Telegraful Român, 1988 (Anul 136, nr. 1-48)

1988-01-01 / nr. 1-2

Nr. 112/1988 CERUL PE PĂMÎNT, SAU O CĂLĂTORIE ÎN ROMÂNIA* Priimul lucru pe care, în revărsatul zorilor, l-am văzut în România, a fost zăpada! Cam sfioasă încă, se întindea pentru prima oară în acest an peste pămîntul românesc, în această zi de sărbătoare a tuturor Sfinţilor. Eram, desigur, îmbrăcaţi prea subţire. Frigul ne pătrundea, încet, pînă în străfunduri. Obosiţi şi sleiţi după cele 30 de ore de călătorie am coborât din tren La Sibiu. Era duminica dimineaţa. Deasupra oraşului pluteau nori groşi, plumburii. Străzile erau încă pustii. încet, am intrat în biserică cu picioarele îngheţate şi degetele degerate şi cu îndoiala­ în inimă. Cum va fi aici? Ce ne aşteaptă? Deodată ne-am trezit într-o Sfintă Sofia, o catedrală care ne-a vrăjit privirile şi ne-a răscolit inimile. Era oare adevărat? Aşa era. In Sibiu există o biserică care imită, la dimensiuni mai reduse, Sfînta Sofia din Constantinopol, cea din veacurile trecute. Am ajuns în momentul cînd I. P. S. Antonie, Mitropolitul Transilvaniei, tre­cea din reşedinţa Sa spre casa Domnului Său, a Dumnezeului nostru. Nu era momentul să-l oprim şi să-i vorbim. Am putut însă vorbi cu rectorul Institutului Teologic din Sibiu pe care l-am luat prin surprindere pentru că nu ne anunţasem. In curînd însă, din Biserică au venit cîţiva preoţi pentru a se îngriji de noi. In Biserică era ca şi cînd am fi ajuns în cer. Un cer care l-am căutat peste tot şi, iată, l-am găsit în Sibiu. Chipul Mîntuitorului ne zîmbea. Maica Domnului ne-a cuprins cu bunătatea ei, şi-i ascultam pe îngeri cîntînd. Cald era locul şi calde s-au făcut inimile noastre. Aici ne-am simţit cu sufletele acasă. Era o duminică foarte obişnuită. Două mii de credincioşi îngenuncheau pentru a se ruga. Au ascultat predica I. P. S. Sale timp de o oră, au cîntat şi au preamărit pe Dumnezeu cu inima, cu gura şi cu mîinile. Şi să nu uităm picioarele, fiindcă în biserică nu există nici o bancă. Nimeni nu arăta însă semne de oboseală. Căci cine a adormit vreodată în Ceruri! Aşadar, am ajuns. Prin urmare, în Sibiu eram acasă, căci aici ni s-au deschis cerurile . . . 2. Ţara este frumoasă, iar amabilitatea locuitorilor este de nedescris. In România am învăţat, o expresie: „Vom vedea...“ Cu această expresie ne-a fost aranjat totul: mîncare, discuţii, vizite, „ slujbe, paturi şi dormitul... In Carpaţi am putut vizita o mănăstire despre care călugării ne-au spus că este poarta către Paradis. ,,Mănăstirea Brincoveanu“ a fost pentru noi într-adevăr un Paradis: munţi minunaţi, zăpadă imaculată, cer albastru, călu­gări prietenoşi, în rugăciune, şi cîntările de dimineaţa, în biserica încă slab luminată. Aşa am început o nouă zi a proslăvirii Făcătorului. O Biserică cu o astfel de preoţime nu poate fi decît de admirat. Mulţumim lui Dumnezeu şi călugărilor! L-am vizitat pe Părintele Teofil, un călugăr orb care, în chilia sa, ne-a citit din Biblie în nemţeşte. Un înţelept care ne binecuvântează cu semnul crucii. Ne-a dat şi un „cuvînt“ pe care să-l păs­trăm : „Drumul de la ureche pînă la inimă, este drumul cel mai lung dintre toate“. Dar rugăciunea este drumul cel mai scurt pînă la Dumnezeu. Adevărul acesta l-am luat cu noi, păstrîndu-l în inimile şi în cugetele noastre. Dar cîntările! Şi icoanele! Avînd cerul înaintea ochilor, ascultam oamenii şi îngerii cîntînd . . . Din munţi ne-am reîntors seara, tîrziu, la Sibiu. Biserica şi Căminul unde eram găzduiţi erau deja închise. Batem: Am mai putea...? Răspunsul: „Desigur. N-o să vă lăsăm flămînzi!