Telegraful Român, 1988 (Anul 136, nr. 1-48)

1988-01-01 / nr. 1-2

pag- 2 TELEGRAFUL ROMAN MESAJUL DE ANUL NOU largă, economică, tehnico-ştiinţifică, culturală şi în alte domenii. România îşi va intensifica eforturile în vederea încetării conflictelor militare şi soluţionarea pro­blemelor pe calea tratativelor, pentru organizarea unei conferinţe internaţionale în problemele Orien­tului Mijlociu. Acum, de noul an, ne adresăm tuturor statelor şi popoarelor lumii cu chemarea de a face totul pentru ca noul an să marcheze paşi importanţi pe calea dezarmării, a păcii, a soluţionării con­flictelor pe calea tratativelor, în realizarea unor relaţii noi, democratice, bazate pe principiile de­plinei egalităţi în drepturi, ale respectului suve­ranităţii şi independenţei fiecărei naţiuni, neames­tecului în treburile interne, renunţării cu desăvîr­­şire la forţă şi la ameninţarea cu folosirea forţei. Să acţionăm cu toată hotărîrea pentru soluţio­narea problemelor grave ale situaţiei economice şi, în primul rînd, a situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare, inclusiv a datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare! Să deschidem calea spre o nouă ordine economică mondială! Acum, cînd intrăm în noul an, Republica Socia­listă România reafirmă cu putere hotărîrea sa de a dezvolta relaţiile cu toate statele lumii, fără deosebire de orînduire socială, de a face totul pentru a contribui la înfăptuirea năzuinţelor în­tregii omeniri, de dezarmare, de înlăturare a ar­melor nucleare, de pace, a năzuinţelor tuturor naţiunilor lumii de a trăi independente şi în libertate. La începutul anului 1988 să ne angajăm solemn că vom acţiona cu toată răspunderea, în spirit re­voluţionar, în vederea înfăptuirii neabătute a planurilor şi programelor de dezvoltare continuă a patriei noastre, că vom face astfel încît în anul în care intrăm să obţinem cele mai bune rezul­tate din acest cincinal şi să asigurăm înfăp­tuirea neabătută a obiectivelor strategice stabilite de Congresul al XIII-lea al partidului. Fie ca noul an să aducă poporului român noi şi noi realizări în înaintarea fermă a patriei noastre pe calea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, spre înaltele piscuri ale civilizaţiei comuniste! Cu încrederea deplină în justeţea politicii noastre interne şi internaţionale, în forţa partidului şi în capacitatea creatoare a întregii naţiuni, la înce­putul noului an vă urez, dragi compatrioţi, noi şi tot mai mari realizări în toate domeniile, multe satisfacţii în muncă şi viaţă, împlinirea tuturor năzuinţelor de mai bine, multă sănătate şi fericire! LA MULŢI ANI! ÎNCEPUTURILE VIEŢII CREŞTINE LA ROMÂNI (IV) (Continuare din­­pag. 1-a) devine împărat al celor două prefec­turi din Răsărit, cu capitala în Con­stantinopol, iar Honoriu al celor din Apus, cu capitala în Ravenna. Deci, anul 395 a marcat sfîrşitul unităţii teritoriale a imperiului roman, „pu­terea mondială“ a lumii antice. Trebuie făcută precizarea că în urma acestei împărţiri, aşa numitul Illyricum apusean sau occidental (cu provinciile Noricum, Pannonia Infe­rior şi Superior şi Dalmaţia) a fost înglobată în prefectura Italia, res­pectiv la Imperiul roman de Apus, pe cînd Illyricul zis răsăritean sau orien­tal (în care intrau diecezele Mace­donia și