Telegraful Român, 1985 (Anul 133, nr. 1-48)

1985-01-01 / nr. 1-2

Pag. 2 TELEGRAFUL ROMÂN entru împlinirea vieţii pace. Să fie omul împăcat cu sine însuşi. Să fie împăcat cu destinul lui. Să fie împăcat cu ceea ce a făcut, atunci cînd s-a căznit să facă ceva cu destinul lui. Şi să fie bună învoire, să fie deschi­dere către toţi oamenii. Să fie în echilibru cu sine şi cu fraţii săi, oamenii. Despre acest Intru aş vrea să spun cîteva cuvinte. Despre mo­dul cum am putea face un bilanţ al acestui întru, al acestui dinlă­untru al nostru. Cît am reuşit în împlinirea noastră interioară? Cît am cristalizat acest întru care este însăşi fiinţa noastră? Cît am reuşit s-o facem altfel? Cît am reuşit s-o facem mai bună, mai transparentă, mai subţire, mai de­licată, mai plină de bunăvoinţă, mai plină de înţelepciune, de în­ţelegere, de înţelegerea lumii, a existenţei, a ceea ce se întîmplă cu noi, cu fiecare din noi şi cu lumea? Cît am reuşit să împli­nim fiinţa noastră împlinind acest dinlăuntru al ei? Să ne aducem aminte cît de preocupat era Mîntuitorul de a­­ceastă parte dinlăuntru a fiinţei omeneşti. A făcut un rechizitoriu de procuror nemilos, atunci cînd a vorbit despre farisei, numindu-l cu cuvintele cele mai grele: Vi­pere, şerpi, morminte văruite! Pe dinafară arătaţi frumoşi, dar înă­untru sînteţi cadavre, le zicea! Rechizitoriul era împotriva aces­tui înlăuntru al lor, care nu se­măna cu ceea ce pretindeau ei că este. Preocuparea permanentă şi fun­damentală a Mîntuitorului a fost în legătură cu înlăuntrul omului. Cum creşte? Cum se dezvoltă? Cum şi cu ce se umple acest din­lăuntru al omului, fiinţa lui, su­fletul lui? Cît Dum­nezeu reuşeşte să cuprindă în el? Cît loc reu­şeşte să-i facă lui Dumnezeu în existenţa lui? Aceasta este mă­sura: cît Dumnezeu lasă să intre şi să se sălăşluiască în el? Fiindcă atunci cînd zicem: cît de bun a devenit, cît de înţelept a devenit, cît de iertător a devenit, cît de generos a devenit, înseamnă că vrem să aflăm măsura în care L-a chemat, L-a primit, L-a păstrat pe Dumnezeu în suflet, făcîndu-i „că­mară“ în existenţa lui? Nu tre­buie să ne sperie acest lucru, fiindcă scris este în Scriptură: „Eu am zis: Dumnezei sînteţi", şi „Fiţi sfinţi, precum şi Tatăl vos­tru sfînt este“. Oare porunca de căpetenie a Mîntuitorului n-a fost aceea de a fi desăvîrşiţi? „Fiţi desăvîrşiţi" or, desăvîrşirea este tocmai această găzduire a lui Dum­nezeu în sufletele noastre, în aşa fel, încît să ne facem din El cri­teriu de gîndire, criteriu de ale­gere între bine şi rău, criteriu de orientare în viaţă, precum e steaua polară pentru navigatori, cum e busola pentru cei care călătoresc prin păduri sau pustiuri, prin locuri lipsite de posibilităţi de orien­tare. Cum reuşim oare să umplem fiinţa noastră cu Dumnezeu, s-o împlinim, s-o rotunjim, să dăm un sens acelui întru, acelui din­lăuntru? Sf. Scriptură ne învaţă că pu­tem reuşi să facem acest lucru prin împlinirea poruncilor. Mîn­tuitorul sintetizează poruncile Scripturii într-una singură: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Ne controlăm iubirea de Dumnezeu prin iubirea aproape­lui. Arăţi că iubeşti pe Dumne­zeu, dacă-ţi iubeşti aproapele. Aşa împlineşti poruncile. împlineşti