“ O, amabilitatea acestor oameni ai Bisericii! Vă spunem tuturor: Mulţumim! După aceasta am plecat spre Miază-noapte. România este mare . . . In Cluj-Napoca ne-a primit, pe noi nişte bieţi călători anonimi, chiar arhiepiscopul. Ne stă în faţă, înalt, bătrîn şi binevoitor. ,,E greu de suportat despărţirea creştinilor şi e mare durerea în ceruri din cauza aceasta. Fiţi binecuvîntaţi, căci v-aţi pornit la drum pentru a clădi punţi către ceilalţi. Să ajungeţi bătrîni ca mine (78 ani) şi să vă împărtăşiţi de slava Sa“. Ca mulţumire i-am cîntat o cîntare: „Fiecare ţinut de pe acest pămînt este sfînt pentru Dumnezeul nostru“. Acest lucru este valabil pentru România, pentru noi şi pentru lumea întreagă. Cu inimile grele ne-am luat rămas bun şi am urcat în trenul către casă. Noaptea am sosit, noaptea ne reîntoarcem. Dar, în inimile noastre era cald. Ardea lumina iubirii lui Dumnezeu. Dorim ca această lumină să nu ne părăsească. Am vrea să spunem Româ­niei, Bisericii Ortodoxe Române că vom veni din nou .. . * Un grup de 14 studenţi în teologie din Gnadau, — R. D. G. — conduşi de rectorul Prof. Dr. Gerhard Begrich şi de pastorul Johannes Toaspern din Bad Dürrenberg, R. D. G., a făcut o vizită în România între 1 noiembrie 1987— 8 noiembrie 1987. După întoarcerea lor în R. D. G„ rectorul Begrich ne-a trimis scrisoarea de mai sus, pe care o vor publica într-o revistă de a lor. Şi-au exprimat dorinţa ca să o publicăm şi noi. Ceea ce şi facem. PĂLTINIŞ—ultimul moment — 5 decembrie. Mă scol la 5. Nu pot scrie despre Noica. Mi-l evoc totuşi în ceea ce-a avut bun, în lumina iritantă şi neliniştitoare pe care a împrăştiat-o. Ce om straniu, ce frămintare a răsădit în juru-i. Chiar şi această mare mişcare de suflete care se îndreaptă acum spre Păltiniş este opera lui. Mă voi reculege pe drum. — 6 decembrie. Nu mă pot reculege. Intrăm în munţi. Ninge. Suim. Tăcem. Pereţii de piatră se dau in lături, ne lasă să trecem, se string apoi şi ne strîmtează calea pînă la imposibil, ne admit trecerea, dar ca suire într-un alt orizont, nebănuit de jos, trecem şi suim ca într-o transfigurare, încă un pas şi nu vom mai fi noi. Schitul de lemn, la marginea cerului. Groapa lui Noica. Aflu că de aici înainte el se va numi numai Constantin, celălalt nume — Noica — a şi rămas jos, în lume. A izbutit pînă la turmă să se purifice şi de propriu-i nume, să revină la cea mai simplă formă, acuşi elementară, după o buclă vanitoasă prin toate strălucirile cugetării umane, isprăvită iată într-un punct aici, în Carpaţi, Păltiniş. Noica tace, n­u-l vedem. Şade sfiit în pronaos cu o mare uimire pe chip, simplă uimire. Aşa să fie moartea, sim­plă uimire? înghesuială, atît de multă, atît de mare incit nici nu-ţi dai seama