Dacia, cea din urmă cu pro­vinciile Dacia Ripensis, Dacia Infe­rior, Dardania, Moesia Superior și Praevalitania) constituia prefectura propriu-zisă a Illyricului, cu capitala cînd la Sirmium, cînd la Tesalonic, fiind încorporată în Imperiul roman de Răsărit. Provinciile Moesia Infe­rior şi Scythia Minor făceau parte din dieceza Tracia, deci tot din im­periul de Răsărit. Prin anii 424—437 provinciile Nori­cum şi cele două Pannonii — care aparţineau din 395 de Imperiul roman de Apus — au fost cedate celui de Răsărit şi puse, împreună cu Daciile sud-dunărene — sub cîrmuirea unui praefectus praetorio Illyrici, cu reşe­dinţa în Sirmium, mutată apoi în Scupi şi Tesalonic. Această împărţire administrativ-teri­torială a avut urmăriri asupra or­ganizării eclesiastice, pentru că dife­ritele Biserici locale s-au orientat, în organizarea lor, după cea politică. în felul acesta, episcopii provinciilor au considerat pe episcopul din capitala diecezei politice drept „mitropolitul“ lor (după numele reşedinţei, metro­polis) . Aşa au luat naştere diferite mitropolii, prin concentrarea mai mul­tor episcopii învecinate, în părţile noastre, a ajuns la o însemnătate deosebită scaunul episcopal din Sir­mium, întrucît oraşul a fost un timp, în secolul IV, chiar reşedinţă impe­rială, apoi sediul prefecturii Illyricum Aceeaşi situaţie a avut şi episcopul din Sardica, devenit „mitropolit“ al Daciei, iar cel din Marcianopolis a devenit mitropolitul Moesiei Inferior. Cu timpul, a ajuns mitropolit şi episcopul din Tomis, care avea, cum am arătat, la începutul secolului VI, un număr de 14 episcopi sufragani. Cu timpul, s-a ajuns ca înşişi mitropoliţii să fie subordonaţi unui „exarh“, care îşi avea scaunul în capitala diecezei administrative, în felul acesta, mitropoliţii din Tomis şi Marcianopolis au socotit ca „exarh“ al lor pe „mitropolitul“ din Heracleea, capitala diecezei Tra­cia. Dar ajungînd fosta colonie By­­zantion capitala imperiului (sub nu­mele de Constantinopol) trebuia ca şi episcopul de aici să ajungă la o cinste deosebită, printre cei mai de seamă cîrmuitori ai Bisericii creştine de atunci. Drept aceea, prin canonul 3 al Sinodului­­ ecumenic, din anul 381, s-a acordat episcopului de Con­stantinopol (Roma nouă) primatul de onoare, după Roma veche, întrucît prin canonul 2 al aceluiaşi Sinod era proclamată jurisdicţia episcopului din capitala unei dieceze asupra Bise­ricilor existente în această circum­scripţie administrativă, episcopul din Heracleea era deposedat de rangul său de „exarh“ al Traciei, rămînînd numai „mitropolit“ al provinciei Eu­ropa. în felul acesta, toate mitropo­liile şi episcopiile din Moesia Infe­rior (deci partea de răsărit a Bulga­riei de azi) şi Scythia Minor au ajuns, din anul 381, sub jurisdicţia „exarhului“ din Constantinopol, care, în 451, la Sinodul de la Calcedon, a fost recunoscut oficial ca patriarh, al doilea în „Pentarhie“, deci după Roma. Episcopiile din Daciile sud-dunărene (Mediterranea, Interior şi Ripensis) şi din Dardania, care pînă în 395 au aparţinut Imperiului de Apus, au nesocotit la început sistemul „mitro­politan“, deşi episcopul din Sardica se bucura de un prestigiu deosebit faţă de ceilalţi colegi ai săi. Dar odată încorporată în Imperiul de Ră­sărit, s-a trecut şi aici la o nouă organizare