Telegraful Roman, 1948 (Anul 96, nr. 1-52)

1948-01-18 / nr. 1-2

2 * TELEGRAFUL ROMAN La început de an Viteza maximă în care se desfă­șoară azi viața omului și iureșul sen­sual al vremilor bântuite de urmările nefaste ale războiului, tulbură și strică aproape toate momentele de sărbă­toare. Și încetând astfel de­ a mai fi o curată și intensă respirație duhov­nicească, sărbătorile au căpătat încetul cu încetul un sens precumpănitor de repaus pur fizic. De aceea, săr­bătorile vin și dispar, fără a lăsa — la cei mai mulți — un ecou răs­colitor de adâncuri sufletești, sau decad în trândăvie și îmbuibare trupească. Deciderea duhului sărbătorilor are drept consecință inevitabilă, decă­derea prețuir­i timpului și folosirea lui necorespunzătoare. Mecanizarea vieții vlăstar al veacului minunilor tehnice, l-a făcut pe om să-și piardă relația intimă cu timpul. Accentuarea hedo­­nică a momentului prezent l-a făcut să trăiască exclusiv în perspectiva prezentului. Ceea ce a trecut nu mai valorează, ci numai prezentul. Omul de azi trăiește o curgere plată a vieții, fără amintirea trecutului și fără prevederea viitorului (Cf. Jaspers Karl Dr.: Die geistge Situation der Zeit, Berlin-Leipzig 1932, p. 12). Fapt îngrijorător. Pentru că omul fiind spirit liber și creator, atitudinea lui față de timp are implicații, impor­tanță și răspunderi deosebite. Intrând cu activitatea lui in făgășul clipei, el se așează ca unitate între timp și veșni­cie și constitue — alături de ironia divină și după aceasta — prin actul său voluntar, un element de determi­nare și făurire a destinului istoriei. Căci în mâna prom­otoare a lui Dum­­nezeu și în cea relativ creatoare a omului, timpul devine factor poz­tiv de progres și desăvârșire. Iar omul trebue să fie totdeauna la înălțimea privilegiului de­ a avea tim­pul la dispoziție ca exponent pozitiv al desăvârșirii vieții. De aceea, trebue să ne învățăm a prețui și folosi timpul după cum se cuvine. Dovadă că până acum n’am fo­losit timpul totdeauna bine, este faptul că simțim clipele trecutului sau pe cele ale prezentului, ca pe ceva chinuitor sau ca pe o povară, tocmai pentru că ne-am comportat sau ne comportăm păcătos în ele. Unii t­ăim fără pic de orizont după minora lor ncă: «Treacă azi, să vie mâine», iar alții așteptăm încordat viitorul, ca să ne scape de neajunsurile clipei de față sau ne te­mem de vi­zor, tocmai pentru că știm că el va aduce o scadență a păcatelor noastre din trecut și de acum. Cine ispitește cu pătrundere isto­ria, constată că viața sufletească a po­poarelor constitue un rol determinant și important Energia spirituală plămă­dește istoria, ea dă sens și consistență vieții. De aici rezultă îndatorirea de a folosi intens fiecare clipă, pentru a face din timp o dimensiune spirituală și creatoare. Timpul nu trebue privit numai cu teamă, cum greșit susține Heidegger, ci și cu nădejdea care ți-o inspiră con­vingerea că de el se leagă nu numai nimicnicia vieții trecătoare, ci și acti­vitatea creatoare, adevărata noblețe a omului. E adevărat, atunci când te gândești că totul e nestătător și trecător, te cuprinde o profundă melancolie. Și de obiceiu, când ne gândim la trecut și v­itor, rar se întâmplă să nu simțim ființa noastră străbătută de fiorii me­lancoliei și ai groazei.