că Noica, acolo la uşă, nu mai stinjeneşte pe nimeni. Ora 11. Nişte tineri în treninguri albastre curăţă zăpada cu lopeţi de lemn, slobozesc cărările dintre brazi. De ce mai curăţă neaua? Noica n-o s-o mai calce. Ar trebui s-o lăsăm aşa, un veac, două, nouă, cu nădejdea că am­prenta lui vocală se va păstra, că se va redestăinui aerului acesta carpatic şi brazilor pentru o altă lume. Domnul N., meteorologul de la Păltiniş, omul care i-a fost garde-corp Iul Noica atîţia ani şi cu care filosoful convirgea regulat despre vreme, mi-a spus insă că neaua aceasta, prima pe care el n-a mai apucat-o s-o vadă, se va duce miine-poimîine, se va petrece în văzduh şi-n izvoare cum toate trec şi se petrec. E calm în aer, cernerea fulgilor a stat, clopotul de la schit a spart o clipă liniştea, apoi şi-a înghiţit limba, încă vin oameni, tot vin, urcă pe cărările dintre brazi, cu căciulile în mîini, cu frunţile plecate. „ — Şi cum, domnul Noica a locuit aici?!“ ,, —Domnul Noica va locui de aici înainte acolo!“ Şi tot vin, de-ţi vine să le strigi: nu mai este nimic de văzut, tot ce-a fost de văzut şi auzit a fost ieri. „ — Şi cum a trăit un om ca el aici?“ Cum s-a văzut încă de-atunci cînd nimeni nu credea: şi-a tăiat singur lemnele de foc, a aprins focul, mînca la o cantină, avea un pat, o masă, două scaune şi un cuier — închiriate!, n-avea cărţi, cărţile primite le dăruia bibliotecii din staţiune, scrisorile primite le rupea sau le restituia. „ — Avea măcar gindurile asupra-şi?“ Şi gîndurile le dăruia, chiar celor ce n-aveau ce face cu ele, dar gîndurile nu-l părăseau nici noapte, nici zi, îl luaseră de mult în stăpînire, îl făcuseră robul lor, îl tirani­zau, îl chinuiau, nimeni în preajma lui n-a dobîndit tămăduire prin gînd. Acum e slobozit de ele, din ele, dar aţi rămas voi, toţi cei ce veniţi, intru ele. Noica tace. Ora 11, vorbeşte Logosul. Pentru brazi, pentru pietre, pentru oameni. Vîrvtul a stat. Noica e cu faţa descoperită spre cer. Asistenţa cosmică nu-l tulbură, nu-i pasă că are atît de mulţi martori la taină. A dat sfiala la o parte, e singur cu Cuvîntul şi e împlinit. Biruitor. Biruitor întru mărturisire, vindecat de îndoială, deasupra îndoielilor, în certitudine. Nu cumva întru certitudine?, el care a respins certitudinile, pe care le-a căutat fără alean şi fără a le afla, care ar fi respins instanţa lui nu, chiar şi în ultima instanţă, pentru a fi nn întru! Nu, îl vedem bine, este in certitudine, nu întru. Un corb, fîlfîind stingher deasupra schitului, comentează din văzduh cuvîntul paulinic cu un crah scurt, in timp ce brazii încărcaţi de zăpadă lasă să cadă peste martori şi mărturisitori miriade de stele. Ultima formulă, cea de iertare, s-a spus. Ce-ar urma să ne mai spunem întru Noica? Ce ne mai spune Noica? Ora 1 (?) Noica ne vorbeşte cu glasul lui fără vîrstă, ispitindu-ne cu frîn­­turi de gînd din prima şi ultima vîrstă a cugetării sale, care ne apar, auzin­­du-le, într-o prospeţime nouă şi Înnoitoare. Cugetătorul care le extrage din memoria noastră are harul de a nu le tulbura strălucirea galactică, slujin­­du-le printr-o discretă indicare, cea prin care astronomul iniţiat