Telegraful Roman, 1946 (Anul 94, nr. 1-52)

1946-01-13 / nr. 1-2

2 TELEGRAFUL ROMAN Nr. 1—2 ANUL Anul vechiu, anul Domnului 1945 a coborît în cea trecută vreme și s’a cuibărit în sacul cel neînțeles și necuprins al veșniciei. In urma lui, purtați pe aripă de gând, ab­a ne’ncumetăm a căuta în firul zile or mai ieri apuse, zile care în­semnează trepte de urcuș neîntrerupt spre anii îmbătrânirii fiecăruia din noi. Acum, un fel de tăiuș fin și sub­țire, însoțit de cântec pri­n puțin adu­cător de prietenie, își p­imbă dunga prin ființa noastră. Nu-i plăcut și totuși are darul să ne’nduioșeze. Căci prin cântul lui se întrevede sim­țământul încercat de fiecare om la săvârșirea anului, simțământ ce însă nu și găsește tălmăcire din destul prin rostul graiului și­ al scrisului. Ar fi totuși de vreun fa­os să ne’ntrebăm, acum, la încheierea anului. Stăm oare sub semn de bucurie sau durere pentru toate cele ce-s de-acum încopoiate, pe vecie, crugului de an apus?... Dar cine ar putea răspunde fără de zăbavă? Căci simțământul care ne încearcă e prea complex și prea intim legat de viața fiecărui mu­ritor, ca să-i putem fixa un loc precis sub vreo oc­iană critică. Unii vor fi cuceriți de veselie, alții, poate, de tristețe. Neam de la neam, famil­e dela familie, vecin dela vecin, fiecare în parte și numai pentru sine ar putea sluji răspuns cât mai vecin cu ade­vărul. Ba, poate, omul singuratic, stând cu fața către Dumnezeu și cer­­cetându-și conștiința pro­prie, găsește oarecum putința să t­ri­mită, anului apus, un semn de amintire după dreaptă prețuire, ori un cuvânt mai rotunjit de bun rămas. Noi însă cronicari suntem și o dator­e ne conduce­m să încrestăm din răboj de vreme, faptele mai însem­nate ce s’au petrecut în varna anului 1945. Și așa, din astă datorie, să por­nim la drum. Pacea, cuvânt mare și înveșmântat în haina magului, cuvânt ce găzduiește sens cât nu se poate spune nici gândi măcar, ăst cuvânt a reușit să-și dăl­­tuiască iar contur în graul și viața omenirii. Pacea, climat al bunei vie­țuiri între ponoare, pământ al bunelor nădujdi spre înfrățiea tuturor noroa­delor, a revenit în lume. Este zestrea cea mai însemnată a anului abia apus. La temelia păcii celei noui stă dorul tot sp­e ce­l mai bun în lume; întru câștigarea ei stau jertfe fără număr, fără nume, fără grai. Sunt jertfele aduse de flăcăii neamurilor pământene în avântul lor firesc și neprecupețit spre tot mai multă și tot mai deplină libertate. Ce-i drept, pacea venită între noi mai poartă încă un portret sfieni­c. Pare că se’nfioară de mărimea jertfelor ce au clădit la zămislirea ei. E tânără și oarecum firavă în raport cu prea năpraznicul răsboi purtat între popoare. Dar spre întărirea ei au și purces la lucru fiii cei fruntași ai neamurilor cu adevărat biruitoare. Ei s’au strâns, mai lunile trecute, în capitala Angliei și acum, în ultmele zile ale anului, au zăbovit la sfat în cap­tala Uniunii Sovietice. Colaborarea din timpul in­form­ței și-a păstrat toată puterea și voința spre desăvârșirea v­itoriei s’a dovedit și ea mai tare decât oricare alt sfătuitor. Conducătorii de noroade merg deci pe linia clădită din dorința celor mulți, din dorul după pace cât mai dreaptă și mai lungă. Dar, oare, nu în aceasta stă și voia Celui veșnic ? El