Telegraful Roman, 1944 (Anul 92, nr. 1-127)

1944-01-01 / nr. 1

Nr. 1 sta să ne fie și pătrunzătoarea che­mare a actului săvârșit la Alba-Iulia”. Tipografia noastră arhidiecezană, pe lângă toate predicile vremii de răsboi, a continuat și în cursul anului expirat să asigure un intremânt spiritual cu miez atât cărturarilor, cât și poporului iubitor de cetire ai satelor. Anul în care am intrat, cu aju­­torul lui Dumnezeu și al oamenilor vrednici, nu va rămânea, în această di­recție, cu nimic îndărătul anilor pre­mergători. Se găsesc sub presă și vor apărea în curând lucrări datorite unor iscusiți purtători de condei din mitro­­polia noastră. TELEGRAFUL ROMAN Praznicul bucuriei" „Nu­ vă temeft: iată vestesc vouă bucurie mare. Astăzi vi s’a născut Mântuitor, carele este Hri­­stos Domnul Luca II, 10—11 Frați creștini, Să se bucure pământul și cerurile să se veselească ! Munții și adâncurile să tresalte, și toate limbile să cânte cu glas de bucurie ! Să se bucure făptura și îngerii să prea­­înalte! Nimeni și nimic nu este care să nu freamăte; nimeni și nimic nu este care să nu simtă înfiorarea bucuriei; îngerii slavoslovesc, păstorii mărturi­sesc ; peștera se umple de lumină și neamul omenesc se închină; cerul își aprinde luceferii și magii călătoresc cu daruri. Peste toți și peste toate ninge zăpada unei noui neprihăniri, fulguirea unui nou simțământ. E șoapta unei bu­curii, care cuprinde toată zidirea, e ta­lazul unei cutremurări, care pătrunde toate neamurile, toate veacurile, e un adânc de taină care învălue întreg uni­versul. Nici frică nimicitoare, nici răsvră­­tire, nici prăvălire apocaliptică, nici ex­plozie necumpănită. Ci mirare plină de sfială, înfiorare plină de smerenie, con­templare nepricepută, Bucuria caldă se­nină a unei intimități negrăite ! Iată cerul vestește făpturii minunea, astăzi Dumnezeu sa coborât pe pământ. Nu în vijelie distrugătoare, nici în tunetul nimicitor al mâniei Sale! Nu în prezenta copleșitoar­e Atotputerniciei, nici în focul mistuirilor care topește zidirea! Astăzi cerul se împreună cu pământul. Nemărgi­nirea se toarnă întru mărginire, Veșnicia se îmbrățișează cu vremelnicia. Atotputer­nicia se îmbracă întru neputință. Astăzi Cel ce se îmbracă cu lumina ca cu o haină se'nvălue întru smerenie. Cel ce împodobește cerul cu stele, se culcă în iesle de dobitoace. Cel ce cuprinde cu palma marginile lumii, se face prunc. Cel nevăzut e purtat pe brațe de Fecioară. O, adâncul bogăției și al înțelep­ciunii, și­ al științei lui Dumnezeu ! Cât sunt de neajunse judecățile Lui, și de neurmate cărările Lui! O, adâncul cel neistovit și necuprins al iubirii Lui de oameni! Dumnezeu se face om, ca pe om să­­ îndumnezeească; împăratul ce­rului se coboară pe pământ, ca pe om să-l ridice până la cer. Ziditorul se să­­lășluește în vremelnicie, spre a transforma vremelnicia în pridvor al nemuririi, în pridvor al veșniciei. Cu uimire sfântă, cu bucurie caldă cu sfielnică închinare, sufletul, istoria, neamurile, veacurile se pleacă la ieslea în care s’a sălășluit Hristos: e cea mai mare, cea mai fericitoare veste ce­ a ră­sunat vreodată în lume. Și câtă intimi­tate este în întâlnirea aceasta în dra­goste, dintre Făcător și făptură! Și cât de sublim e sentimentul acesta de înfră­țire dintre cer și pământ, dintre Dum­nezeu și om! Nu vi se pare că în el glăsuește însăși atmosfera dominantă a Ortodoxiei, însăși specificul mioritic al sufletului românesc: armonia cosmică, armonia paradisiacă, isvorîtă din sălă­­șluirea lui Dumnezeu în inima istoriei,... în inima vieții­ înalt Prea Sf. Stăpâne, Domnule Rector, Doamnelor și Domnilor. In acest secol materialist