Telegraful Român, 1979 (Anul 127, nr. 1-48)

1979-09-15 / nr. 35-36

Pag- 2 Gheorghe (Continuare din pag. 1) pot învăţa ştiinţele în limba patriei“ şi, în 1818, i se dă încuviinţarea să deschidă prima şcoală superioară in limba română „în ruinele Sf. Sava“. Dacă ne gîndim că totul se petrecea într-un Bucureşti încă oriental, încă fanariot, plin de grabele, caftane şi turbane, purtate de români de-ai noştri ca să semene cu grecii aristo­craţi veniţi din Fanar, cu o brumă de cultură grec­izată şi snoabă, cum va fi mai apoi franţuzită şi iarăşi snoabă, imitînd alţi străini, ne putem imagina că nu-i va fi uşor lui Lazăr să-şi dovedească principiile noi şi capacitatea personală de a le pune în practtică. I-au trebuit de altfel doi ani pînă să­­deschidă şcoala. Cum spune Heliade, cînd a venit Lazăr în Bucureşti, „totul era degeneraţie şi amorţeală“. Merită să ne rememorăm întreg pasajul spre a ne plasa cît fle cât în mediul în care a intrat Lazăr: „cîtă dar degeneraţie era şi în religie şi în naţionalitate... (Li­­se vorbea) într-o Limbă ce nu era a părinţilor lor şi pe care nu o înţelegeau! Cînd altă dată ar fi putut mai bine a se potrivi acel verset al proorocului şi împăratului: „urechi au şi nu aud/ Totul era degeneraţie şi­­amorţeală! Ieşind din Biserică vedeai pe jeluitor a se sili să-şi dea jalba către stă­­pînire în limba grecească, a se ruga de alcătuitor ca s-o facă ceva mai elinică; cine era boier, îi era vişine să zică că e Român, ce­­cu părinţi necunoscuţi, dacă ştia două trei vorbe greceşti, nu mai vrea să treacă drept Român, zicea că e Grec. Numele de tată şi de mamă erau nume mojiceşti; p-aci era să se facă şi Dumnezeu babaca al oamenilor nobili. Aceasta era starea Românului întru aceea ce se atinge de inima şi de sufletul lui, cînd a venit Gheorghe Lazăr. Totul era degeneraţie şi amorţeală“. Putem astfel înţelege uşor de ce i-a fost a­tî­t de greu lui Lazăr să biruie. In legătură cu­­deschiderea şcolii de la Sf. Sava, se impune o precizare. Se vorbeşte de obicei de deschiderea ei ca şcoală de inginerie, şi lui Lazăr i se atribuie titlul de inginer. Dar, Lazăr venea la Bucureşti şi ca teolog şi ca dascăl de teologie. I se încredinţa ca şi la Sibiu şi o cate­dră de teologie, iar şcoala era şi de teologie, urmînd a educa pe viitorii preoţi, concomitent cu pregătirea inginerilor. Lazăr însuşi, fu totuşi rînduiit să predea matema­tica şi filo­zofia, trigonometria şi metafizica. Desigur, în cadrul cursurilor de filo­zofie şi metafizică, va fi făcut, cum crede G. Bogdan-Duică, şi ontologie şi teologie. Acest paralelism care exista şi în Moldova în aceeaşi epocă, promovat de Veniamin Cos­­t­a­chi, între educaţia religioasă şi cea laică, este un mare moment de coti­tură în istoria culturii româneşti, a cărei orientare conjugată, acum se precizează, ba mai mult, se institu­­ţionalizează. Nu ştim dacă şi cîţi preoţi va fi scos Lazăr, în cei patru ani cît a condus şcoala de la Sf. Sava. Se pare că atenţia lui s-a dirijat totuşi mai mult spre disciplinele laice, îi lăcri­mau ochii de bucurie cînd îi vedea Lazăr... pe „grămătici şi pe ţîr­covnici­i pana­­chiidari“ cu sex­tan­tul şi cu astrola­­bul, măsurând cu pricepere moşiile, ne spun contemporanii. Am putea deduce