­ Teama aceasta se stinge numai prin activitatea creatoare, care ne face să nu mai vedem timpul ca pe un fatum implacabil (Cf. Ber­­diaeff Nicolae: Cinq méditations sur l’existence. Trad, du russe par Irene Vil dé Lot Paris 1936, p. 139), ci ca pe un vehicol de cucerire a desăvâr­șirii și ca pe o punte de săltare în veșnicie. Acesta e singurul principiu demn de o conduită eroică în fața vieții. Din câți inși trăiesc pe coaja pă­mântului, unii sunt oameni ai trecutului, alții ai viitorului și cei mai puțini sunt oameni ai veșniciei Cei mai puțini, pentru că în adevăr puțin sunt în stare să biruiască apăsarea timpului și să-și deschidă orizont de viață până la veș­nicie. Aceștia sunt oamenii insp­rați de un duh profetic, sunt inști vizionari și revoluționari, cari împing omenirea spre adevărata propășire și împlinire a destinului ei. Deplin conștienți de necesitatea legăturii organice cu trecutul curat care cuprinde în sine toată vitalitatea, ex­periența și înțelepciunea unui popor, să­­ sorbim puterea întremătoare. Dar adânc convinși totodată de imperativul categoric al depășirii eroice și revolu­ționare a trecutului și prezentului, prin­tr’o avântată încordare creatoare spre viitor, să ne aplecăm atent urechea la glasul timpului, pentru ai cunoaște pulsul și a face din strădaniile noa­stre, colaborare vrednică de înă­țimea spiritului nou al vremilor de azi. Acea­sta s’o facem după înțeleaptă îndru­mare a celui ce-a zis: «înțelegerea timpului pretinde simu­tan o poziție înlăuntrul dar și deasupra lui. Cine vrea să înțeleagă timpul, trebue să stea ca și îngerul din Apocalipsă (10, 2), cu un picior pe pământ solid și cu celă­lalt să se aventureze îndrăzneț în va­lurile și în sgomotul timpului. Cine i-ar sta departe, nu l-ar putea înțelege; cine s’ar lăsa cu totul în seama tim­pului, n’ar putea sta deasupra, nici ju­deca peste el». Viitorul ne stă înainte. El ne o­­feră libertatea de­ a putea creia mereu. Biruim apăsarea timpului numai prin activitatea eroic creatoarei Dacă după Heidegger grija «tempo­alizează» fiiința omenească, după Berdiaeff act­vitatea creatoare o desrobește de jugul tim­pului. Și dacă — după același mare gânditor rus — «timpul biruit de­ ne eternitate», atunci avântul eroic și crea­tor face din timp scară spre veșnicie. Cu o astfel de atitudine în fața timpului și implicit în fața vieții, vom culege la finea anului al cărui crug abia a răsărit, roadele unor strădanii dem­e de importanța vrem­lor ce le trăim. C. SÂRBU Nr. 1-2 Din pastoralele arhierești iubiți-vă, oameni, iubiți-vă popoare, iubiți-vă copii ai lui Dumnezeu, iubiți-vă unii pe alții! Și iată cum văd eu dovedită cu fapta, această iubire a­ Copii să iubească pe părinții lor care i-au născut și i-au crescut, adică să li se supună din toată inima și să le asculte­ sfaturile. Să nu îndrăsnească nici­odată fiul sau fiica să vorbească de rău sau să se poarte necuviincios cu mama sau cu tatăl său, de vreme ce ființa sa s’a rupt din cea a părinților săi. Și apoi, câtă grijă, câte la­crimi, câtă muncă der­in aceștia pentru copiii lor? De mici chiar să fie silitori la carte sau la meșteșug, să fie cuminți și cinstiți, căci aceasta le asigură bună viață în lumea aceasta și binecuvântări de la Cel de sus. In adolescență și tinerețe apoi, să păstreze cu scumpătate și în deplină curățenie sufle­tească și trupească zestrea cu care i-a îm­podobit Dumnezeu, pe care s-o ferească ne­prihănită pentru a se putea folosi și bucura de ea. Cartea ne învață zicând: „Pe ochiul care își bate joc de tatăl său și nesoco­tește ascultarea de mamă îl vor scobi corbii de la pârâu și­­ vor mânca puii de vultur“. (Prov. 30, 17); „dacă cineva ble­stemă pe tatăl său și pe mama sa, i se va stinge lumina în mijlocul întunericului“ (Prov. 20, 20); „un fiu înțelept ascultă învățăturile tatălui său“ (Prov. 13, 1); „fiule, păzește sfaturile tatălui tău și nu lepăda învățăturile mamei tale... ele te vor însoți în mersul tău și te vor păzi în pat... (Prov. 6, 