poruncile cînd din lupta între bine şi rău din sufletul tău, reuşeşte să învingă binele. împlineşti po­runcile cînd în lupta dintre ge­nerozitate şi egoism, reuşeşte să biruie generozitatea. îndeplineşti poruncile cînd în lupta dintre ade­văr şi minciună, reuşeşte să în­vingă adevărul. Fiecare să se în­trebe: In lupta dintre lumină şi întuneric am fost întotdeauna de partea luminii? Iată cîteva mijloace de control pe care le avem la dispoziţie şi pe care într-o zi ca aceasta de bilanţ, e bine să le folosim. Să ne oprim o clipă în loc. O poetă contemporană, una din poetele noastre sensibile, Ana Blandiana, spune la un moment dat, într-o poezie parcă pentru noi intitu­lată, înlăuntru: „O oprire, cît să-ţi (Continuare din pag. 1) tragi răsuflarea­­ ca să poţi fugi din nou.“ Să ne oprim o clipă. Sîntem în ora bilanţului. Să res­pirăm adînc şi să ne deschidem inimile. Să ne oprim o clipă. Atît cît să respirăm, să ne reîntărim, ca să putem alerga mai departe, că viaţa e o lungă alergare. Să vedem deci cît am reuşit să fa­cem uz de bine împotriva răului? Cît am reuşit să fim ceva? De obicei facem analiza acestui să fim ceva la modul exterior, adică ne gîndim: Ia să vedem, ce am devenit în profesiunea mea? Ia să vedem, ce am reuşit să fac din copiii mei? Am reuşit să-l fac pe unul inginer, pe altul me­dic, am reuşit să-i fac nu ştiu ce altceva? întotdeauna punem problema în felul acesta: ce am reuşit să facem? Cît de mari am reuşit să fim? Ce loc mare am reuşit să ne cîştigăm în socie­tate? In societate însă locurile sînt diferite. Decalajul din societate persistă în toate sistemele sociale din lume, desigur diferenţierea fiind determinată de cauze dife­rite. Dar există totuşi un domeniu unde toţi sîntem egali, şi anume tocmai în aceasta: în ce am reuşit să facem din noi, din fiinţa noas­tră, din lăuntrul nostru? Aici nu mai operează aceeaşi măsură ca în viaţa socială. Poţi să fii ţăran, poţi să fii muncitor, poţi să fii profesor, poţi să fii orice, dar să fii un om, să fii om cu demni­tate, să fii om de bună credinţă, să fii om integru, să fii om gene­ros, onest, bun, om de omenie, om cu respect faţă de cuvînt şi faţă de om. Ţăranii noştri, de cînd se ştiu şi pînă astăzi, îşi păs­trează o anumită demnitate, o anumită nobleţe, şi nu întîmplător folosesc cuvîntul nobleţe, pentru că ei se ştiu cu sufletul în rînd cu nobilii, cu ceea ce înseamnă cuvîntul nobil, nu totdeauna cu ceea ce erau nobilii! — Cuvîn­tul oricum e înnobilat de ţăranii noştri mai mult decît l-au înno­bilat nobilii! Pentru ţăranii noştri cuvîntul, de pildă, era cuvînt! — nobleţea cuvîntului, căci ei ştiu dintotdeauna că pe unde iese cu­vîntul, iese şi sufletul, aşadar fie­care cuvînt trebuie spus ca în faţa Dreptului Judecător, la Judecata cea din urmă. Odată spus, un cu­vînt era cuvînt. Odată statorni­cită o lege prin cuvînt, era sta­tornicită pentru totdeauna şi se respecta, deşi nu era scrisă nică­ieri, deşi nimeni nu-l trăgea la socoteală în faţa vreunei autori­tăţi pe cel care n-o respecta. Dar judecata obştii era mult mai aspră decît orice judecată civilă. Există aşadar această posibilitate ca orice ai fi în viaţa socială, să fii egal în demnitate cu cei mai mari, să