indică stelele. Meteorologul de la Păltiniş, rămas lîngă trunchiul unui brad, a scuturat spre fruntea lui Noica o ultimă creangă. Cel cu vremelnicia îşi ia adio de la cel cu veşnicia, lăsînd între noi şi el Timpul. Ora . .. Cad ultimii bulgări peste groapa lui Noica. Tăcem. Iată, mi-au spus, s-a petrecut un lucru obiectiv. Noica a ieşit din subiectivitatea cea mare. Care nu-i neantul, este intrarea întru Fiinţă. Am coborît de la Păltiniş noaptea, lăsînd în urmă zăpezile și culmea car­patică în care trupul lui Noica se află zidit. De jos, de la Sibiu, muntele nu se mai vedea. Paul Angliei TELEGRAFUL ROMÂN Aniversarea Prea Sfinţitului Vasile al Oradiei la 75 de ani TELEGRAMĂ Urmînd învăţătura dreptei noastre credinţe şi tradiţia românească, deopărtăşie frăţească în ace­laşi duh, în numele membrilor Sf. Sinod al Bi­sericii Ortodoxe Române şi al meu personal, Vă adresăm cele mai calde felicitări cu prilejul ani­versării zilei de naştere şi al onomasticei Prea Sfinţiei Voastre, împreună cu toţi fiii duhovniceşti din Eparhia Oradiei. Mă bucură faptul că încrederea pusă în străda­nia rodnică în anii de păstorire a ţinuturilor stră­moşeşti din Ţara Crişurilor a adunat roade scumpe în tezaurul Ortodoxiei româneşti şi al Patriei noastre dragi, încredere ce s-a arătat a fi atît de bogată. La popasul aniversar Vă înconjurăm cu dragos­tea, preţuirea şi cu toate doririle de sănătate şi Vă dorim aceeaşi vigoare în slujirea Bisericii, poporului şi a ţării noastre, împreună cu tradi­ţionalul. LA MULŢI ANI ! TEOCTIST Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române URCUȘ IN OMENIE A împlini 75 de ani e, în primul rînd, o binecuvîntare de la Dumnezeu. A-i împlini sănătos, e o dublă binecu­vîntare. A-i împlini în plină activitate, în mers, e o tri­plă binecuvîntare. Am venit cu bucurie la această aniversare a P. S. Epis­cop Vasile ca să-l cinstim ca pe omul care beneficiază de această triplă binecuvîntare, să-l felicităm şi să-i urăm încă mulţi ani, cu sănătate, şi în plină activitate. Ştiu că,d­e fapt împlinirea acelor 75 de ani a avut loc acum cîteva zile, chiar în ziua Naşterii Domnului. Iată de ce sărbătorirea P. S. Sale are privilegiul de a se face în contextul bucuriei marilor sărbători ale Crăciunului. Frumoasă şi rară coincidenţă! Nu e de mirare că a ajuns episcop! Căci nimeni nu se naşte la întîmplare. Naşterile sunt hotărlte de Sus. împlinirea gîndului lui Dumnezeu depinde însă şi de noi. Cea dintâi care a înţeles tîlcul acestei naşteri — o ştim dintr-o cuvin­tare a P. S. Vasile de la alegerea ca episcop — a fost mama P. S. Sale care, în aceeaşi zi, l-a hărăzit misiunii de preot. Şi preot s-a făcut. Căci şi P. S. Sa a înţeles din vreme că e o­ che­mare căreia trebuie să-i răspundă. Mama nu s-a gîn­dit la mai mult, deşi era pe o înălţime — comuna de naştere se numea Deal, în jud. Alba — dar iată că Dum­nezeu s-a gîndit la mai mult şi, în 1970, l-a chemat pe protopopul Vasile Coman din Braşov la treapta arhie­riei. Adică acum 17 ani, împliniţi, aşadar, 75 de ani, dintre care 17 de arhierie. Ca preot, profesor şi protopop aţi desfăşurat cu priso­sinţă acel fel de activitate care