Telegraful Român, 1979 (Anul 127, nr. 1-48)

1979-09-15 / nr. 35-36

FOAIE RELIGIOASA EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI ORTODOXIA — VIAŢĂ IN HRISTOS Asceza creştină „Deci eu întru aceasta mă nevoiesc puru­rea, ca să am faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni un cuget fără prihană“ (F. Ap. 24, 16). Aceste cuvinte pe care marele Apostol al neamurilor le rosteşte în faţa Proconsu­lului Felix, conturează sensul termenului „asceză“ care se traduce prin efort sau exer­ciţiu , fie fizic, pentru formarea atleţilor, fie moral-spiritual de disciplinare a naturii umane pentru realizarea omului desăvîrşit, a omului neprihănit în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Cu alte cuvinte Sf­întul Apos­tol Pavel exprimă aici rostul eforturilor sale: perfecţionarea spirituală. Asceza este o lucrare metodică de disci­plinare a trupului şi perfecţionare a sufletu­lui în vederea spiritualizării, înduhovnicirii omului. Ea a fost definită şi desăvîrşirea activă, adică desăvîrşirea ce se realizează prin efortul susţinut al voinţei umane. Dacă viaţa creştină este un proces teandric, adică de colaborare a harului divin cu natura umană, asceza este toată nevoinţa prin care se manifestă participarea activă a omului în acest proces de înduhovnicire. Creştinul tre­buie să fie în toată fiinţa lui, din ce în ce mai pătruns de puterile Duhului Sfînt. Pen­tru aceasta e necesară colaborarea lui, lupta de înlăturare a piedicilor şi de pregătire a vasului în care se toarnă harul divin. Asceza va avea deci două aspecte. Unul negativ: renunţare la poftele dezordonate; altul pozi­tiv: deprinderea virtuţilor prin care trupul se supune sufletului, iar sufletul voii lui Dumnezeu. Ambele aspecte se găsesc în viaţa şi epis­tolele Sfîntului Apostol Pavel: primul sub variate denumiri — mortificare, crucificare, dezbrăcare de omul cel vechi; al doilea: înviere, viaţă nouă, îmbrăcarea în omul cel nou. Cînd Sfîntul Apostol Pavel vorbeşte despre dezbrăcarea de omul vechi şi îmbră­carea în omul cel nou, despre moartea şi crucificarea cu Hristos faţă de lume şi pof­tele ei şi ridicarea la o viaţă nouă cu Hristos, la o viaţă nouă pentru Dumnezeu, nu face altceva decît precizează cele două aspecte colaterale ale ascezei creştine,­­ pentru ca impregnanta imagine a atletului ce se luptă în arenă şi a celui ce aleargă spre ţintă să accentueze unitatea efortului ascetic: „Oare nu ştiţi că cei ce aleargă în arenă toţi aleargă, dar unul singur ia premiul? — Alergaţi dar aşa ca să-l luaţi. Şi oricine se luptă, se înfrînează de la toate: aceia ca să ia o cunună stricăcioasă, dar noi una nestri­­căcioasă. Eu deci aşa alerg nu ca la întîm­­plare . ..“ (­ Cor. 9, 24—24). „Căci nu soco­tesc să fi ajuns la ţintă, ci numai una fac: uitînd cele dinapoi şi tinzînd la cele dina­inte, alerg la ţintă, spre răsplata chemării celei de sus a lui Dumnezeu în Iisus Hristos“ (Filip. 3, 13—14). Ascetul este un atlet care renunţă la toate — se înfrînează — şi se exercitează spre a-şi întări forţele pentru dobîndirea cununii celei nepieritoare, sau e un alergător care se depărtează de punctul de plecare — le uită, le lasă în urmă pe toate — şi se apropie de ţintă, care e viaţa veşnică în comuniune cu Hristos. O mai fericită plasticizare a ascezei creştine nici nu se putea. Aşadar, ţinta ascezei creştine este comu­niunea cu Hristos, unirea sau legătura nemij­locită dintre om şi Dumnezeu, îndumnezei­­rea omului prin har. Această unire cu Dum­nezeu, această îndumnezeire, nu trebuie în­ţeleasă în sens panteist, de dizolvare a crea­turii în