fii egal în omenie, să fii egal în înălţimea sufletească, să fii mare, indiferent de scara socială pe care te afli şi indiferent de locul pe care îl ocupă pe această scară ceilalţi. Acest lucru e o realitate în viaţa tuturor oamenilor, a tu­turor popoarelor. Se povesteşte că un servitor de lord englez, în­tr-o dimineaţă l-a anunţat: „dom­nule, luaţi notă că nu mai sînt servitorul dv. Intîrziaţi sistematic la ceai şi mîncaţi urît. Nu este de demnitatea mea să servesc un astfel de om care nu se respectă pe sine şi nu mă respectă nici pe mine"! Eşti mare atunci cînd orice ai fi te respecţi tu însuţi şi te res­pectă şi cei din jur. Dacă ai cîşti­­gat respectul oamenilor, eşti mare, indiferent dacă alţii sînt mai mari decît tine pe scara socială. Eşti mare cînd ştii să te faci respec­tat, dacă eşti bărbat de către soţie, şi dacă eşti soţie de către bărbat. Eşti mare dacă ştii să te faci respectat de copiii tăi. Copiii privesc la părinţi ca la ceva unic. Nu contează ce e tatăl sau mama. Părintele e pentru copiii lui mare, unic, unicul. Nu contează că e inginer, că e muncitor, că e ţă­ran. Această mărime vine dinlă­untru, din calitatea sufletului, din autoritatea inimii, din forţa exem­plului, din geometria interioară a fiinţei părintelui, din echilibrul logic şi frumos al vieţii lui. Mai putem controla cum împli­nim poruncile şi prin cîtă iubire reuşim să degajăm din noi în afară. Am citit undeva, într-un roman, sau poate chiar în mai multe, în romanele acelea mari, vestite, în care se exaltează sen­timentul iubirii, o expresie de mare frumuseţe. Se afla într-o scrisoare de îndrăgostit, nu mai ştiu dacă era vorba de un băr­bat sau de o femeie, care scria scrisoarea, dar aceasta interesează mai puţin. Scria: „Iţi mulţumesc că exişti." Iubirea născuse aceste cuvinte care sintetizau tot ceea ce o inimă de om ar putea să imagineze despre un alt om. Ve­dea în celălalt un model de per­fecţiune. Iubirea descoperă în celălalt perfecţiunea, divinul. Zi­lele trecute am citit exact ace­leaşi cuvinte într-o scrisoare a unui ucenic către un dascăl, că­tre un mare profesor: „Domnule profesor, vă mulţumesc că exis­taţi­“ Aceasta înseamnă a afirma des­pre un om că s-a împlinit. Eu nu ştiu, nu cunosc un elogiu mai mare ce s-ar putea aduce unui om, decît să simţi că-i poţi spune acest lucru. îl ridici aproape la categoria asemănării cu Dumne­zeu. Pentru că doar Dumnezeu există etern, Dumnezeu este „Cel ce este“, precum s-a definit El însuşi: „Eu sînt cel ce sînt." Lui Dumnezeu îi mulţumim că există, şi cînd mulţumim şi altcuiva că există, l-am ridicat la o categorie supraomenească. Nu trebuie să ne înspăimînte nici aceasta. Am fost creaţi — se spune în Cartea Fa­cerii, după chipul şi asemăna­rea lui Dumnezeu, pe care le-am pierdut, dar pe care trebuie — este poruncă de la Dumnezeu — să le refacem, să le restaurăm. Iubirea este mijlocul cel mare al împlinirii. Poetul Lucian Blaga, într-una din poeziile lui, într-un Psalm, spunea: Cît iubim Oricît de noapte-ar fi, Sîntem in zi, Sîntem cu tine, Elohim. Acestea le spunea acest Lucian Blaga care a trecut prin destul de multe îndoieli în viaţa lui, care a încercat toate căile, şi care iată, pînă la urmă tot în iubire