de aici, că mulţi dintre can­didaţii la preoţie se făceau, pînă la urmă, ingineri, cu atît mai mult cu cît meseria era foarte căutată şi bine plătită. Au existat şi pînă la venirea lui Lazăr şcoli în limba română, şi nu numai la Bucureşti. Dar ele erau şcoli inferioare, în care se preda doar scrisul şi cotitul, „ştiinţa cetan­iei“, şi toate erau pe lîngă biserici şi mănăs­tiri. Mai erau şcoli inferioare sla­vone şi greceşti. Cînd a venit Lazăr, deşi unele din şcolile greceşti şi slavo-române au mai rămas, cea mai mare parte din elevi au alergat la şcoala sa: „au golit şcolile de la U­dricani­i, Sf. Gheorghe,­­Colţea şi de la toate Bisericile“, cum spune Ion Ghica. Că şcoala lui Lazăr s-a bucurat de la început de prestigiu, ne-o arată şi faptul că Veniamin Costachi i-a trimis de îndată, „ino­it învăţatului domn Gheorghe Lazăr“, şase bursieri moldoveni. Dintre ei s-au recrutat profesori la Gimnaziu Vasilia­n din Iaşi. De ce e Lazăr mare şi de ce e atît de mare, încît a intrat­­în legendă şi în Panteonul eroilor şi al ctitorilor de patrie, de limbă şi edtură româ­nească? Fiindcă a fost un om de răscruce în istoria culturii româneşti. Fiindcă spunem: înainte şi după Gheorghe Lazăr. Fiindcă el anume Lazăr, a închis o uşă a trecut­ui care nu ne făcea cinste, şi a deschis o uşă a viitorului care ne reda dem­nitatea şi mîndria naţională. Fiindcă i-a învăţat pe elevii săi, „a cunoaşte vocea Patriei“, cum spune P. Poe­­naru. Fiindcă­­a fost un patriot aprins de pasiune sfîn­tă pentru limba stră­moşească, ajunsă să fie dispreţuită şi înlocuită cu alte limbi străine, cu nimic mai demne şi mai de valoare decît a noastră. Fiindcă mai mult decit mulţi, din vremea sa şi dina­inte, a simţit pînă în adîncul fiin­ţei umilinţa împilării limbii, şi n-a mai răbdat-o. Fiindcă a fost om­ul ce ne trebuia exact în momentul acela. Fiindcă a întruchipat cele mai pro­funde simţăminte ale naţiunii şi le-a exprimat cu voce tare, şi le-a pre­făcut în acţiune. Fiindcă a făcut totul conştient şi cu mare luciditate, ştiind că e nevoie să deschidă Pa­triei „o epohie noao“, cum spunea chiar el. Răscoala din 1821 a Domnului Tudor Vladimirescu, l-a prins pe Lazăr în Bucureşti. Se ştie cu certi­tudine, din mai multe surse, că cei doi s-au cunoscut şi au colaborat. Amândoi, şi Tudor şi Lazăr, au fost însufleţiţi de o aprinsă iubire de neam, pe care îl voiau Uber, scăpat de robia fanariotă care per­vertea totul, şi ţinea Ţara şi pe români într-un orient înapoiat, mult în urma naţiunilor europene care îşi făureau propria lor cultură şi pro­priul lor destin, adecvat fiinţei şi aspiiraţiilor lor legitime­­ şi fireşti. Nu e fără semnificaţie faptul că în 1848, revoluţionarii au vrut să se ridice pe Cîmpul Libertăţii de la Filaret trei monumente, dintre care unul lui Gheorghe Lazăr şi altul lui Tudor. Ce a însemnat această pre­ţuire, se poate vedea din numele celui de-al treilea ou care trebuiau să împartă în mod egal această cinste: al treilea urma să fie Mihai Viteazul. Monumentele nu s-au mai ridicat acolo, dar mai târziu, monu­mentul bucureştean al lui Lazăr a fost aşezat tot alături de al lui Mihai Viteazul, în 1886, pe locul şcolii de la Sfîntul Sava, în piaţa de azi a Universităţii. Situaţia tulbure