20). „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să-ți fie ție bine și să trăești ani mulți și fericiți pe pământ“. (Efes. 6, 2—3). b) Părinții să iubească pe copiii lor, nevoindu-se a le da tot ce le trebue pentru un traiu omenesc, nevoindu-se ai învăța carte și a le da o ocupație, dar mai osebit nevoindu-se a-i feri de orice le-ar pricinui răul și a le fi pildă bună de viață curată și neprihănită. Copiii, adi­că, să vadă și să audă de la părinții lor numai cuvinte frumoase și numai fapte frumoase și numai fapte care cinstesc pe om și-l țin pe scaunul de rege al făpturii. Precum ochii din cap trebuesc păziți de orice vătămare sau necurățenie, tot așa copiii, care ne sunt scumpi ca și ochii din cap, pentru că numai prin ei se poate privi în viitor, trebuesc feriți de orice vătămare sau necurățenie trupească sau sufletească. Deci, părinților, grijiți cu iubire de copiii voștri! Și nu numai pentru nevoile trupești ci și pentru cele sufletești, căci un om în­grijit numai de cele trupești, s’ar asemăna unuia căruia îi crește numai o mână sau numai un picior, pe când cealaltă mână sau celălalt picior i-ar rămâne chircit, îngrijirea trupului trebue să meargă mână în mână cu îngrijirea sufletului, ca să nu rămână ni­meni cu închirceală în ființa sa. „Ce-ar fo­losi unui om dacă ar câștiga lumea toată, dar și-ar pierde sufletul său ? Sau ce ar da omul în schimb pentru sufletul său ?„ (Mat. 16,20). (Din Pastorala I. P. Sfințitului NICODIM, Patriarhul României). * Biserica creștină poate fi privită cu drept cuvânt și ca isvorul­­ și mama ocro­titoare a științei de carte. Sceptrul de regină a științei și titlul de leagăn­­ al culturii lumii i se cuvine Europei numai pentru că este de veacuri creștină. Fără îndoială toată des­­voltarea intelectuală și morală a Europei a fost și este susținută de învățătura lui Iisus. Cel născut în ieslea din Wifleem. Toate re­zultatele gândirii omenești europene, toate rezultatele științei poartă asupra lor pecetea învățăturii creștine. Duhul legii noastre cre­știnești este sângele cari circulă în toată gândirea și făptuirea lumii întregi, chiar dacă mulți dintre noi nu-și dau seamă de acest lucru Sunt azi mulți oameni cari cred că înaintarea omenirii în învățătură o să aducă cu sine abaterea oamenilor de la Biserica creștină și învățătura ei. Și totuși, oricât de înaintată se pare că este lumea din zilele noastre în știința de carte, în iscusința de a conduce popoarele și în privința legiu­irilor de tot felul, în zbuciumul vieții de azi tot Biserica creștină este singurul loc de scăpare pentru tot sufletul chinuit de sufe­rință.­­Cei mai mulți oameni învățați de azi nici nu-și dau seama de înrâurirea nemă­surată și nespus de binefăcătoare ce a avut-o Biserica creștină veche asupra societății ome­ FOIȘOARA Un tiran - Inspector școlar la 1856 Dumitru Herția din Siliște 1799—1882 Icoana de plin credincioasă a trecu­tului românesc va fi cu neputință de zu­grăvit, câtă vreme nu vor fi reușit cerce­tările istorice să pătrundă până în adân­cimile păturilor populare, scoțând la iveală din mormântul uitării o seamă de persona­lități reprezentative, cari prin munca și ati­tudinea lor au fost în stare să îndeplinească în viața satelor noastre rolul unor crainici, ai vredniciilor țărănești, de înaltă valoare umană. Viața sătenilor s’a strecurat, veacuri dearândul, cum se strecoară și în timpul NOTA RED. Ca dovadă a direcției demo­cratice, spre care au fost Îndrumate in ultimul sfert de veac cercetările Institutului de Istorie Națională din Cluj, publicăm această biografie țărănească, is­­vorsită din condeiul unuia dintre cei mai statornici colaboratori ai ziarului nostru. S’au