Telegraful Român, 1972 (Anul 120, nr. 1-48)
1972-01-01 / nr. 1-2
ANUL 120 PREŢUL INSERŢIUNILOR: Un cm2 60 bani pentru odată; dacă se publică de mai multe ori se dă rabat corespunzător. Sibiu, 1 ianuarie 1972 , Str. Bariliu 5ssssssr FOAIE RELIGIOASĂ EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DE ALBA-IULIA ŞI SIBIU ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA se adresează REDACȚIEI Telegrafului Român, Sibiu, str. 1 Mai nr. 35. —• Articolele nepublicate nu se înapoiază. ABONAMENTUL: Pe un an: 24 Iei Pe 6 luni: 12 Iei Nr. 1—2 SIBIU Credinţa noastră %4. Cinstirea E firesc ca credincioşii care aduc adorare lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, preacinstire Maicii Domnului şi cinstire Sfinţilor, care iubesc pe Dumnezeu-Tatăl nostru, pe Iisus Hristos-Mîntuitorul nostru, pe Duhul Sfînt-sfinţitorul, care iubesc pe Maica Domnului, ca pe mama noastră cea din ceruri, şi pe Sfinţi, ca pe fraţii noştri mai mari , să dorească să aibă şi să cinstească în sfintele biserici şi în casele lor chipurile acestora, adică să aibă şi să cinstească sfintele icoane. Aceasta cu atît mai mult cu cit Dumnezeu s-a întrupat, a luat chip de om şi Sfinţii toţi au fost oameni. Dacă Iisus Hristos este acum în mărirea Sa dumnezeiască şi nu-l mai vedem cu ochii noştri, dacă Sfinţii sînt întru lumina dumnezeiască a veşniciei şi nu-i vedem, simţim o bucurie deosebită cînd vedem chipul lor şi prin acest chip sîntem înălţaţi sufleteşte la Dumnezeu, la Sfinţi, noi sîntem cu ei şi ei sínt cu noi. Cinstind sf. icoane nu cinstim hirtia, lemnul sau culoarea, ci cinstim pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, pe Sfinţii care sínt prezenţi şi al căror chip îl vedem. 3ifit iUSd Hiai, Lilit c.v v-o/Z /t.*/ u. sjîîliCi - ' icoane ar fi tot una cu cinstirea idolilor. Căci scris este: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru cite sint in cer sus şi din cite sint pe pămînt jos, şi din cite sint în apele de sub pămînt. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti“ (Exod 20, 4—5; Deut. 5, 8—9). Această poruncă a fost dată israilitenilor pentru că în vremea aceea unele popoare se închinau la stele, la animale (bou, şarpe, peşte ş.a.), ca şi cînd acestea ar fi Dumnezeu, îşi făceau statui, care erau socotite zei. Ei — necunoscînd pe adevăratul Dumnezeu — „zic lemnului: Tu eşti tatăl meu! şi pietrei: Tu mi-ai dat viaţă!“ (Ieremia 2, 28), cum s-au închinat şi israilitenii la viţelul de aur (Exod 32, 8). Idolul este deci un chip cioplit (din lemn, piatră ,metal), care era socotit zeu şi cinstit ca Dumnezeu. Nu aşa este icoana. In primul rînd ea nu e statuie, cum erau idolii. In al doilea rînd, ea nu e socotită a fi Dumnezeu, ci doar chip care ne ajută să ne înălţăm la Dumnezeu sau la Sfinţii din ceruri. Dovadă e că Dumnezeu însuşi a poruncit lui Moisi ca pe pînza „Cortului întîlnirii“ (biserica) să facă „heruvimi lucraţi cu măiestrie“. Şi cum cortul întîlnirii, cu toate lucrurile lui, erau „sfinţite■“ şi chipul heruvimilor era sfinţit. In templul lui Solomon (biserica Vechiului Testament) pe toate zidurile, tot la porunca lui Dumnezeu, au fost „chipuri de heruvimi“ şi templul cu heruvimi era sfinţit (Exod 26, 1; 30, 29; II Cronici 3, 7; 9, 13; Împăraţi 6, 23—29; Ezechiel 41, 18—20, 23). Israiliţii au pus heruvimi, pentru că aceştia s-au descoperit proorocilor (Ezechiel 1, 6—12). Nouă însă ni s-a descoperit Dumnezeu însuşi în chip de om, Iisus Hristos-Domnul. De aceea pictăm bisericile cu chipul Mîntuitorului, cu scene din viaţa Mîntuitorului, cu chipurile