găseşte explicaţia, sensul vieţii, sensul realizării omeneşti. Blaga a fost un mare căutător de sens, căutător de adevăr. A scris aceea minunată Trilogie a cunoaşterii şi totuşi într-o poezie spune: A cunoaşte-nseamnă iarnă, A iubi e primăvară. Apelul la virtuţile creştine fun­damentale e adesea prezent în scrisul său, de pildă în „Iisus şi Maria Magdalena“. O pune pe aceasta să-şi justifice cererea de iertare printr-o declaraţie uimi­toare din partea ei: „Şi-n mine-i Dumnezeu.“ Dumnezeu e în adîn­­cul sufletului fiecăruia, numai că în sufletele unora e „rob în tem­niţă", cum tot Blaga spune, şi aşteaptă să fie lăsat „să răsufle liber" în noi, să fie descătuşat. El e iubirea din noi care trebuie descătuşată, lăsată să se mani­feste, să lucreze. Dar imnul cel mai teribil care s-a scris vreodată despre iubire, l-a scris fără îndoială Sf. Apos­tol Pavel, în cap. XIII din Epis­tola I către Corinteni. El arată că nimic nu se poate împlini cu adevărat, dacă nu se împlineşte prin dragoste. Pune în comparaţie două mari virtuţi creştine cu a treia: credinţa şi speranţa cu dra­gostea. Şi spune: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsu­nător. Şi de aş avea darul proo­­rociei şi tainele toate le-aş cu­noaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, iar dragoste nu am, ni­mic nu sînt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da tru­pul meu ca să fie ars, iar dra­gostea nu am, nimic nu-mi folo­seşte“ (I Cor. 1—3). Iată cum dra­gostea le împlineşte. Va să zică poţi să devii martir pentru cre­dinţă, poţi să ai credinţă aşa în­cît să muţi şi munţii din loc, dar dacă nu ai dragoste, dacă eşti rece faţă de aproapele tău, dacă el nu însemnează nimic pentru tine, la nimic nu-ţi foloseşte. Dra­gostea dă măsura împlinirii. De aceea, omul împlinit se poate de­fini, are trăsături precise, ştie ce vrea, ce face, ce este. Nu merge la întîmplare. E om cu lege, aşa cum opusul e „fără-de-lege". E om întreg, aşa cum celălalt e semi-om, cum în ordinea culturii avem semi-doctul. Semi-omul e căldicelul de care vorbeşte Apo­­calipsa: nici rece, nici cald, neîm­plinitul. Dragostea ne face generoşi. A fi generos înseamnă a fi om pen­tru altul, a fi deschis pentru altul. Pînă şi animalele sînt generoase, oricît ne-ar părea de ciudat şi oricît am şti că între ele ope­rează dreptul celui mai puternic. Se zice: „Peştele cel mare înghite pe cel mic." Uneori însă par a opera şi printre ele şi altfel de legi, care te fac să te gîndeşti că n-ar fi străine de unele por­niri spre generozitate. Cu atît mai mult trebuie să fim noi generoşi. Citeam zilele trecute o întîmplare, într-o gazetă de-a noastră, că un­deva în Taiga, un pădurar a vrut să-şi facă o casă de vînătoare într-un teritoriu mai avansat în pădure. Cînd şi-a început con­strucţia a venit un urs care, pro­babil, socotea că teritoriul acela e teritoriul lui şi pur şi simplu ce zidea omul ziua, ursul strica noaptea. Mai întîi a încercat să lupte cu ursul, dar aceasta n-a dat nici un rezultat. Ursul perse­vera cu atitudinea lui nepriete­noasă. Şi atunci omul a trecut la o altă stratagemă: aştepta ursul acolo şi-i dădea cîte ceva de mîncare, mai ales dulciuri. Şi azi aşa, mîine aşa, pînă cînd