împlinit, în ia­nuarie 194­*, patru decenii și jumătate de când scrisul lui studențesc Începuse a vedea lumina tiparului, pentru întâia oară în coloanele Telegrafului Român, de față, în smerenie și în tăcere, în nepre­getată muncă de fiecare zi, fără să rămână despre faptele lor, adeseori vrednice de ținut minte și pentru viitorime, amintiri mai sigure, eternizate în slova tiparului prin cărți și prin gazete sau în alte scripturi, cari se moștenesc din tată în fiu. De prin veacul al XVIII-lea înainte, se pot găsi prin registrele botezaților, cu­­nunaților sau ale morților din satele Tran­silvaniei, însemnări lămurite despre ziua nașterii, a cununiei și a pristăvirii lor întru Domnul. * * * Ceva mai norocos a fost în privința aceasta țăranul fruntaș Dumitru (Mitiu) Herția din Săliște (județul Sibiului), pe care o seamă de informații documentare îl pre­zintă în lumina simpatică a unui bărbat de inițiativă și de acțiune, depășind nivelul traiului cotidian al consătenilor săi. Despre el știu să spună bătrânii satului că a fost cel dintâi Săliștean, care-și comandase o căruță cu osii de fier, contemporanii lui mulțumindu-se a întrebuința numai căruțe cu osii de lemn. Exemplul lui a devenit, în scurtă vreme, puternic stimulent, determi­nând și pe alți Sălișteni să-l urmeze. Despre vrednicia lui Dumitru Herția s-au păstrat câteva însemnări de mare preț,­­ nu numai în amintirea consătenilor săi, ci și în alte sate prin cari s'au revărsat nu­meroase mărturii despre creștineasca lui dărnicie. Era om cu stare bună, încrederea contemporanilor săi țărani s’a îndreptat, de repetate ori, spre deșteptăciunea și ener­gia lui, alegându-l cu toate glasurile „jude", adecă primar al comunei Săliște. In această privință „judecia lui Mitru Herția“ a lăsat cele mai bune amintiri, fiind îndeobște so­cotită ca o jertfă fără prihană, închinată de harnicul și neobositul fruntaș pe altarul progresului material și moral al așezămin­telor și al particularilor din comuna sa natală. Atitudinea lui în calitate de primar al Săliștei impunea tutunor deosebită pre­țuire, prin judecata dreaptă și severă, pre­cum și print­r’o neistovită iubire de ordine și râvnă de propășire, în toate cele bune și folositoare poporului încredințat povă­­țuirii sale. Turmele de oi obișnuea să le mâne în timpul verii la pășune în Munții Oltului, prin Valea Surului, prin Budislavul și prin Zd­­noaga, pe unde au pășunat oile Herțeștilor cinci generații de-a rândul, până la începutul veacului al XX-lea. Când coborau toamna­­ din Munte la pășunatul din câmpie sau la nutrețul de iarnă, trecând prin satele din preajma Carpaților, nu uita D. Herția să se abată și pe la biserică și pe la școală, întrebând preoții și dascălii satului de să­nătate și deschizându-și larg baierile pungii, să facă vre-un dar creștinesc pentru bise­rică sau pentru luminarea pruncilor la în­vățătură. Astfel, părintele consilier arhiepisco­­pesc din Sibiu Dr. Andrei Călen, culegând știrile necesare pentru alcătuirea unei mo­nografii istorice despre satul său natal, a putut găsi într’un „Registru al veniturilor și cheltuelilor parohiei Porcești pe anii 1822- 1851" următoarele însemnări cu privire la dărnicia țăranului săliștean Dumitru Herția : „Anul 1828 Dumitru Herția, gineri­le lui Stan Bor­­cea din Săliște, a dat pentru icoane 302 florini și a cumpărat și crucea de pe bise­rică cu 30 florini". Iar pe una din icoanele împărătești din Biserica Porceștilor, se poate ceti o inscripție grăitoare de asemeni despre deosebita lui dărnicie creștinească. Iată-o : „Aceste sfinte 4 icoane s’au plătit, tot lucru, de Dumnealui Kir Dimitrie Herția ot *

Next