bisericească, după modul Bisericilor din Răsărit, în felul acesta, fără să ştim cînd şi cum, episcopii din Singidunum, Ratiaria, Sardica şi Scupi au devenit „mitropoliţi“. Dar aceste schimbări în admini­straţia de stat, ca şi trecerea unor provincii de la un imperiu la altul, au produs anumite tulburări în viaţa bisericească, determinate de dorinţa episcopil­or Romei de­ a se amesteca în afacerile Bisericilor din Illyricum, în pofida canonului 2 al Sinodului D ecumenic, care interzicea episcopilor „să-şi mai întindă jurisdicţia asupra altor Biserici în afara diecezei lor“. Acum a luat naştere concepţia despre „monarhia papală“, dezvoltată de mai mulţi papi în a doua jumătate a se­colului IV şi începutul celui următor (Damasus I, Siricius, dar, mai ales, Inocenţiu I şi Bonifaciu I), toţi în­­cercînd să se amestece în problemele interne ale Illyricului. încercarea de imixtiune a papei Bonifaciu I în ale­gerea şi numirea unui nou titular al Mitropoliei din Corint (în dieceza Macedoniei) a dus la protestul epis­­copilor din provincia Corint, cît şi al lui Atic al Constantinopolului. Aceştia au izbutit să obţină un decret din partea împăratului Teodosie II, cu data de 14 iulie 421, prin care dispu­nea ca pe viitor toate problemele bisericeşti în discuţie în provinciile Illyricucului să fie rezolvate sinodal, prin titularul scaunului de Constan­tinopol. Protestele papei Celestin, ca şi încercările de imixtiune în nigrium ale urmaşilor săi (îndeosebi ale lui Leon cel Mare, 440—461) au rămas fără urmări. Mai mult chiar, prin anii 424—437 provinciile occidentale ale Illyricului, adică Panoniile și Noricum (pe teritoriul Ungariei şi Austriei de azi) au fost încorporate în Imperiul de Răsărit, deci impli­cit au devenit supuse scaunului din Constantinopol. Prin Codicele teodo­­sian, din anul 428, se prevedea din nou ca toate provinciile (respectiv eparhiile) din Illyricum să fie supuse scaunului din Constantinopol, aşa cum se prevăzuse şi prin decretul ace­luiaşi împărat din 421. Din cauza acestor măsuri, cunoscutul istoric bisericesc romano-catolic Jacques Zeiller era nevoit să recunoască fap­tul că de acum înainte Illyricul era pierdut pentru Roma (Les origines chrétiennes dans Ies provinces da­­nubiennes de Vempire romain, Paris, p. 372—373 și 381—382). Alte schimbări în organizarea bi­sericească s-au produs cu prilejul Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din 451, cînd s-a recunoscut oficial demnitatea de patriarh în Biserică. Canonul 17 stabilea că „dacă vreo cetate s-a înnoit prin puterea îm­părătească sau se va înnoi în viitor, atunci împărţirea parohiilor biseri­ceşti (şi a eparhiilor) să urmeze (al­cătuirilor) organizării civile şi de stat“. Iar prin canonul 28 al aceluiaşi Sinod se acordau scaunului de Con­stantinopol — Roma cea nouă — ace­leaşi prerogative ca şi Romei celei vechi, avînd jurisdicţie peste Pont, Asia, Tracia şi „ţinuturile barbare“. Prin cele din urmă trebuie să în­ţelegem provinciile dunărene, care tocmai în perioada respectivă că­zuseră sub huni. O ultimă schimbare în probleme administrativ-teritoriale se poate în­registra în timpul împăratului Justi­nian (527—565), cel care a înfiinţat oraşul şi Arhiepiscopia autocefală Iustiniana Prima, pe locul satului său natal Tauresium (azi Tsark­in