Maicii Domnului şi ale Sfinţilor şi cinstim icoanele lor, pentru că ele sînt sfinţite prin binecuvîntarea rugăciunilor Bisericii şi pentru că prin ele intrăm în legătură harică, spirituală cu Mîntuitorul, cu Sfinţii, prin ele avem în faţa ochilor întreaga viaţă a Mîntuitorului, toată Sfînta Scriptură, şi pentru că prin ele sîntem chemaţi să păşim pe urmele lui Iisus Hristos, pe urmele Sfinţilor. Prin ele sîntem ajutaţi să ne simţim în familia cea mare a Bise sf- icoane mcii, a Sfinţilor, să fim înălţaţi la cer, prin ele învăţăm şi ne însufleţim să trăim o viaţă după asemănarea lor. De aceea avem icoane încă de la primii creştini, care le-au pictat în catacombe, adică pe pereţii mormintelor de sub pămînt, unde se adunau la Sf. Liturghie, la rugăciune. Cînd creştinii şi-au ridicat biserici, acestea au fost împodobite cu sf. icoane. Cu toată prigoana ce au dezlănţuit-o împăraţii iconoclaşti din sec. VIII în imperiul bizantin, distrugînd sf. icoane şi curăţind pereţii bisericilor de picturi. Biserica a luptat pentru sf. icoane şi a biruit. Sinodul VII ecumenic (786) a stabilit pentru totdeauna învăţătura Sf. noastre Biserici despre sf. icoane şi despre Sf. Cruce, aşa cum o avem şi azi. Despre Sfînta Cruce găteşte întreg Vechiul Testament, pentru că ea e strîns legată de Mesia, de Mîntuitorul ce va veni. „Pomul vieţii“ din „mijlocul raiului“ (Geneză 2, 9) închipuie Sf. Cruce, pe care s-a răstignit Hristos . Viaţa noastră, Cel ce ne-a mîntuit, ne-a dăruit viaţă veşnică prin Cruce. De vreme ce Iisus Hristos s-a jertfit pe Cruce penuU ,/Uiîti-iita' HUusCiu, XV nU pOtite' )i Uespufţît, de cruce. Căci — scrie Sf. Apostol Pavel — „noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, pentru iudei sminteală, pentru elini nebunie, iar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini, pe Hristos puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu“. De aceea „Cuvîntul crucii este ... puterea lui Dumnezeu“ (I Corinteni 1, 18, 23—24). Dacă înainte de Hristos crucea era semn de ocară, pe ea fiind răstigniţi criminalii, prin jertfa lui Iisus Hristos ea s-a sfinţit, e „semnul“ ucenicilor lui Hristos, pentru că e „semnul“ Fiului lui Dumnezeu, Fiul omului, care s-a răstignit şi va veni să judece viii şi morţii (Matei 24, 30). Un Hristos fără cruce nu este Iisus Hristos cel răstignit şi înviat. De aceea cel ce se ruşinează de Crucea lui Hristos, de icoana lui Hristos, se ruşinează de Hristos însuşi şi nu poate fi adevărat ucenic al Domnului. Aşa cum cine se ruşinează de fotografia părinţilor şi fraţilor lui, se ruşinează de înşişi părinţii şi fraţii lui. Cel ce se închină lui Hristos, dă totodată cinstirea cuvenită Sfintei Cruci, căci noi mărturisim pe Hristos cel răstignit pe cruce. Noi nu despărţim pe Hristos de Cruce şi nici Crucea de Hristos. Se cuvine dar, ca fii ai Bisericii lui Hristos, să cinstim sfintele icoane şi Sfînta Cruce, căci prin ele ne înălţăm la Dumnezeu, la Iisus Hristos, de la care primim binecuvîntare, mîntuire, ne înălţăm la Maica Domnului, la toţi Sfinţii, ca prin ale lor rugăciuni să se reverse darul lui Dumnezeu peste viaţa noastră. Şi aşa să cîntăm: „în Biserica măririi Tale stînd, în cer asta ni se pare“, pentru că acolo sîntem cu Tine şi cu toţi Sfinţii Tăi! Amin ! .. . , ■ :,v., x ! NICOLAE Mitropolitul Ardealului ss IUI III Mitropolitul Veniamin Costachi (1768—1846) La 125 de ani de la moartea sa în decursul celor 125 de ani care s-au scurs de la moartea mitropolitului Veniamin Costachi, s-au făcut numeroase comemorări şi s-au scris multe