Dumnezeu, ca identificare substan­ţială cu Dumnezeu, cu nimicirea persoanei umane. Ea e numai participare la viaţa divină, prin care omul rămâne creatură şi Dumnezeu rămînînd Dumnezeu, omul e in­fuzat de puterile harului şi transfigurat aşa cum un cristal e străluminat de razele soare­lui, fără ca prin aceasta să fi devenit el însuşi soare sau rază. Relaţia tainică şi nemijlocită între om şi Dumnezeu devine realitate — deşi în chip nevăzut — prin Sfintele Taine: e îndumne­­zeirea sacramentală. Aceasta cuprinde pe toţi cei botezaţi, adică pe toţi creştinii. In acest sens, Sfîntul Apostol Pavel afirmă existenţa unei uniri sacramentale cu Hristos care îm­brăţişează pe toţi creştinii în torentele ace­leiaşi lumini divine. Creştinii sunt în Hristos şi Hristos locuieşte, trăieşte în ei. Această nouă viaţă în Iisus Hristos, la care ne cheamă Sfîntul Apostol Pavel, anga­jează omul întreg în actul unirii cu Dumne­zeu: ea transformă întreaga existenţă umană. E copleşirea fiinţei omeneşti de prezenţa transfiguratoare a lui Dumnezeu. Este marea descoperire care s-a produs pe drumul Damascului, este orbitoarea strălucire a Celui răstignit care a transformat un pri­gonitor în apostol.­ ­ NICOLAE Mitropolitul Ardealului CALENDAR DE INIMĂ Septembrie gheorghe Lazăr Puţini mai ştiu astăzi că Gheorghe Lazăr a fost cleric ortodox. L-a hiro­tonit episcopul Vasile Mo­ga în 1814. Ion Heli­ade-Rădulescu în prefaţa la Gramatica româneasca, tipărită la Si­­biu în 1821?, fixînd anul 1816 ca an al deschiderii şcolii de la Sfîntul Sava din Bucureşti, scrie că „cel din­ţii profesor, care a aruncat într-însa cele dintîi seminţe, spre luminarea românilor, a stătut fericitul arhidia­­con şi doctorul în teologie şi legi, Gheorghe Lazăr“. în afară de cleric, Lazăr mai era şi inginer şi matema­tician,­ ­ omul simbol După ce şi-a desăvârşit pregătirea intelectuală în ţară şi străinătate a fost numit, precum se ştie, profesor la Seminarul teologic al Mitropoliei ortodoxe, îndeplinind concomitent şi funcţia de predicator la catedrala din Sibiu. Dar a stat aici puţină vreme, deoarece cearta cu Vasile Moga, temperamentul său aprins şi uneori nestăpânit (nestăpînit pentru că nu-i plăceau compromisurile şi îşi spunea pe faţă părerile şi nemulţumirile), un mic discurs politic în care şi-a arătat admiraţia faţă de Napoleon Bona­parte, vrăjmăşia duşmanilor geloşi pe inteligenţa şi cultura lui, toate aces­tea l-au îndepărtat de la Sibiu şi, încetul cu încetul, de cariera eccle­­siastică. Fuge mai întiâi la Braşov, unde era acum profesor fostul său dascăl Ion Barac, dar e adus înapoi cu forţa. A doua oară însă fuga îi reuşeşte. Angajat mai întâi perceptor al copiilor unei boieroaice, Bărcă­­nescu, la Braşov, o urmează pe aceasta la Bucureşti. Aici a reuşit să se impună destul de repede, dar nu ime­diat. Dovedeşte mai mult empiric boie­rilor, în special Banului C. Bălăceanu şi Domnitorului Caragea, cu toată împotrivirea grecilor şi a acelora dintre români îmbrobodiţi de „moda acelui veac, adică moda de a nu fi Român“, cum zice Haliade, că „se î Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ Episcop (Continuare în pag. a 2-a) Sfîntul Ioan Damaschin despre cinstirea Sfintei Cruci Orice faptă şi orice minune a lui Hristos este foarte mare, dumnezeiască şi minunată. Dar cea mai minunată decît toate este cinstita lui cruce. Căci prin nimic altceva decât prin crucea Domnului nostru Iisus Hristos i s-a distrus moartea, s-a dezlegat păcatul strămoşesc, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea, ni s-a dat puterea să . .. dispreţuim moartea, s-a săvîrşit