care a urmat asa­sinării lui Tudor, l-a afectat grav pe Lazăr. Contemporanii spun că devenise irascibil şi trist şi, ceea ce era mai grav, se îmbolnăvise de friguri. Şcoala nu-i mai funcţiona, sau n­u funcţiona normal, aşa încât se simţea părăsit şi cu idealul zdro­bit. încă nu ştia ce roade vor ieşi din­­seminţele aruncate de el. în supă­rarea şi părăsirea în care se afla­u probabil nici elevii, nici amicii nu puteau face nimic pentru el, fiind ei înşişi timoraţi de atmosfera gene­rală incertă — a trebuit să facă apel la singura rudă ce o avea în Bucu­reşti, ca să-i ofere un adăpost şi îngrijire. A fost primit de un văr al său care locuia într-o căsuţă în partea „din afara târgului“, între vii, cam pe unde sînt astăzi Halele Obor. „A zăcut într-o căsuţă cu paie pe cîm­pul Moşilor, pînă i-a­u venit fraţii din Avrig şi l-au ridicat în 16 iulie 1823, scrie Heliade lui George Bariţiu. Ajuns acasă, a trecut repede la odihna veşnică, la 15 septembrie 1823, fiind îngropat după­­toată cuviinţa ortodoxă, în curtea bisericii satului, cleric fiind el, şi va fi fost plîns ca un om fără noroc, mort de tînăr şi înainte de a-şi fi rân­duit un rost mai acătării pe lume. Aparenţele aşa le vorbeau consăte­nilor şi neamurilor lui, în mijlocul cărora se întorsese doar să moară. Dar dreptului i se face pînă la urmă dreptate. Nimeni, astăzi, şi aşa va fi în vecii vecilor, nu crede în moartea lui. Ne gîndim şi vorbim despre el ca despre un om viu, mai viu ca oricare dintre noi pentru­­că, „­învăţător de ideal naţio­nal“ fiind, idealul insuflat de el e viu în toată făptura şi fiinţa româ­nească. Şcoala lui a continuat. Au redes­­chis-o I. Heliade Rădulescu şi E­ufro­­sin Poteca, ucenicii lui. Elevii de la Sfîntul Sava s-au nu­mit cu­­mândrie lazarişti, i­ar la 1847, unii dintre ei, aflîndu-se la Paris, au întemeiat o asociaţie pe care au nu­mit-o „Inspeierea Lazariană“, „în aducerea aminte a regeneratorului instrucţiei naţionale în Ţara Româ­nească, Gheorghe Lazăr“. Numele în­temeietorilor grăieşte de la sine: Ni­colae Bălcescu, Scarlat Vîrnav, Al. Kogâlniceanu, Nicolae Ionescu, I. C. Brătianu etc. Un „om-simbol“, l-a numit cineva, pe care ni l-a dat Transilvania, ce a mai născut mulţi asemenea oameni­­sim­bol. Să ne­­amintim mereu de el, „fericitul arhidiacon şi doctor în teologie şi legi“, nu pentru ce a scris, nu pentru ce a spus, ci mai ales pentru ceea ce a fost, căci cu aceasta şi-a pus pecetea pe vremea sa, pe veacul său şi pe vecii vecilor româneşti. Originea voievoda­tul­ui la români­ se pierde în negura vremurilor. Le­gată de însăşi începuturile feudalis­mului românesc, instituţia voievoda­tului, în Transilvania, îşi vede în­treruptă evoluţia prin suprapunerea clasei feudale maghiare cuceritoare. Această clasă începe şi accentuează procesul de limitare a atribuţiilor instituţiei voievodatului, grăbindu-i în mod deliberativ declin­ul, căci reprezenta forma instituţionalizată a opoziţiei populaţiei româneşti faţă de stăpînirea străină. Din secolele IX—X, societatea românească, în curs de feudalizare, îşi­­ structurează primele formaţiuni social-politice de rang statal, inde­pendente. Aceasta este societatea peste care, la cumpăna veacurilor IX—X îşi exercită, potrivit cronicii