Grad, la sud de Niş, în apropierea graniţei iugoslavo-bulgare). Prin Novela XI din 535 s-a prevăzut ca jurisdicţia noii Arhiepiscopii să se întindă peste o serie de mitropolii şi episcopii din mai multe provincii ale prefecturii Illyricului, care depindeau pînă atunci de arhiepiscopul din Tesalonic, Dacia Mediterranea şi Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania, Ma­cedonia Secunda şi o parte din Pa­­nonia Inferior, precum şi peste regiu­nile şi cetăţile construite sau refă­cute de Justinian în nordul Dunării, menţionîndu-se în chip special ce­tăţile Recidiva şi Litterata (Lederata). Probabil Recidiva era o formă co­ruptă a numelui Arcidava (azi Vă­­rădia, lîngă Oraviţa), iar Litterata era localizată de Vasile Pârvan pe malul stîng al Dunării, în faţa cetăţii Vimi­­nacium (azi în Iugoslavia). Cu ex­cepţia Prevalitaniei, celelalte pro­vincii (respectiv eparhii) supuse noii Arhiepiscopii aveau o populaţie ro­mană sau romanizată. Notăm că pro­vinciile Moesia Inferior şi Scythia Minor, neamintite în Novela XI, ră­­mîneau şi pe mai departe sub juris­dicţia patriarhului de Constantinopol. Pentru evitarea oricărei imixtiuni a papilor în problemele noii Arhiepis­copii, dar şi pentru creşterea presti­giului ei, prin Novela 131 din 545 i s-a acordat titlul onorific de „locţi­itoare“ a scaunului Romei, titlu re­cunoscut şi de papa. Deşi autocefală, noua Arhiepiscopie păstra, totuşi, le­găturile dogmatice, canonice şi de cult cu Patriarhia de Constantinopol. In cazul cînd unul din titularii scau­nului arhiepiscopal cădea în erezie sau schismă, el urma să fie judecat şi condamnat de patriarhul de Con­stantinopol. Deci, se punea încă o piedică în calea pretenţiilor papale în Illyricum. Arhiepiscopii de Iusti­niana Prima (Catelian, Benenatus, Ioan şi alţii, ale căror nume nu le cunoaştem) şi-au exercitat drepturile de jurisdicţie prevăzute în Novela XI, adică asupra provinciilor romane sud-dunărene, dar şi asupra celor nord-dunărene. Din toate acestea se desprinde constatarea că provinciile romane dunărene, deși de limbă latină, n-au fost nicicînd supuse scaunului Romei, ci numai celui din Constantinopol, iar temporar o parte din ele Arhiepis­copiei de Iustiniana Prima. A doua constatare este aceea că Roma n-a trimis nicicînd „misionari“ în ţinuturile dunărene. Am fost le­gaţi de Roma numai prin limbă, cîtă vreme prin credinţă şi organizare eram legaţi de Constantinopol. De altfel, pentru primele şase secole nici nu putem vorbi de „diferenţe“ de doctrină, organizare şi cult între Bisericile din Imperiul de Răsărit şi cel de Apus. Sinoadele ecumenice şi cele locale din perioada patristică nu au luat în discuţie astfel de pro­bleme, ci numai erezii născute în Orient. Imperiul a fost socotit uni­tar pînă în 395, iar în secolul V ajunge la o însemnătate deosebită Imperiul de Răsărit, pe cînd cel de Apus a fost supus atacurilor atîtor populaţii migratoare, ca pînă la urmă să fie ocupată Roma însăşi, de tri­bul herulilor, în anul 476. Deci, Im­periul de Apus înceta să mai repre­zinte „putere“ pe plan european. In secolul VI o bună parte din Italia a fost recucerită de Imperiul de ră­sărit (numit acum şi „bizantin“), sub împăratul Justinian. Neînţelegerile şi disputele privi­toare la doctrină, cult şi organizare între cele