v-a putut recomanda înaintea oricărui altuia, în acel moment, pentru trecerea în treapta arhieriei ca episcop eparhial. Ce alt omagiu, mai consistent, s-ar putea pronunţa cu privire la acea perioadă a vieţii şi activităţii P. S. Voastre, decît acela pe care l-a pronunţat, la 13 decembrie 1970, Colegiul Elec­toral Bisericesc, la Bucureşti, prin alegerea P. S. Voas­tre în scaunul vacant de episcop al Oradiei? Cu prilejul instalării P. S. Voastre aici, la Oradea. Păr. Profesor D. Stăniloae care a ştiut întotdeauna să gă­sească acele sinteze care să spună mult prin cuvinte puţine, caracteriza urcuşul preotului Vasile Coman de la preot de ţară, la preot şi profesor de oraş, şi apoi la protopop, nu numai ca pe un urcuş exterior, profesional, ci, mai ales, ca pe un urcuş interior. Aş zice eu, ca pe un urcuş în calitate, ceea ce, de altfel, nici nu poate să nu fie un real urcuş interior. Părintele Stăniloae fă­cea însă şi un pas mai departe. Caracteriza acest urcuş drept „un urcuş în omenie“. Intr-adevăr, multe se pot înţelege printr-un urcuş interior. Cînd se face însă o asemenea precizare, „urcuş în omenie“ înseamnă că s-a definit o chintesenţă de valori, prin cel mai profund cuvînt românesc, cînd e vorba să caracterizeze o per­soană. Cuvîntul e atît de specific limbii române, sufletu­lui românesc, încît e intraductibil, în alte limbi e tot una cu omenesc, ceea ce nu acoperă însă omenia în sensul nostru românesc. Părintele Stăniloae, făcînd încă un pas mai departe, dădea, tot cu acel prilej, şi o definiţie a arhieriei în care abia intraserăţi, voind desigur să vă sugereze ce vă aşteaptă: „Arhieria­ înseamnă efortul spre omenia în gradul suprem, efortul spre purtarea maximă a greută­ţilor celor daţi în grijă, înseamnă răspunderea supremă faţă de ei“. Şi tot P. C. S. spunea mai departe: „Oa­menii nu mai suportă azi să fie stăpîniţi, dar au o mare sete să fie iubiţi“, pentru că, adăuga dînsul, „a fost o vreme cînd chipul episcopului a luat unele trăsături de stăpînitor lumesc“. Părintele Stăniloae identifica în fe­lul acesta o răscruce, o întoarcere spre o nouă înţe­legere a demnităţii arhiereşti. De fapt Părintele Stăniloae vă spunea lucruri care confirmau ceea ce, intrînd pe uşa arhieriei, preotul Va­sile Coman presimţea, căci, după alegerea de la Bucu­reşti declara, citînd dintr-un Sfînt Părinte, că episcopul trebuie să dea dovadă de: „umilinţă în purtare, sta­tornicie în credinţă, înţelepciune în cuvinte, dreptate în lucrări, milostivire în fapte, rînduială în obiceiuri, ne­­cunoscînd să facă rău cuiva, şi putînd să rabde răul fă­cut de alţii, trăind în pace cu fraţii iubind pe Dumne­zeu din toată inima, neţinînd la nimic mai mult decît la Hristos, pentru că şi El n-a ţinut la nimic mai mult decît la noi“. N-am ales întâmplător aceste definiţii date acum 17 ani arhieriei de către Păr. Stăniloae, cu prilejul înscău­nării ca episcop la Oradea a P. S. Vasile, şi nici făgă­duinţele pe care le-a făcut P. S. Sa cu prilejul alegerii. Am socotit că acestea ar putea fi cele mai exacte cri­terii după care ne-am putea orienta bilanţul celor 17 ani de arhierie, din cei 75 de ani de viaţă ai