ursul s-a mai îmblînzit şi i-a dat voie să-şi termine construcţia. Pînă aici încă nu e nimic prea interesant, dar ceea ce urmează e cu adevărat surprinzător. Ursul a continuat să-l viziteze, iar la începutul iernii, într-o dimineaţă, omul s-a trezit în faţa căsuţei lui cu ursul care îi aducea un şold de căprioară, ca şi cînd ar fi gîn­­dit generos: să ai şi tu ceva de mîncare, cît voi hiberna în vre­mea iernii. Foarte interesantă această gene­rozitate la animale. Iată şi o altă întîmplare: un om a găsit în pă­dure un pui de lup şi l-a crescut la casa lui împreună cu un cîine. Cînd lupul a crescut mai mare, a fugit, a dispărut în pădure şi nu l-a mai văzut. Intr-o iarnă, pe cînd omul mergea cu sania cu cai, pătrunzînd într-o pădure, o haită de lupi l-a înconjurat. După sanie venea şi clinele lui. Haita de lupi venind din faţă, a încon­jurat sania, gata să sară la cai, dar în momentul cel mai critic clinele a sărit în mijlocul haitei de lupi, şi atunci, ca la o comandă, lupii s-au oprit, au încremenit. Cîi­­nele s-a dus la unul din lupi, care era chiar şeful haitei — el dăduse semnalul opririi — s-au gudurat unul pe lîngă altul şi omul din sanie a recunoscut atunci pe lu­pul crescut de el împreună cu ciinele lui. In clipa cînd s-au re­cunoscut, lupul şef de haită a dat ordin în limba lui şi haita a fă­cut stînga împrejur şi a dispărut. Şi-a arătat în felul acesta recu­noştinţa faţă de cel care-l cres­cuse şi faţă de fratele său, cîi­­nele. Dragostea naşte recunoştinţă, generozitate. Fără generozitate ră­­mînem strînşi în egoismul nostru, egoism care înseamnă a zice şi a gîndi mereu: eu, pentru mine, to­tul pentru mine, eu în centrul pă­­mîntului. Egoistul nu vede nimic în jurul lui. Dar egoistul nu-şi dă seama că gîndind şi făcînd aşa, de fapt se izolează şi rămîne sin­gur, rămîne la propriile lui forţe, ca un cîine care fuge după pro­pria lui coadă. Există o poveste din ale baronului Münchhausen care povesteşte cum căzînd într-o mlaştină, voia să se scoată afară trăgîndu-se de propriul lui păr! Aşa ajunge şi egoistul. Sigur că e bine să ne facem şi bilanţul realizărilor în familie şi în societate. Să ne hotărîm să facem mai mult, să avem mai multă grijă de noi înşine, de copii, de familie, de ceea ce avem de gînd să facem, să creem. Dar să avem gînd anume şi faţă de sufletul nostru, de lăuntrul nostru. Şi pe acesta să-l lucrăm. Şi pe acesta să-l împlinim. Întrucît îm­plinim poruncile şi mai ales po­runca iubirii, în aceeaşi măsură ne împlinim pe noi înşine. Acesta este criteriul: în măsura în care nu-l împlinim, nu ne împlinim nici pe noi înşine, nici casa noas­tră, nici cămara sufletului, cum spunem în cîntările bisericeşti. Ea rămîne goală. Să primim întru noi pe Duhul Sfînt, cum zicem în ru­găciunea pe care aţi auzit-o ros­tită la începutul Liturghiei: „îm­părate ceresc mîngîietorule, Du­hul adevărului, carele pretutinde­­nea eşti şi toate le împlineşti, vino şi te sălăşluieşte intru noi." Vino şi umple viaţa noastră, vino şi dă sens vieţii noastre. In taina inimilor, a sufletelor şi a cugetelor noastre, într-o zi ca aceasta, într-o zi de veselie, de bucurie, de întîmpinare a unui Nou An, pe care trebuie să-l în­­tîmpinăm cu speranţă, pe