două Biserici (din Impe­riul de Apus şi cel de Răsărit) au început, de fapt, numai din secolele VII—VIII, mai ales după constituirea „statului papal“, în anul 754, ca să se accentueze apoi în secolele urmă­toare. Nu putem vorbi însă nici acum de „Biserica Ortodoxă“ și „Biserică catolică“ în sensul cunoscut azi. In această perioadă, în provinciile romane sud-dunărene intrate în com­ponenţa Imperiului de Răsărit, cum am constatat mai sus, au survenit însemnate schimbări politice şi de­mografice. Teritoriile respective, in­clusiv Dacia nord-dunăreană, au fost adeseori cotropite şi­­chiar ocupate temporal de anumite populaţii în migraţie (goţi, huni, gepizi, avari), dar după fiecare din ele viaţa bise­ricească s-a refăcut. In schimb, în anii 601—602 a avut loc o mare in­vazie avaro-slavă în Peninsula Bal­canică, ce a dus la distrugeri de bunuri materiale şi de vieţi omeneşti, dar şi la dispariţia înfloritoarei or­ganizări bisericeşti din cadrul „ro­manităţii carpato-balcanice“. In se­colele următoare nu mai cunoaştem nume de episcopi la scaunele pe care le-am amintit. Se presupune, totuşi, că în Scythia Minor a continuat să-şi exercite funcţiile specifice cel puţin un episcop, poate în partea ei de nord, în zona Dinogetia-Garvăn, începea o nouă perioadă în istoria Bisericii româneşti, cea a secolelor VII—XIV. Prin aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică, în tot cursul secolului al VII-lea, „străromânii“ din nordul Du­nării, cum pot fi numiţi acum stră­moşii noştri, au avut mai puţine con­tacte cu populaţia romanizată din fostele provincii sud-dunărene. Dar procesul de romanizare şi de în­­creştinare fiind acum încheiat, stră­moşii noştri au putut să asimileze grupurile de populaţie slavă aşe­zate pe teritoriul ţării noastre, cu care au fost nevoiţi să convieţuiască. Iar credinţa creştină, ca formă superioară de manifestare spirituală, au izbutit să o impună şi slavilor aşezaţi la noi, ea devenind astfel un factor de cul­tură şi de progres în rindul acelora. ICOANELE (Continuare din pag. 1­ a)­deauna în slujba unităţii de cuget şi simţire românească. Iconarul, ţăran sau monah, a fost un liturg, un slujitor. Religia lui n-a fost limitată sau închisă doar între zidurile bisericii din sat sau ale mă­năstirii. A fost slujire­a tuturor. Pro­testanţii descoperă abia azi „poporul lui Dumnezeu“, în care includ alături de cler şi de monahi şi pe laici. Noi n-am avut niciodată nevoia unor astfel de delimitări sau descoperiri. La noi dintotdeauna „poporul lui Dumnezeu“ a fost alcătuit din toţi, clerici şi mireni. Ţăranii au făcut teologie şi au slujit printre altele şi prin icoane, dovedindu-se a fi subtili cunoscători ai învăţăturilor şi canoa­nelor simbolice ortodoxe tot aşa ca şi ierarhii, preoţii şi călugării. Ei au lucrat prin arta lor, pentru biserici, dar şi pentru un altar domestic in­stalat în toate casele ortodoxe pe pe­retele dinspre răsărit. Altarul n-a fost, aşadar, doar privilegiul biseri­cilor. Biserica a fost în fiecare casă, în care icoanele au fost o prezenţă transcendentă, o Sfîntă a Sfintelor în „casa mare“, în casa de oaspeţi şi de ceremonii familiale, în care oaspetele permanent erau Dumnezeu, Maica Domnului şi sfinţii, şi în care candela mereu aprinsă prefigura lu­mina divină, prezenţa Sfîntului