este Dumnezeul Păcii și vrea bună înțelegere și frățească viețuire între oameni. Spre aceasta a primit să ia până și chipul 1945 nostru cel smerit și să coboare în lumea noastră plină de păcate. Acum, spre așezarea păcii, «Na­țiunile Unite» s’au strâns la sfat în Londra. Iar documentele vor fi sem­nate în luna Mai. Așa răsună știrile cele mai proaspete. Noi așteptăm totul cu încredere în Dumnezeu și în înțelepciunea conducătorilor de mari popoare. Dar cade-se a fi pătrunși de ade­vărul, că pacea între oameni poate fi clădită numai pe așezarea voii lui Dumnezeu în suflete, pe trăirea celei mai mari dintre porunci: iubirea cre­­ștină. Ea este un rod și al străduințelor noastre zilnice, dar mai ales al harului dumnezeesc. De aceea, «pentru pacea de sus,... pentru pacea a toată lumea, Domnului să ne rugăm!» Democrația, care înseamnă drept la libertate și egalitate între oameni și popoare dar și dreptul neamurilor de a se conduce prin ele înșile și după cea mai bună a lor chibzuință, a ieșit biruitoare îm­potriva celor care urmăreau robirea omenirii. Și aceasta este o zestre în­semnată a anului 1945. Cu sfârșitul răsboiului, la cârma popoarelor au și fost aduse guverne democratice, care lucrează fără de ză­bavă la alinarea durerilor celor mulți și la întemeierea păcii. Așa s’a în­tâmplat și la noi. Numeroase articole de reviste și de ziare au zăbovit, în întinderea anului trecut, la tălmăcirea sensului ascuns în cuvântul «democrație». Osteneala aceasta și-a dat o și ziarul nostru, după cum bine s’a putut vedea. Preoțimea ortodoxă nu s’a văzut surprinsă de noua schimbare. Ea a stat mar oii ir* o­• • jr» op­oi> mulți, fiind 46t­deauna cu poporul și lucrând fără de încetare la locuirea rănilor lui morale și materiale. Dacă s’a închegat într’o « Uniune a Preoților Democrați», aceasta înseamnă doar o accentuare a direc­ției în care a lucrat și în care stă ea. Biserica ortodoxă este maica Nea­mului nostru. Ea este o Biserică a poporului. Slujitorii ei, preoții, ai cui ar putea fi, dacă nu tot ai dreptcre­­dinciosului nostru Neam ? De altfel, pastorala din August a Sf. Sinod aruncă și ea o lumină clară asupra celor de mai sus. Roadele încheierii răsboiului au început să se arate cu prisosință: la alții, ca și la noi. Bubuitul tunului a încetat, pase­rile de oțel nu mai împrăștie sămânța morții, flăcăii neamurilor se întorc la vetrele lor bătrânești, așezămintele pornesc la treabă spornică. La noi, semn de bucurie s’a arătat mai ales prin căderea hotărîrilor dela Viena, adică din cetatea unde vești bune pentru neamul nostru nu s’au îmbulzit a fi cândva. Marea noastră vecină dela Răsărit, U. R. S. S. a adus, la căderea nedreptelor hotărîri, partea cea mai însemnată. Astfel, Ardealul de Nord s’a întors acasă pentru totdeauna și cu el toți frații noștri cari erau robiți. S’a așezat, în Ardealul de Nord, și stăpânirea românească, așa cum trebuia și cum au hotărît cei ce ne-au ajutat să biruim într’un răsboi atât de lung și greu. Doi vlădici vrednici, PP. SS. Dr. N. Popoviciu și Dr. V. Stan — răposat mai apoi — s’au întors și ei la scau­nele văduvite din Oradea și Sighet, ca să încopoieze firul rupt prin vi­tregia vremilor. Lecuirea rănilor lăsate de răzobi a și î nceput. Fiind multe și mari, ele vor trebui învinse