lui Anonymus, autoritatea voievozii: Glad (Vlad) şi Menumorut (Marat). Este perioada d­in­d obştile şi uniu­nile de obşti arădene, în curs de feudalizare, se constituie în forma­ţiuni statale. Acestea, încă din seco­lul al IXdea, au început să ridice fortificaţii de refugiu şi apărare, cum sunt cele­­de la Vladimirescu, Sebi­ş şi Zăran­d. Teritoriile arădene de la sud de Mureş şi cele aflate la nord, pînă spre valea Cigherului, au făcut parte din voievodatul lui G­lad. Teritoriile de la nord de valea Cigherului au făcut parte din voievodatul lui Me­­numorut (Marat). Sfîrşitu­l mileniului întâi şi începu­tul mileniului al doilea oferă con­diţii prielnice pan­tru recîştigarea in­dependenţei voievodatului bănăţean faţă de unguri. Acesta apare în izvoarele narative, cu precădere în Legenda mare şi mică a Sf. Gerard, la începutul­­secolului al XI-lea ca un stat puternic şi independent con­dus de voievodul („ducele“) Aht­um sau Oht­um, descendent al lui Glad, personaj foarte cunoscut istoriografiei sud-est europene. Statul lui Ah­tum cuprindea şi sudul voievodatului lui Men­umorut, pînă spre Crişul Alb, cu alte cuvinte cuprindea aproape tot teritoriul arădean. Evoluţia ascendentă a voievodatului bănăţean a fost în­treruptă de războiul de c­ucerire dez­lănţuit în jurul anului 1028, de con­ducătorii regatului maghiar, război terminat nefavorabil pentru voievod, ucis în luptă, şi pentru formaţiunea politică pe care o conducea. După înfrîngerea lui Ah­tum (1028), zona arădeană începe treptat să ajungă sub dominaţia regatului feu­dal maghiar. Noii veniţi au încercat să înlocuiască vechile realităţi social­­economice, politice, culturale şi insti­tuţionale autohtone cu­­altele trans­plantate. Rezultatul a fost o supra­punere peste instituţiile vechi a altora noi, o coexistenţă­­seculară a vechilor instituţii româneşti cu­­cele aduse de stăpânirea străină. Astfel, voievoda­tele, cnezatele şi jupanatale, devenite nuclee de rezistenţă şi conservare a entităţii naţionale, vor fiinţa pe me­leagurile arădene pînă-n sec. XVI— XVII. Spre finea secolului­­al XI-lea şi începutul sec. al Xll-­lea, stăpînirea feudală maghiară începe să-şi impună dominaţia asupra meleagurilor ară­dene,­­aşa cum ne-o dovedesc actele de donaţie din anii 1080 şi 1113. Pe Crişul Alb şi Crişul Negru, pă­trunderea stăpî­nirii feudale maghiare se face­­mai lent (Comitatul Zărand se formează abia între anii 1203— 1214 n. n.), iar în zonele montane, ungurii vor pătrunde abia în secolul al XIV-lea, de cînd apar şi ele în actele de donaţie.­­Elementul românesc în­­această pe­rioadă este atestat atât documentar, cît şi arheologic. Astfel, cultura de tip Dri­du este cultura materială do­minantă şi-n sec. XII—XIII, lucru ce reliefează cu pregnanţă caracterul românesc al meleagurilor arădene. Elementul românesc apare şi în docu­mentele vremii, cu instituţiile şi orga­nizaţiile sale, destul de­­­impuri­u. încă la sfîrşitul sec. al XI-lea şi începutul sec. al Xll-lea,­­românii­­de pe Crişul Negru apar menţionaţi ca „băştinaşi“ cu drepturi şi organizaţii particulare româneşti": jus Valachorum antique et­­laud­abiliis Valachorum consuetudo“, începînd cu sec. al XlII-lea, ro­mânii şi formaţiunile lor politico­­administrati­ve