întoarcerea la feri­cirea primară, s-au deschis porţile raiului, s-a aşezat firea noastră în dreapta lui Dumnezeu, ne-am­ făcut copii şi moştenitori ai lui Dumnezeu. Prin cruce toate s-au îndeplinit. „Căci toţi cîţi ne-am botezat în Hristos — spune apostolul — ne-am botezat întru moartea lui“­­(Rom. 6, 3). „Toţi cîţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am îmbrăcat“ (Găl. 3, 27). „Hristos este puterea şi în­ţelepciunea lui Dum­nezeu“ (I Cor. 1, 24). Iată dar că moartea lui Hristos, adică crucea, ne-a îmbr­ăcat cu înţe­lepciunea eniposta­­tică şi puterea lui Dumnezeu. Cuvân­tul crucii este pu­terea lui Dumnezeu, sau pentru că prin ea ni s-a arătat pu­terea lui Dumne­zeu, adică biruinţa asupra morţii, sau pentru că, după cum cele patru braţe ale crucii se ţin şi se string prin înche­ietura de la mijloc, tot astfel se ţin prin puterea lui Dumnezeu înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea (Efes. 3, 18), adică toată creaţia văzută şi nevăzută. Crucea ni s-a dat semn pe frunte în acellaşi chip în care s-a dat lui Israel tăierea împrejur ... Ea este pavăza, arma şi trofeu­l contra diavolului. Crucea este pecetea pentru ca să nu ne atingă nimicitorul, după cum spune Sf. Scriptură (leş. 12, 12—13; Evr. 11, 28). Crucea este scularea celor căzuţi, sprijinul celor care stau, reazămul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor botezaţi, desăvîrşirea celor înaintaţi, mântuirea trupului şi a sufletului, pricinuitorul tuturor bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieţii veşnice. Prin urmare acest lemn cinstit cu adevăra­t şi venerabil, pe care Hristos s-a adus jertfă pe sine însuşi în locul nostru, trebuie venerat pentru că s-a sfinţit prin atingerea cu sfîntul l­ui corp şi singe. Trebuiesc venerate şi cuiele şi lancea şi îmbrăcămintea şi sfintele lui locaşuri, anume: ieslea, peştera, Gol­gota, mormântul mîntuiltor şi făcător de viaţă. . . Dacă­­dorim casa şi haina celor pe care îi iubim, cu atât mai m­ult cele ale lui Dumnezeu şi ale Mân­tuitorului prin care am şi fost mântuiţi! Ne închinăm, deci, semnului cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, chiar dacă este făcut din altă materie. Noi nu cinstim materia — să nu fie! — ci semnul, ca simbol al lui Hristos. Căci a spus pe cînd le vorbea ucenicilor Săi: „Atunci va apărea semnul Fiului omului pe cer“ (Matei 24, 30); prin aceste cuvinte a indicat crucea ... Pomul vieţii, care a fost sădit de Dumnezeu în rai, a preînchipuit această cinstită cruce. Dar pentru că prin pom a venit moartea (Gen. 3, 1—24), trebuia ca prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea. Iacov, cel dintâi a închipuit crucea cînd s-a închinat vîrfului toiagului lui Iosif (Gen. 47, 31), iar cînd a binecuvântat pe fii lui Iosif cu manile încrucişate (Gen. 48, 14) este foarte lămurit că a descris semnul crucii. Toiagul lui Moise a lovit marea în chipul crucii şi a mîntuit pe Israel . . . Mâinile întinse în chipul crucii au biruit pe Amalec. Prin lemn se îndulceşte apa cea amară (leş. 15, 25), iar piatra curge şi revarsă izvoare (leş. 17, 5—6). Toiagul lui Aaron face cunoscută vrednicia preoţească. Şarpele, deşi era mort, a fost înălţat în triumf pe lemn, iar lemnul mîntuieşte pe cei credincioşi care privesc la duş­manul omorît (Num. 21, 8—9). Tot astfel a fost pironit (Hristos) într-un trup al păcatului, care nu știa de păcat.. . Cei care ne închinăm acestui semn să dea Dumnezeu să dobîndim partea lui Hristos cel răstignit. Amin. (Din Dogmatica Sf. loan Damiaschin, trad. rom. de D. Fecioru, București, 1938, p. 255—258).

Next