și prag­matist, societatea noastră înflorește fi­ravă și luminoasă ca o minune. Ea este expresia unui sbucium și a unei căutări. Fars-ul este o societate obișnuită, cu un ideal bine definit în ordine lu­mească. El este înfrățirea spontană a unei tinereți însetate de orizonturi su­pranaturale. Vrem să lăsăm în urma noastră viața oamenilor cuminți, drumul îngrădit al celor ponderați — și pe aripele unui suflet nebun de dragoste să ne avântăm spre lumina, pe care toți cei ce­ au venit aici au întrezărit o cel puțin fugitiv. Fiecăruia Dumnezeu i-a vorbit mă­car odată, într'o înserare calmi, pe un câmp, sau într'o noapte grea de umbre și de reculegere, — dar atât de aproape încât i-a dogorât sufletul. Și de atunci, în cel asupra căruia și-a coborât răsuflarea, Domnul af­ăsat o fărâmă din Sine. Marginile ființei sale pământești s’au topit și sufletul a ajuns în contact nemijlocit cu tot ce-l încon­joară. De aceea s’a umplut atât de in­tens și de total de mizeria omenească, de nedreptatea și ura din preajmă, iar inima i s’a strâns de durere. Și tot de aceea a răsunat în el, cu amplitudini neobișnuite, generozitatea și dăruirea de sine a martirilor și a idealiștilor. Sufletul său s’a răzvrătit, o răzvrătire luminoasă — și a primit pe umerii săi, zestrea de suflet, de vis și de sbucium a tuturor celor ce-au căzut îna­inte de a-și putea cuprinde visul cu ochii. Ah ! Martirii! Mormintele lor care își înalță crucile până în cer, m­-au do­vedit că pământul poate fi înfrânt. Adie­rea lor se răscolește ființa, ne învață jertfa, ne arată calea. „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Cel ce biruiește nu va fi vătămat de moartea cea de a doua. Și-i voi da lui steaua cea de dimineață“ (Apocalips]. Martirii care, cu toată ființa inun­dată de dragostea lui Iisus, s’au înălțat ! Publicăm frumoasa meditație a dșoarei stu­dente Ileana Demian, cetită la ședința festivă a For­ului studențesc dela 6 Dec. 1943, pe piscurile singurătății și reculegerii ca să schimbe lumea și săi aducă pe Dumnezeu izgonitul, n'au fost niște ne­buni și nici măcar niște exaltați. Au fost oameni care au suferit — dar nu pentru că au fost loviți. Au suferit de prea mult suflet. Căci vai de sufletul celui milostiv care trebue să trăiască în lume și să vadă! El se va topi în suferința celorlalți, sub flacăra sa. S'au înșiruit sub lumina icoanei, gravi, plini de răspundere, dar mai ales de Dumnezeu care le cerea elibera­rea sa. Și ei au fost oameni ca și noi: cu rude și casă, cu prieteni și bucurii și cu un rost pașnic de gospodari ai propriilor lor afaceri. In ziua în care Dumnezeu le-a vorbit, tot ce-au iubit înainte s’a topit în marea și singura dragoste. Dumnezeu și fratele căzut în nenorocire. Și-au smuls inima din piept și încă mustind de sânge cald, au de­pus-o pe jarul de pe altarul Domnului. Dela început au cunoscut sfârșitul. Dar au coborât cu frunte înaltă,în­ șirul de oameni, șir lânced, robit. N'au poposit nicăeri, veșnici drumeți, drumeți cărora cel nedeprins cu drumul le striga din pragul ușii sale că sunt fără căpătâi. Au adus lumină oamenilor cu ochii și urechile închise, și­ au încercat să eli­bereze sufletele secătuite de grija sto­macului. Dar, se vede că păcătosului îi place noroiul în care se bălăcește și nu cere altceva dacă e ca nimeni să nu­­ tulbure. Sf. Ev. Ioan ne spune: „Și jude­cata de osândă e aceasta: că lumina a venit ln lume și oamenii au iubit întu­­nerecul mai mult ca lumina. Căci fap­tele lor erau rele. „Că oricine care făptuește cele rele, urăște lumina și nu vine la lu­mină pentru ca faptele lui să nu fie do­vedite ca rele" (3, 19-20). Iar într'un joc (Ep. c. 5, 5] Sf. Ap. Ia­­cob le strigă oamenilor timpurilor sale sale ca și celor alor noastre: „Osândit-ați,omorât-ați pe cel drept; el nu vi se împotrivește!" Iisus ne spune cald și potolit: „Ci vă spun vouă, prietenilor mei, nu vă temeți de cei ce omoară trupul și după aceasta n’au ce să vă mai facă" [Luca 12,4]. Puterile întunerecului care încearcă să răpună lumina, luptă zadarnic. Nici­odată nu vor reuși să facă mai mult decât să sfarme un vas care conținea, ca pe­ o mireasmă sfântă, visul, — iar visul va pluti de aoururi deasupra ome­nirii. Nu vor îngropa decât cel mult oglinda cerului, — stelele nu pot fi stinse. Și azi, tot atât de strălucitoare ele se oglindesc în alte mii de piepturi tinere și largi. Fors-ul este o supapă prin care respiră sufletul nostru însetat de cer, de dragoste, de omenie. Aici ne regă­sim pe noi — și-L găsim pe Iisus, blând și aproape de fiecare suflet. Comunicările noastre sunt intime și calde, ca niște mărturisiri. Brațele noastre sunt încărcate de dragoste. Am venit cu ele aici, căci aici se face cu­lesul întru dragostea lui Iisus. Ne-am înfrățit pentru că nu suntem nepăsători. Cerul și pământul ne-au vorbit odată, foarte aproape. Viața am privit-o în față grav și i-am cunoscut durerile și înălțările, le-am cunoscut și le-am trăit. De aceea am vrea să ne frângem ca o pâine caldă, să micșorăm aproapelui, măcar o parte, din povara vieții. Am vrea să ne ridicăm ca o tă­mâie și ca un cântec spre cer, ca cei cu suflete pietrificate și cei care râd, să vadă că tinerețea, ca nesfârșite șiruri de pelegrini, se îndreaptă spre Domnul. Vrem să ne adâncim sufletul și să-l sensibilizăm ca să nu vină o oră târzie de răspântie care să-l găsească surd și închis, iar vorbele Mântuitorului să ne îngrozească prea târziu: „Fățarni­cilor! Fața pământului și a cerului știți s'o tâlcuiți, dar ceasul acesta cum de nu-l înțelegeți?" (Luca 12,56). Ileana Demian studentă la medicină Chemarea Frăției noastre* *Noi nu suntem fii sfielii ca să ne prăpădim, ci fiii credinței ca să ne câștigăm sufletul* (Pavel. Evr. 10,39). ’ Cuvânt la Concertul de Colinde. Frați creștini. Aceasta este solia Nașterii sfinte: solia păcii, solia bucuriei, solia iubirii. Mai are însă solia aceasta vreo legătură cu inima de jaf și patimă cu sufletul de beznă și furtună a acestui veac ? Neîndoelnic că: da! Și legătura este­ tocmai distanța care le separă. Crăciu­nul e praznicul paradoxiei: Dumnezeu- Om; Cel necuprins cuprins în iesle; Lu­mină în întunerec; Luceafărul cel mai înainte de veci, răsărit în veac. Lumea din vremea aceea nu era mai bună decât cea de azi, și totuși a devenit sălaș al lui Hristos. N’aveți cumva impresia că tocmai inima aceasta de la­crimă și jale, tocmai sufletul acesta de negură și chin, pregătește ființa omului, pregătește viața omenească, pregătește istoria să cunoască adâncurile smereniei și să se ofere ca iesle de sălășluire a a­­runcului divin ? Da, noi călătorim prin zloată și vijelii, prin suferință și sângerare, prin disperare și rugă, noi călătorim spre bucuria unei noui Nașteri a lui Hristos în inima istoriei, în inima Neamului. Lumina acelei bucurii plutește diafan peste sbuciumul zilelor de azi: ea umple de sens prezentul. Și iarăși, și iarăși răsună — ca un preludiu — ecoul marei bucurii, măreței eliberări ce vine. Hristos se naște, mă­­riți­ L! Hristos din ceruri, întâmpinați L ! Hristos pe pământ, înălțați vă L. Diacon Nicolae Mladin 3 DI Dumitru Axente O aniversare de 45 de ani Reuniunea culturală națională a mese­riașilor români din Sibiu, înființată la anul 1867 cu arhiereasca binecuvântare a Mitr. Andrei, patronată astăzi de