P. S. Sale. Căci la asemenea ocazii, vrei nu vrei, te trage aniversa­rea spre judecăţi de valoare, spre un bilanţ din mers care, evident, nu poate fi decît parţial, dar e absolut necesar, atît pentru a se evalua munca şi întreaga acti­vitate din trecut a celui sărbătorit, fiindcă aşa se cuvi­ne, din înalte considerente. P. S. Vasile trece examenul, în lumina acestor criterii, cu summa cum laudae, bătînd la uşa anilor ce-i stau înainte, cu vigoare şi tinereţe, aproape neverosimile, aflîndu-se în toiul unei bătălii parcă abia începute, pe toate cîmpurile deodată: pastoral-misionar, cultural-teo­­logic, naţional-patriotic şi administra­tiv-gospodăresc. Şi vom vedea de îndată cu ce răspunsuri vine la acest exa­men sărbătoresc: „Omenia la gradul suprem", de care vorbea Păr. Stă­niloae, e tocmai ceea ce a probat a-l caracteriza mai mult şi mai înainte de orice. Ea s-a dovedit desigur în relaţia cu oamenii. Căci relaţia cu semenii este — chiar dacă uneori neobservată — semnul omului adevărat, sem­nul omului înţelept, semnul celui ce nu face nimic la întîmplare, semnul celui ce iubeşte şi înţelege pe altul, semnul acelei călduri a inimii de care toţi avem ne­voie din partea altora şi care ne măreşte încrederea în viaţă, în semeni şi în Dumnezeu. Căldura inimii altuia o încălzeşte şi o întăreşte pe a noastră. Ştim toţi cît suflet a pus şi pune, ca în prima zi, P. S. Vasile pe îndatorirea sa de căpetenie ca episcop, aceea pastoral-misionară. Nu ştiu dacă mai este vreun episcop în ţară care să-şi fi văzut personal, la faţa locu­lui, toţi preoţii şi toţi credincioşii, aşa cum a făcut de mai multe ori P. S. Sa. In această privinţă ar trebui să ne fie exemplu tuturor, nouă celor care, prinşi de alte griji, n-am reuşit această performanţă cu adevărat unică. Ştim că ea a însemnat muncă şi oboseală, sacri­ficiu permanent. Vizitele pastorale înseamnă slujbe, pre­dici şi cuvîntări care trebuiesc gîndite şi pregătite dina­inte, convorbiri duhovniceşti şi apărare a dreptei credinţe, acolo unde, nechemaţi şi nedoriţi pescuitori în apele noastre, braconieri ai spiritului, caută să ne pescuiască credincioşii spre rătăcirile lor, stricînd odată cu unita­tea de credinţă a credincioşilor noştri ortodocşi şi uni­tatea lor de simţire şi de gîndire românească. Episcopul Oradiei a ostenit şi osteneşte cu neobosită dăruire în­tru apărarea Ortodoxiei strămoşeşti şi a simţirii româ­neşti pe meleagurile Bihariei. Nu întâmplător a hirotonit pentru păstrarea credincioşilor şi apărarea dreptei cre­dinţe 498 de preoţi, înnoind practic tot clerul eparhiei, şi nu întîmplător a construit 37 de biserici noi, 154 de case parohiale, 4 oficii protopopeşti, şi a reînnoit cu pictură, sau restaurat aproape toate celelalte biserici şi case parohiale mai vechi. In activitatea pas­toral-misionară, P. S. Sa s-a ajutat şi se ajută şi de o intensă activitate cultural-teologică. Cinci titluri de cărţi personale, şapte titluri de cărţi scri­se de alţii la îndemnul şi sub îndrumarea P. S. Sale, nenumărate articole în „Telegraful Român“, în „Mitropo­lia Ardealului“ şi în celelalte reviste din Patriarhia Ro­mână, din ţară şi străinătate, uneori