Duh ,,care sfinţeşte toate“, cum citim în rugăciunea de sfinţire a apei la Bo­botează — şi care sfinţea şi lucrarea mîinilor iconarului scoţînd-o din pro­­fanitatea autorului şi dîndu-i nimbul şi sacrali­ta­tea divinului. De altfel tot acolo se păstrează şi aghiazma de la Bobotează din care se bea di­mineaţa înainte de mîncare ca din­­tr-o sfîntă cuminecătură. Nu întîmplător icoanele pe sticlă au apărut în Transilvania în vre­muri în care calvinismul pe de o parte, catolicismul pe de alta au în­cercat printr-un prozelitism agresiv să schimbe credinţa românilor. Se ştie că absolut toţi călugării şi călu­găriţele au refuzat să-şi părăsească credinţa lor strămoşească. S-au ales cu împrăştierea, întemniţarea şi distru­gerea cu tunul a mănăstirilor, dar credinţa n-a putut fi atinsă de tu­nuri. Şi Sîmbăta a trecut, prin 1785, prin această dramatică soartă, fiind distrusă pînă la temelii. Iconarii au mutat atunci mănăstirile la ţară, în taina odăilor luminate de candele şi astfel, în loc de două sute de mă­năstiri, cîte au fost distruse, au apă­­rut zeci de mii de alte altare, în toate casele. In multe din ele au re­venit şi călugării şi călugăriţele scă­paţi cu fuga. Iarăşi, nu întîmplător, sfinţii au căpătat chipuri transilvănene, fiind îmbrăcaţi în costume locale şi în­conjuraţi de trandafiri din grădina ţăranului sau de ornamente cu care îşi ornamentau poarta sau pridvoa­­irele caselor. Iconarii aveau în faţă modele vii de martiri, înţelegător, mai presus decît s-ar putea bănui, al Teologiei şi al ico­nografiei bizantine, ţăranul transil­vănean a păstrat în arta iconogra­fică pe care a cultivat-o caracteristi­cile acestei Teologii, dovedind o sub- PE STICLĂ­ tilitate cu mult superioară artei culte, academice, occidentale, deşi geogra­fic se afla pe jumătate în sfera de influenţă a occidentului. Abstracti­zarea i-a fost uşor accesibilă, şi li­nia sugerînd carnaţia şi dimensiu­nea spirituală şi eternă a chipului pictat nu i-a făcut dificultăţi. Dim­potrivă, reducerea la esenţe l-a atras cu uşurinţă, înţelegînd cum să ex­prime eternul faţă de efemer şi cum să reţină din trup — sufletul unitar pe pămînt, ceea ce e nepieri­tor şi veşnic. Aceasta l-a ajutat pe iconar să exprime şi divinitatea ca spirit, redîndu-ni-l de pildă pe Iisus printr-un simbol precum Iisus cel euharistie, om din coasta căruia iese viţa de vie, din al cărei strugure e stors vinul în potir! Sîngele Dom­nului din Trupul Domnului şi Omu­lui Iisus! Iată un ţăran sau un mo­nah în a căror artă „naivă“ trebuie să citim, când spuneam mai sus, o supremă capacitate de abstractizare şi de înţelegere exactă a ceea ce este Dumnezeu şi relaţia noastră cu El, înţelegere şi­­redare cu nimic mai prejos de a bizantinilor şi fără să fie o imitaţie a lor. Pe această linie tradiţională de artă şi credinţă se înscrie şi arhim. Timo­­tei Tohăneanu, un adevărat elev şi continuator al înaintaşilor aici po­meniţi sau nepomeniţi cu numele — sunt prea mulţi ca să-i putem aminti pe toţi — necontaminat de şcoala „imitatorilor de naivi“, la care în­totdeauna se simte şi se vede şi „şcoala“ şi „imitaţia“. Timotei Tohă­neanu e un autentic. Cine îl vede şi­­ cine îl vede la lucru înţelege de în­dată acest lucru. El vorbeşte mai mult în ceea ce face decît poate spune ce face! El face