I. P. S. La Mitropolitul Nicolae, în tot trecutul ei a cultivat spiritul de solidaritate a clasei de mijloc pe teren cultural, național și eco­nomic. Inițiatorii Reuniunii și-au dat seama de la început că fabrica și atelierul nu pot singure contribui la îmbogățirea sufletească, la cultivarea minții și a inimii, ca mese­riașul român să poată deveni om întreg, bun creștin, bun român și bun meseriaș. Pentru a se putea realiza scopul urmărit de Reuniune, s’au căutat și mijloacele nece­sare. Astfel s’a ajuns la așa numitele șe­dințe literare cu declamări și cântări, la înjghebarea corului de bărbați și a celui mixt, la înființarea unei biblioteci cu sală de lectură și la reprezentațiile teatrale cu tot atâtea manifestațiuni publice pentru cultivarea meseriașului român. Sub stăpânire străină progresul cul­tural era lăsat pe seama inițiativei parti­culare, statul străin nu avea interes să sprijinească afirmarea prin cultură a nea­mului nostru. La ședințele literare luau parte intelectualii cu conferințe anume pe seama meseriașilor, pe lângă prestațiunile unor meseriași mai iscusiți. Corul Reu­niunii a aranjat mai multe concerte, iar vara în vacanță da răspunsurile liturgice în Catedrala Mitropolitană. Intre mijloacele de cultivare locul de frunte îl dețin reprezentațiile teatrale cu scop educativ, moral și național. Ele în­cep cu anul 1897. Reuniunea a avut no­rocul și fericirea ca în organizarea, con­ducerea și instruirea diletanților să aibă un om iscusit, înzestrat de la Dumnezeu cu talent, un îndrăgostit al artei, al frumo­sului, neobosit și veșnic tânăr, de numele și activitatea căruia sunt legate toate re­prezentațiile teatrale și declamatorice, în­cepând cu piesa Vlăduțul mamei din anul 1897, cu „Plăieșii de la Baia” din anul 1898 și până în zilele noastre, jucându-se 33 piese de teatru, de 150 de ori, numai pen­­tu scopuri culturale și de binefacere. Omul de bine este maestrul, artistul dl Dumitru Axente, culegătorul tipograf din Tipografia noastră arhidiecezană, care împlinește 45 de ani de când a jucat prima piesa în favorul și în cadrul Reuniunii. El a creiat o școală, o trupă de diletanți și colaboratori, între cari se numără dna Ana Axente, soția și fiii maestrului. A doua școală, e a marelui public românesc pen­tru care s’a străduit neîncetat a-i face edu­cația morală și națională prin piesele jucate. In 25 Dec. în sala teatrului munici­pal dl Axente a jucat piesele: „Plăieșii dela Baia* de A. Bogdan și „Doi morți vii* de V. Alesandri. Sala a fost arhiplină, Reuniunea noastră ținând seamă de prestațiunile de activitatea neîntreruptă a dlui D. Axente în favorul Reuniunii și in scopul urmărit de a contribui la cultivarea meseriașilor, pe lângă faptul că este pro­clamat de membru de onoare în urma me­ritelor câștigate cu prilejul aniversării a 45 de ani de când joacă teatru, i-a oferit ca dar, un inel de aur, care simbolizează dragostea și recunoștința Reuniunii și a membrilor ei. Producțiunea teatrală a fost încadrată de Corul ucenicelor de la școala superioară sub conducerea dșoarei E. Sim­ion și de dansurile naționale jucate de aceleași eleve. Președintele Reuniunii, cons. E. Cio­­ran în cuvinte potrivite a tălmăcit rostul și sensul acestei aniversări, ca și marele public să ia cunoștință de activitatea dlui D. Axente, exprimându-i mulțumiri, căci fără apostoli devotați nu triumfă nici o idee. Membrilor Reuniunii să servească de pildă și îndemn spre a fi cu recunoștință față de toți binefăcătorii ei. Dorim­dlui Axente „tinerețe fără bă­trânețe“ spre a-l putea sărbători încă de multe ori în viață. Tăcere, unire ți muncă, prin acestea vom învinge

Next