cărţi, studii şi articole prin care s-a scos la lumină „din colţul lor de nemurire“ figura acestui mare ierarh, „puterea păstrată în aşezămintele şi faptele" sale. Date biografice. Mitropolitul Veniamin Costachi s-a născut la 20 decembrie 1768, în satul Roşieşti din ţinutul Fălciului, jud. Vaslui de astăzi. Părinţii săi se trăgeau dintr-o veche familie boierească. După ce primeşte primele noţiuni de învăţătură în familie, tînărul Vasile Costachi urmează un timp la şcoala grecească de la Trei Ierarhi din Iaşi, care însă nu-l mulţumeşte. Se simţea atras de viaţa monahală. Avea legături cu Mănăstirea Neamţ, unde era stareţ vestitul Paisie Velicicovschi. Cu învoirea tatălui său, tînărul Vasile Costachi a intrat în monahism la Episcopia din Huşi, avînd doar 16 ani, unde a fost călugărit de episcopul Iacob Stamate, primind numele Veniamin. Cînd Iacob Stamate vine la Iaşi ca mitropolit, în locul său ca episcop la Huşi este ales, la 27 iunie 1792, Veniamin Costachi. După o păstorire de 4 ani la Huşi, Veniamin Costachi este ales episcop la Roman, după moartea episcopului Antonie, unde păstoreşte 7 ani, de la 1 iunie 1796 pînă la 15 martie 1803, cînd este ales mitropolit al Moldovei şi Sucevei, urmînd părintelui său duhovnicesc, mitropolitul Iacob Stamate. Ca mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Veniamin Costachi a avut o păstorie lungă, de aproape 40 de ani (întreruptă în două rînduri: 20.11.1808—1.X.1812 şi 1821 —1822, 16 luni). La 18 ianuarie 1842, în urma unor conflicte cu domnitorul ţării, Mihail Sturza, Veniamin Costachi îşi dă demisia şi se retrage la Mănăstirea Slatina, unde-şi trăieşte ultimii ani ai vieţii. La 18 decembrie 1846, în vîrstă de 78 de ani, el îşi dă obştescul sfîrşit, fiind îngropat, în semn de smerenie călugărească, lingă biserica mănăstirii. La 30 decembrie 1886, rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse la Iaşi şi aşezate în catedrala mitropolitană, ctitoria sa, terminată şi sfinţită de mitropolitul Iosif Naniescu. Activitatea mitropolitului Veniamin Costachi. Păstoria de peste o jumătate de veac a lui Veniamin Costachi, ca episcop la Huşi şi Roman, dar mai ales ca mitropolit al Moldovei şi Sucevei, reprezintă o perioadă de mari înfăptuiri în viaţa Bisericii moldoveneşti. în centrul atenţiei marelui ierarh a stat mai ales ridicarea nivelului cultural al clerului moldovean în general. La începutul veacului XIX, erau doar două şcoli greceşti în Moldova, la Iaşi şi Galaţi, în anul 1803, primul an de păstorire la Iaşi, mitropolitul Veniamin a înfiinţat Seminarul teologic la Socola-Iaşi pentru pregătirea preoţilor, care a avut o contribuţie importantă în viaţa culturală a Moldovei. în 1805 a înfiinţat şi o şcoală de cîntăreţi. Mitropolitul Veniamin a sprijinit, însă, şi cultura şi luminarea poporului. în această privinţă, mitropolitul Veniamin a depus o activitate bogată pentru înfiinţarea şcolii moderne de toate gradele, cu învăţămînt în limba patriei. în timpul păstoririi sale s-au înfiinţat aproape 10 şcoli ţinutuale (Focşani, Galaţi, Bârlad, Roman, Huşi, Bacău, Piatra Neam, Tecuci, Vaslui, Tg. Frumos etc.). în centrul atenţiei au fost desigur şcolile din Iaşi, în această vreme în afară de Seminarul de la Socola şi Şcoala de cîntăreţi bisericeşti, la Iaşi, s-a organizat un curs teoretic şi practic de inginerie (1814), şcoala pedagogică (1819—1820), şcoala începătoare, şcoala normală de 2 ani pentru învăţători, toate în limba română. Punctul culminant în această activitate culturală a fost înființarea învățămîn(Continuare în pag. 2)