din simţire, dintr-un simţ personal al comuni­cării cu ceea ce „scrie“ pe icoană, nu din „ştiinţă“ învăţată din cărţi sau la vreo şcoală de „Beiles Artes“. N-a fost la nici o şcoală. A creat el o „şcoală“ la Sîmbăta de Sus, pe măsura şi cu mijloacele talentelor sale cu care l-a dăruit Dumnezeu. Şi-a selecţionat ucenici — arhidiaconul Calinic, ierodiaconul Ieronim, Modesta Gherasim şi alţii — în care a descoperit talent şi iubire, adăugindu-le meşteşugul de a înţe­lege şi folosi culoarea şi liniile, sco­­ţînd din ei iconari fără să le pre­dea cursuri teoretice, fără­­vorbe multe, ci punîndu-i să-l fac­ă la lucru, în post şi rugăciune, cu bucu­rie şi entuziasm, cu acel entuziasm care înseamnă „respiraţie în Dum­nezeu“. „Operele“ lui Timotei Tohă­neanu au cucerit deja o bună parte de lume, ajungînd în Anglia, în Ger­mania, în Suedia, în Elveţia, în S. U. A., în Austria. Pe multe le­ face la faţa locului, în expoziţiile ei care nici nu-i vede pe vizitatori, simţin­­du-se peste tot singur cu ceea ce pictează, ca la Sîmbăta. Mănăstirea lui Constantin Brânco­­veanu trăieşte, prin „şcoala de pic­tură pe sticlă" iniţiată şi condusă de Timotei Tohăneanu, o nouă viaţă şi ne străduim să-i creem acum noi spaţii fizice, pentru o şi mai largă exprimare artistică şi spirituală, prin ucenici cărora să le predea încetul cu încetul ştafeta. Nr. 112/1988 „Teofania" sau arătarea Luminii harice Sufletul creştinului tresaltă de bu­curie de cîte ori se învredniceşte să se împărtăşească din trupul şi sîn­­gele Mîntuitorului Hristos, de aceea dînd curs unei bucurii negrăite înalţă la Liturghie în imn de mulţumire cuvintele pline de înţeles: „văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea ade­vărată, nedespărţitei Treimi închinîn­­du-ne, că Aceasta ne-a mîntuit pe noi“. Şi trebuie să spunem că nu numai cel care se cuminecă cu Sfin­tele Daruri, ci toţi credincioşii care participă la desfăşurarea Sfintei Li­turghii, reînnoiesc în cugete şi în simţiri sub formă de mărturisire so­lemnă măreţia tainică a acestei ară­tări a Dumnezeirii pe care o „vedem“ şi o „luăm“ pentru că „am aflat-o“ ca pe cea mai copleşitoare realitate a petrecerii cu noi, peste veacuri, a Fiului lui Dumnezeu. Intr-adevăr, graiul cîntărrilor şi al rugăciunilor ne cheamă de fiecare dată să ne pătrundem de adevărul „tainei celei din veci ascunse şi de îngeri neştiute al întrupării „pentru noi şi pentru a noastră mîntuire“ a Celui care era însă dinainte de veci Fiu al lui Dumnezeu, dar Care, din iubire nesfîrşită, S-a făcut şi „Fiu al Omului“ ca să ridice pe om din răutatea păcatului şi să-l mîntuiască. De aceea şi cîntăm cînd „mergem cu Iordanul“, „Cel ce Te-ai arătat Hristoase Dumnezeule“ şi „lumea ai luminat, mărire Ţie“. Şi tot de aceea în calendarele noastre de altă dată sărbătoarea cu care Mîn­tui­torul şi-a început lucrarea Sa mîntuitoare era numită „Arătarea Domnului“. De fapt, atunci s-a arătat „închinarea Treimii“, adică „taina unim­ii în Treime şi a Treimii în unime“, cînd însuşi „glasul Părintelui a mărturi­sit Ţie“, adică Te-a mărturisit „Fiu iubit pe Tine numindu-Te“, pe cînd­, „Duhul în chip de porumb a adeve­rit întărirea Cuvîntului“. In fond, deci, deşi trei persoane, Dumnezeul nostru este „un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tu­turor“, cum