corul ucenicelor de la școala superioară sub conducerea dșoarei E. Simion și de dansurile naționale jucate de aceleași eleve. Președintele Reuniunii, cons. E. Cioran în cuvinte potrivite a tălmăcit rostul și sensul acestei aniversări, ca și marele public să ia cunoștință de activitatea dlui D. Axente, exprimându-i mulțumiri, căci fără apostoli devotați nu triumfă nici o idee. Membrilor Reuniunii să servească de pildă și îndemn spre a fi cu recunoștință față de toți binefăcătorii ei. Dorimdlui Axente „tinerețe fără bătrânețe“ spre a-l putea sărbători încă de multe ori în viață. Tăcere, unire ți muncă, prin acestea vom învinge