apar mai des în docu­mentele cancelariei regale maghiare şi a cancelariilor instituţiilor biseri­ceşti de rit apusean. Chiar la în­ceputul sec. al XlII-lea este menţio­nată formaţiunea „Belkenew“, locali­zată de acad. Ştefan Panvu în zona Be­liu—Crai­va. Prof. Ioan Mircea Bogdan (Continuare în pag. a 4-a) Voievodate, cnezate şi jupanate româneşti arădene Vetre de spiritualitate ortodoxă românească. Mănăstirea HICULIl Sf. mănăstire Nicula, aşezământ duhovnicesc şi de cultură, ortodox şi românesc deopotrivă, îşi întinde izvoarele departe în istorie. Sute de ani s-au însemnat pe răbo­jul vremii de cînd chipul împodobit cu nimb de lumină al schimonahului Nicolae, a durat pe acea sfinţită sprinceană de deal, un smerit schit de rugăciune. Nu vorbesc documen­tele despre el, dar stă mărturie vie, numele Sf. Mănăstiri, cunoscută de credincioşii transilvăneni ca fiind „Mănăstirea Maicii Domnului de la Nicula“. Documentar, biserica de lemn a sfintei Mănăstiri Nicula, este atestată la anul 1552. De atunci, ca o cetate pe vî­rf de munte, mănăsti­rea Nicula străjuieşte neclintită, în pofida tuturor vicisitudinilor vremii, deasupra satului românesc cu acelaşi nume, la o depărtare de numai 5 km de oraşul Gherla, judeţul Cluj, m inima Transilvaniei. Desigur, în jurul mănăstirii, de timpuriu s-a constituit o obşte mo­nahală a cărei vieţuitori­ cu o aleasă viaţă duhovnicească aduceau m­în­­găiere poporului ce alerga la Necula, aducînc­ colţ de prescură preacurată şi prinos de lacrimă obidită înaintea odorului de nepreţuit al Sf. Mănăs­tiri, Icoana Maicii Domnului, pictată pe lemn de tei în anul 1681 de Popa Luca din Iclod. Biserica mare a Sf. Mănăstiri Nicula a fost înălţată în preajma vechii Biserici din lemn, între anii 1875—-1879, în anul 1883, i s-a aşe­zat acestei biserici un iconostas aurit, iar în anul următor, 1884, la prazni­cul Adormirii Maicii Domnului, în cadrul unei solemnităţi înnălţătoare a fost adusă icoana Maicii Domnului, a popii Luca din Iclod, (păstrată pînă atunci în biserica de lemn). Urmaşii nu s-­au lăsat mai prejos în ceea ce priveşte împodobirea noii biserici de la Nicula. în 1937, în biserica mare a fost aşezat noul iconostas, adevărată dantelărie în lemn de tei aurit, unic în ţara noas­tră, lucrat la Tăşna­d (Satu Mare) de meşterul Samuil Cheresteş, apreciat şi medaliat în ţară şi străinătate, în 1961, biserica a fost pictată î­n între­gime de către un grup de monahi ai­­mănăstirii sub conducerea profeso­rului Vasile Pascu. Fără îndoială, bisericii mari i se adaugă suportul valorii­­istorice a vechii biserici de lemn şi împreună cu aceasta imprimă sfintei mănăstiri Nicula şi valoare de monument isto­ric şi­­de arhitectură. Biserica de lemn (renovată în 1973) străjuieşte de veacuri. E mo­destă dar bîrnele şi şindrila ei vor­besc cu glas simţit despre vremi, de odinioară, despre vrednicii fără sea­măn. Oameni cucernici au îngrijit-o să dăinuiască, au împodobit-o cu odoare de mult preț: icoane pe sticlă, ștergare vechi, suflet din su­fletul românilor acestor plaiuri. * Satul Nicula este un­ vechi și renu­mit centru transilvan al picturii icoa- Ioan Crăciun (Continuare in pag. a 4-a) TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 35—36

Next