spune Apostolul (Efes. 4, 3—4). Despre înalta semnificaţie dătă­toare de lumină a lucrării izbăvi­toare a Domnului Hristos, unul din­ cei mai învăţaţi scriitori ai Bisericii din primele veacuri creştine, Origen, subliniază că Iisus a zis despre sine: „Eu sunt lumina lumii“ (Ioan 8, 12), dar în acest timp tot El a mai spus despre sine că „lumi­na oamenilor (loan 1, 4) e lumina cea adevărată“ (loan 1, 9) sau „lu­mina neamurilor“, cum a spus-o Du­hul Sfînt prin proorocul Isaia cu sute de ani înainte: „Te vor face Lumină popoarelor ca să duci imîntuirea Mea pînă la marginile pămîntului“ (Is. 49, 6). „Soarele e lumina văzută a lumii“, zice mai departe Origen, iar după Soare dăm acelaşi nume de „lu­mină“ şi lunii şi stelelor. Dar cu toate că aceşti luminători luminează tot ce se află pe pămînt, nu ei sînt „lumina cea adevărată“, ci aceasta este Mîn­tui­torul care e lumina cea înţelegătoare a lumii întregi, singurul care a putut spune: „Lucraţi pînă este ziuă, că vine noaptea cînd ni­meni nu poate să lucreze. Atît cît sînt în lume, Lumină a lumii sînt“ (Ioan 9, 4—5). „Dar şi ucenicilor le-am spus: „voi sînteţi lumina lumii“ (Mat. 5, 14), apoi îndată: „aşa să lumineze lumi­na voastră înaintea oamenilor, îneît văzînd ei faptele voastre să preamă­rească pe Tatăl vostru Cel din ce­ruri“ (Mat. 5, 16). După cum, dar, a spus „lunii şi stelelor să-şi arate lumina, mai bine zis s-o împru­mute de la soare, aşa cere Domnul şi Miresei Sale, Bisericii, „să aibă şi ea o lumină adevărată, ca să poată împărtăşi din ea tuturor celor ce pot produce din ei înşişi un izvor de lumină. Vom numi dar şi pe Pe­tru şi pe Pavel „lumină a lumii“ ca şi tot ce vom mai înţelege prin lu­me, a cărei lumină sunt apostolii, iar după ei ucenicii şi creştinii unii faţă de alţii. Dar nu trupurile lor sînt cele pe care le luminează Mîntuito­­rul, ci duhul cel netrupesc din om, cugetul lui, pe care-l luminează cu o putere mai presus de fire, pentru ca fiecare din noi, ca şi cum am fi luminaţi de soare, să fim în stare să deosebim unele de altele, lucrurile netrecătoare de cele trecătoare“. Domnul Hristos S-a numit „lumina oamenilor“ şi „lumina lumii“ pentru că e într-adevăr, lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (loan 1, 9) şi tot El a spus că e „învierea“ şi viaţa noastră (loan 11, 25) izbăvind din morţi pe toţi cei ce cred în El şi trezindu-i la viaţă. Şi nu a făcut acest lucru numai pentru un timp pentru cei ce pot spune „ne-am­ îngropat cu El în moarte, prin botez (Rom. 6, 4) şi am înviat împreună cu El, ci cu mult mai mult pentru cel ce petrece într-o viaţă nouă, încît, din clipa în care am fost izbăviţi în chip atît de mi­nunat, iată, purtăm în tot timpul cît trăim pe pămînt în trupul nos­tru moartea lui Iisus „pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor“, cum zice Sf. Ap. Pavel (II Cor. 4, 30). De aceea numai cînd interpretăm viaţa noastră ca desfăşurîndu-se în perspectiva înălţătoare a reflectării „luminii lui Hristos“ prin credinţa şi faptele noastre putem spune şi cînta cu adevărat în Liturghia cea nemuritoare că ,,Am­ văzut Lumina cea adevărată, am luat Duhul cel ce­resc, am aflat credinţa cea adevăra­tă“, pentru că vieţuirea unui adevă­rat creştin este a fi „împreună cu Hristos“ (Filip. 1, 2). Ph­. T. Bodogae

Next