modest semnate doar cu „Părintele Vasile“, fac din P. S. Sa un cărturar dedi­cat mai ales problemelor practice, misionare, de liturgică şi pastorală, orientat spre slujirea lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor, cum de altfel se şi intitulează una din cărţile P. S. Sale cu care se înscrie în noua teologie a slujirii, ca teologie ortodoxă a vremurilor noastre. Poate că tot aici ar trebui să adăugăm şi intensele sale preocupări ecumenice. Reprezintă cu cinste şi compe­tenţă Biserica Ortodoxă Română mai ales în dialogul nostru bilateral cu luteranii din R. F. G., dar şi în dia­logul cu luteranii în general, în comisia ortodoxă inter­naţională de dialog cu această confesiune creştină. Poar­tă de grijă şi Vicariatului Ortodox Român din Ungaria, şi a conferenţiat adesea în R. F. G., Austria, S. U. A., Canada etc. Ne dă tuturor un preţios exemplu de cola­borare ecumenică locală, în spiritul respectului reciproc şi al dorinţei de recuperare a unităţii creştine. Muzeul bisericesc al Eparhiei, care adună atîtea dovezi de unitate şi continuitate românească şi ortodoxă aici, la hotarul de Vest al Ţării, este tot opera P. S. Sale, şi prin aceasta ne introducem în altă latură importantă a preocupărilor sale constante, şi anume aceea de a ţine mereu aprinsă aici candela românismului, printr-o acti­vitate naţional-patriotică dintre cele mai vii, atît în rândurile preoţilor, cît şi în rindurile credincioşilor. Bihorul a dat Transilvaniei în special, şi Patriei în ge­neral, oameni de mare valoare în trecut. Oradea a fost locul multor hotăriri de răscruce pentru istoria Patriei. Aici s-a alcătuit, în formă finală, în 1918, de către Co­mitetul Naţional Român, Declaraţia pe care a citit-o în Parlamentul din Budapesta la 18 octombrie 1918, deci înainte de unire, Al. Vaida Voievod, şi în care se arăta că „soarta românilor şi-o vor hotărî ei înşişi“, ceea ce au şi făcut la 1 dec. 1918 la Alba Iulia. Aici a fost mu­tată în 1880 revista lui Iosif Vulcan, Familia, care îl va lansa pe Eminescu şi care îi va aduce şi numele acasă. Aici a fost întemeiată în 1898 Banca „Bihoreana“, care a fost de mult folos românilor sub stăpînirea străină din vremea aceea. De aici a pornit spre scaunul de mi­tropolit al Transilvaniei Miron Romanul. Aici Ioan Me­­ţianu a fost vicar în 1874, înainte de a fi episcop de Oradea, şi apoi mitropolit al Transilvaniei. Din Bihor era şi Vasile Mangra, care merită să fie amintit pentru perioada mai bună şi nesupusă contestărilor, precum a fost activitatea din ultima perioadă care îşi mai aşteaptă încă anumite clarificări şi care, sperăm, sunt pe cale să se limpezească. Bihorul l-a dat pe profesorul Alexandru Roman (1826—1897), membru al Academiei Române, ca şi Mangra, pe Partenie Cosma (1837—1924), membru în Par­lament, în sinoadele bisericeşti, activist de frunte al Aso­­ciaţiunii şi mai ales al Băncii Albina, din care a făcut cel mai puternic institut financiar al românilor din Tran­silvania, pe Emanuil Gojdu (1802—1870), marele filantrop şi patriot, pe preotul Dr. Gheorghe Ciuhandu (n. 1879), pe Nicolae Zigre (n. 1882), pe Nicolae Jiga, pe Ioan Vancea, contemporanul