care trebuie să-l întîmpinăm cu pla­nuri coerente, limpezi, să ne pu­nem în gînd să facem şi din fiinţa noastră ceva, s-o rotunjim şi pe ea, să facem un pas mai departe şi în —­ aş zice — subţierea ei, în a o face mai spirituală, în a deveni noi adică mai buni, mai deschişi către aproapele nostru. Să găsim în această zi acele cî­teva momente în care, adîncin­­du-ne în noi înşine, să-l căutăm pe Dumnezeu acolo şi să avem cu Dînsul o convorbire sinceră, o convorbire intimă, în legătură cu destinul care ne stă în faţă în anul care vine. Şi să-L rugăm să ne facă parte de un an fericit, de un an de pace, plin de bucurii. Nr. 1—2/1985 UN NOU SPAŢIU EXPOZIŢIONAL LA MUZEUL BISERICII SF. NICOLAE DIN ŞCHEII BRAŞOVULUI Prilejuit de împlinirea a 80 de ani de la naşterea cunoscutului compozitor şi muzicolog Tudor Ciortea, la muzeul bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului a fost amenajată o cameră perma­nentă ce vine să rememoreze ac­tivitatea acestui distins şi apre­ciat străduitor pe tărîmul muzicii. Acest lucru a putut fi realizat prin ajutorul nepreţuit al soţiei compozitorului — Vetav Ciortea — care a donat muzeului amintit toate cele necesare pentru orga­nizarea spaţiului expoziţional. Tudor Ciortea s-a născut în Şcheii Braşovului într-o familie de intelectuali, tatăl său, profeso­rul Aurel Ciortea fiind o perso­nalitate binecunoscută a vieţii culturale braşovene. La muzeul amintit exista şi un fond de donaţii care a aparţinut tatălui compozitorului Tudor Ciortea, deci prezenţa acestui spaţiu expoziţional în Şcheii Bra­şovului este pe deplin justificată. Tudor Ciortea a învăţat în ora­şul natal clasele secundare, înce­­pînd studiul pianului la vîrsta de 5 ani, continuînd apoi ca elev al lui G. Dima, profesor de muzică la liceul „Andrei Șaguna". Ur­mează apoi trei ani la liceul ger­man Honterus în orbita muzicală a lui Rudolf Lassel, eminent com­pozitor și organist pe care Tudor Ciortea îl va asculta de multe ori cîntînd la orga bisericii Negre. Absolvă liceul la Cluj, unde se înscrie la Conservator, studiind paralel pianul cu Ilie Sibianu şi armonia cu Johannes Schüller (di­rijori ai Operei din Cluj), cunos­cuţi muzicieni, şlefuind talentul tînărului student. La Cluj va absolvi şi „Acade­mia de înalte studii comerciale", înfiinţată şi condusă pînă în anul 1929 de tatăl său, profesorul Au­rel Ciortea. In 1926 termină fa­cultatea de drept din Bruxelles, studiind în tot acest timp asiduu muzica cu personalităţi marcan­te din această ţară. Parisul va fi oraşul care desă­­vîrşeşte talentul tînărului braşo­vean. La Şcoala normală de mu­zică, îndrumat de profesori pres­tigioşi ca Paul Ducas şi Nadia Boulanger se va perfecţiona în tainele compozisticii. Reîntors în ţară absolvă şi conservatorul din Bucureşti în anul 1931, unde va fi numit el însuşi profesor, înce­­pînd cu anul 1949, în cadrul că­ruia va desfăşura o muncă labo­rioasă şi plină de satisfacţii. Palmaresul compoziţional al lui Tudor Ciortea este impresionant, menţionăm aici doar faptul că în numeroase lucrări s-a inspirat din locurile copilăriei şi al oraşului natal, precum din caracterul lo­cuitorilor, în special al junilor din Şcheii Braşovului. Faust Remus muzeograf

Next