de toți și prin toți oamenii care poartă în inima lor măcar un drum din dra­gostea aproapelui. Se pare că așa se va și întâmpla. Căci anul ce a trecut i-am văzut la lucru pe cei mari și pe cei mici, pe copii și pe bătrâni, pe femei și pe bărbați. Dragostea tuturor s’a arătat spre invalizi și văduve, spre năpăstuiți și spre orfani. Societățile de binefacere și au însoțit sforțările, iar tineretul școalelor s’a arătat aproape de cei cari duc din greu urmele răz­boiului. bună Biserica s’a arătat și ea ca’n toată vremea, maica suferințelor. Chemarea ei a răsbătut prin graiul I. P. S. Mitropolit Nicolae și a strâns obol din dărnicia fără seamăn a po­porului dreptcredincios. Totul este pus în slujba organizării, la Sibiu, a unui orfelinat, menit să îi cuprindă pe micuții cei rămași fără părinți. El va fi o faptă răsărită din su­fletul larg al Românului, faptă che­mată la viață prin graiul Ierarhului tălmăcitor al vrerilor spre ocrotirea celor mici și necăjiți. Prețuirea muncii și-a găsit un loc mai arătos în pânza anului trecut, decât cum se făcea aceasta înainte vreme. Muncitorii din ateliere, țăranii gliei strămoșești și cei cari ostenesc cu mintea lor s’au văzut înconjurați de dragoste și ajutor. Dar și scrisul românesc a închinat pagini întregi spre dreaptă prețuire. Este calea spre tălmăcirea în viață a cu­vântului de la Apostol: «Vrednic este lucrătorul de plata sa!» Prețuirea înțelepciunii și a bărbăției a cucerit și ea un loc de cinste prin decorarea M .S. Regelui Mihai I cu ordinul «Victoria». Așa a arătat con­ducerea U. R. S. S. cum trebue să fie răsp­ătiți toți cei cari au contri­buit în chip vădit la înfrângerea duș­manului și la așezarea păcii’n lume. încă și o alta prețuire s’a răsfrâns către un arhiereu vestit în ale lucrului cărturăresc. P. S. Sa Nicolae Colan al Clujuui, dascăl al multora din noi, a fost primit solemn în rândul membrilor de la Academia Română. Cinstirea muncii și price­perii? Preța­rea unui om de luptă dreaptă și de convingeri neșovăitoare ? Toate, dar mai presus decât aceasta, cinstirea unui cărturar crescut în diu­h­a marelui Șaguna și îndrăgit peste măsură de graiul cronicilor bătrânești. Cinstirea Lui e și spre lauda Bisericii străbune. Prilej de bucurie ne-au adus veștile desiine Biserica soră din U­ R­­­­S. Ea lucrează cu putere și în toată libertatea întru mân­tuirea sufletească a poporului de-acolo. Clerul ei s’a strâns în sobor măreț, la Moscova, și și-a ales un nou pă­rinte patriarh, pe /. P. 8. Alexe. Au sârguit la adunare și ierarhi din alte țări, chiar și dela noi. Mai apoi, vi­zita ne-a fost înapoiată și așa s’a pus temei unor legături de creștinească dragoste între fiii sfintelor Biserici ortodoxe. Exemplu de smerenie am văzut la Rusaliile din 1945 Atunci s’a împlinit un pătrar de veac dela sfințirea și instalarea 1 P. 6. Mitropolit Nicolae la cârma Bisericii din Tran­silvania. Câte fapte mari au cucerit ființă în acest pătrar de veac! Și cât de binemeritată ar fi fost sărbătorirea Celui care le-a adus în văzul tuturor! In alte eparhii, din Ardeal, evenimen­tul a fost pomenit cu dreaptă laudă. La noi, e s’a făcut «în taina sufle­tului și a conștiinței», fiindcă /. P. S. Mitropolit Nicolae a ținut însuși să arate, că la 25 de ani de păstorire nu are «alt