lui Miron Romanul, și pe marele episcop Roman Ciorogariu (n. 1852), acela care a zis panafrazindu-l pe Miheia: „Şi tu, Biharie, întru nimic nu eşti mai mică între ţinuturile Ardealului“! Zicem şi noi ca dînsul! Iată pe ce linie de mari înaintaşi bihoreni — şi desi­gur am pomenit doar cîţiva din ei — se situează săr­bătoritul nostru de astăzi şi, trebuie s-o spunem cu dreptate, că se înscrie cu cinste şi, cum am văzut, cu mari realizări în rîndul lor. In 1970, cu prilejul înmînării Decretului de recunoaştere, P. S. Vasile declara: „Fără a ne cere să renunţăm la misiunea evanghelică şi sacramentală, vremea ne cheamă să îndrumăm pe credincioşi la o activitate pozitivă, crea­toare, la o trăire umanitară, spre un patriotism lumi­nat şi cu o conştiinţă cetăţenească devotată binelui co­mun şi propăşirii Patriei“. Nu cred că ar putea cineva să mă contrazică, dacă voi afirma că P. S. Sa a răspuns cu rară conştiinciozitate, cu zel şi cu iniţiative deosebite, acestei chemări a vre­mii, pe care o sesiza atunci, în momentul intrării în arhierie. Despre activitatea administrativ-gospodărească a P. S. Vasile se vor spune desigur aici multe lucruri. Şi dacă, fiind copleşiţi de alte aspecte ale activităţii sale, se vor spune cumva mai puţine despre aceasta, ea va vorbi prin ea însăşi. Se potrivesc aici de minune cuvintele Mîntuitorului: „De vor tăcea aceştia, pietrele vor vorbi“. Această activitate se vede oriunde ai întoarce capul. Faţa centrului eparhial a fost schimbată, capela aceasta e o noutate, bisericile din eparhie au fost reînnoite, ate­lierul de lumînări a fost ca şi făcut din nou, şi un fru­mos Cămin preoţesc a fost zidit din temelie. Şi cîte altele! Toate, cele dintru început spuse, pînă la acestea din urmă, ne îndreptăţesc să omagiem în sărbătoritul de aici, P. S. Episcop Vasile, un mare făptuitor, un părinte duhovnicesc un patriot luminat, un episcop „după rîn­duială“, un om care şi-a umplut viaţa cu realizări care îl cinstesc pe el, şi cinstesc Biserica noastră şi Patria. Un asemenea om trebuia în această parte de Ţară, şi asemenea om i-a fost hărăzit acestei părţi de ţară, de către Providenţă. Să nu uităm că aici, în părţile Biha­riei, ducele român Menumorut a răspuns trimişilor rege­lui Arpad care veniseră să-i ceară pămînt: „Spuneţi lui Arpad că, de va veni ca prieten, îl vom cinsti ca pe un oaspe, dar că pămînt nu-i vom da nici de bună voie, nici sub ameninţări, şi că nu ne temem, oricît s-ar pretinde el a fi din neamul lui Atila“! Pămînt şi suflet românesc, şi credinţă strămoşească, una sînt. Cei ce sînt aici, pe toate trebuie să le păstreze şi să le apere cu dîrzenia şi limpezimea de gînd şi faptă a lui Menumorut. Tot românul din Biharia e un Menumorut! Să fie un Menumorut! * Să-mi îngăduiţi ca în numele meu şi al întregii obşti a sf. Mitropolii a Ardealului să vă aduc felicitări pen­tru toate împlinirile, nu numai a vîrstei, şi cele mai bune urări de sănătate şi de păstorire îndelungată, cu aceeaşi vigoare, cu acelaşi zel, cu aceeaşi dăruire în slujba Bisericii şi a Patriei. Dtr. ANTONIE PLĂMĂDEALA Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului Pag. 3

Next