simțământ care să și ceară cu mai multă tărie expresia, decât acela al smereniei». Iar cele ce a rea­lizat cu atâta pricepere și tact se ex­plică «numai prin darul și ajutorul de sus și cu sprijinul colaboratorilor Să și al întregului popor». De bună seamă, o asemenea sme­rită atitudine e proprie să lumineze viața unui om rar și să dăltuiască, pentru pagini de istorie nepărtinitoare, contur măreț în pragul celor mai pu­ternice realizări dela Șaguna și până’n prugul vremii noastre. Mărturie dreaptă despre gândurile și faptele înaltului nostru Ierarh stau paginile cărții: «Mântuește Doamne poporul Tău», dă­ruită literaturii bisericești în anul în­cheiat. O lucrare de căpătâiu, o con­cretizare de gând mare, o podoabă a tehnicei. Și alte lucrări au răsbătut la lumină. Intre ele, «Pro­cesul Mântuitorului» de juristul Dr. I. Fruma și teologul Dr. Gr. T. Marcu ocupă poziția fruntașe. Unică în lite­ratura românească, lucrarea a fost în­tâmpinată cu aprecieri elogioase și a cunoscut un succes de librărie ex­cepțional. „Revista Teologică“, „Lumina Satelor“, etc. au stat și în anul trecut în slujba adâncirii multelor probleme științifice și a luminării celor dornici de lumină. Mărețe lăcașuri de închinare lui Dumnezeu, ca acelea din Orăștie, Brădet-Acriș, Sita Bu­zăului, etc. au fost târnosite și date spre folosul sufletesc al obștei. Pare că ar sta și ele sub semnul smerit și curat al mulțumirii aduse lui Dum­nezeu, de către oameni, pentru înce­tarea răsboiului. Nou arhiereu-vicar ne-a dăruit Dumnezeu în persoana P. Sf. Teodor Rișinăreanul. Om blând, chip de preot după rânduiala noastră, ostenitor vechiu în slujba Bisericii, muncitor și în ale cărturăriei. Prea btinția sa a fost așezat intr’o slujbă în care «i se șade». Pomenire pioasă facem despre episcopul Vasile Moga, întâiul vlădică român-ortodox după ruptura dela 1700, și dela a cărui moarte s’a împlinit tocmai un veac. Cu aceeași pietate ne amintim de sa­crificiul eroilor Floria, Cloșca și Crișan, dela dăruirea cărora pentru un viitor mai bun și pentru libertatea celor mulți și obidiți s’au împlinit 160 de ani. Ne-au părăsit în cursul anului, plecând în lumea celor drepți, o seamă de ostenitori zeloși și vrednici. Intre aceștia nu­mărăm : Episcopul Dr. Vasile Stan al Maramurășului, academicianul Enea Hodoș, fost atâția ani redactor al «Telegrafului Român », protopopul Dr. Va­sile Dana al Sebeșului, profesorii universitari: Dr. L. Rdi, Dr. V. Tar­­namehi, Dr. C. Petranu, Marin Ștefă­­nescu, juristul Dr. L. Borcea, etc. Dintre «cei trei mari» luptători­­pentru grăbirea păcii între popoare, a coborît în lumea drepților Fr. D. Roosevelt, fost președinte al Statelor Unite ale Americii, însoțim pierderea lor cu crești­nescul nostru cuvânt: Dumnezeu să-i odihnească.* Anul nou, anul Domnului 1946 acum își țese răsăritul. Asemenea înaintașilor, când se iveau în creasta vremii, așa-i și el. Poartă chip de flăcăiandru sprinten, fața-i e scăldată’n bunătate și surâs, haina-i e țesută din nădejdi. In orice caz, e purtător de optimism. Firește, e și el drumeț în cărăruia timpului. Are de purces un drum ce stă din 365 de popasuri. Ce-o fi du­când în traista-i de drumeț, o știe totuși numai Dumnezeu. Căci El este stăpân și peste ani și peste veacuri. D. CĂLUGĂR

Next