Telegraful Român, 1989 (Anul 137, nr. 1-48)
1989-01-01 / nr. 1-2
5»LI TELEGRAFUL ROMAN ÎNTÎLNIRE CU AVVA ANTONIE (Continuare din pag. 1-a) cele duhovniceşti, de altfel, numai în libertate se asigură urcuşul spre mîntuire şi desăvîrşire. Dar să revenim la întrebare. E bună întrebarea, dar nu atunci cînd e ispitire, precum era a fariseilor, sau cînd e pusă doar aşa, ca să fie pusă, nu cu gînd adevărat de a afla şi de a folosi cuvîntul pentru orientarea în viaţă. Un nevoitor duhovnicesc, dintre cei mari, Avva Felix, s-a trezit odată fără răspunsuri la întrebările care i se puneau. Era ca şi cum ar fi fost golit de har. Şi de fapt chiar aşa şi era. Dar nu din pricina păcatelor sale, sau a vreunei alte cauze care ar fi fost în el. Cred că i s-a descoperit de sus cauza acestei goliri, căci a zis: „Odinioară, cînd fraţii întrebau ceva pe cei bătrîni, şi făceau ceea ce li se spunea, Dumnezeu le descoperea bătrânilor ce să le spună. Astăzi însă, pentru că tinerii întreabă fără să facă ceea ce li se spune, Dumnezeu a retras bătrânilor harul cuvîntului, şi ei nu mai au sfaturi de dat, de vreme ce nu mai există împlinitori ai sfaturilor“. Cum să fie bieţii bătrîni „glasuri ce strigă în pustie“, grăitori către surzi? Sau către ispititori? Sau către unii care îşi caută doar hrană pentru un intelect sec, ca pentru un vierme în stomac? Aşadar, cînd ne vor lipsi bătrînii, să ştim că din pricina noastră le-a retras Dumnezeu cuvîntul. Ei rămîn să se mîntuiască şi să se desăvîrşească singuri cu Dumnezeu, într-o bucurie care, fără aproapele, fără să se simtă folositori altora, e o bucurie umbrită de un plumburiu nor de tristeţe. Ana Felix n-a spus cu bucurie ceea ce a spus, precum am arătat mai sus. Unul din marii întrebaţi din istoria desăvîrşirii vieţii creştine a fost, fără îndoială, Sfîntul Antonie cel Mare, serbat de Biserică la 17 ianuarie. Cum a ajuns să fie un mare dătător de răspunsuri, o ştim mai ales din Viaţa lui, scrisă de Sfîntul arhiepiscop Atanasie cel Mare al Alexandriei care, l-a cunoscut personal, şi de la care a primit el însuşi sfaturi, călătorind adesea spre pustia în care trăia Sfîntul Antonie. Spune chiar că îi turna apă pe mîini cînd se spăla! Mare cinste pentru arhiepiscop! Mare arhiepiscop! Sfîntul Antonie umple cu chipul său şi covîrşeşte mărimea duhovnicească a altora, prin biruinţele pe care le-a obţinut în lupta cu demonii, care l-au încercat ca pe nimeni altul apoi prin minunile pe care le-a săvîrşit, prin viaţa sa evlavioasă şi prin cuvintele date altora. El i-a biruit pe demoni prin apelul permanent la crucea lui Hristos. Cînd ne gîndim că închinarea la cruce, facerea semnului crucii, erau atît de prezente încă din secolul IV, ne vine firesc să ne întrebăm, cum de refuză unii creștini, astăzi, semnul crucii, fără să simtă că sînt tocmai prin aceasta sub puterea celui rău! Fac voia celui ce se teme de semnul crucii. Sînt milostivi cu diavolul! — singura milostenie care nu-i place lui Dumnezeu! „Pecetluiţi-vă cu semnul crucii pe voi înşivă şi casa voastră şi vă rugaţi — spunea Sfîntul Antonie. Şi veţi vedea (pe demoni) făcându-se nevăzuţi, căci sunt laşi şi se tem foarte mult de semnul Crucii Domnului" (Viaţa Cuv. Părintelui nostru Antonie, trad. de Pr. D. Stăniloae, Bucureşti, 1988, p. 214). „Se mistuiesc îndată, mai ales dacă omul se întăreşte cu credinţa şi se împrejmuieşte cu semnul crucii“ (Idem, p. 207, v. şi p. 200). Sfîntul Antonie cel Mare ajunsese cunoscut în Spania, în Franţa, la Roma şi în Africa „deşi şedea ascuns în munte“ (Idem, p. 244). Douăzeci de ani n-a ieşit să fie văzut de cineva, ajungînd în cele din urmă printr-o disciplină duhovnicească riguroasă, să fie „egal cu sine“ (Idem, p. 201), adică să nu-l mai poată mişca din rînduiala sa duhovnicească nici o ispită, şi să poată să fie mereu cu voinţa proaspătă şi cu credinţa vie, ca şi cum ar începe totul cu rîvna de la început, în fiecare zi. Şi el l-a iubit pe Sfîntul Atanasie cel Mare. Înainte de a muri, tot avutul său — şi ce mai avut! — l-a împărţit între acesta, episcopul Serapion şi ucenicii săi. Sfîntului Atanasie i-a lăsat o rasă și mantaua cu care se învelea, și pe care o primise chiar de la dînsul, nouă. Acum era veche. I-o înapoia ca amintire, sau ca să-i arate că o considerase împrumutată. Altă rasă a lăsat-o episcopului Serapion, iar o haină de păr, celor doi ucenici ai săi. Apoi a murit, zicînd: „Antonie se mută“. Şi pe loc s-a mutat. Mulţi dintre sfinţii cei mari din Egipt i-au fost ucenici. Se lăudau că i-au fost ucenici şi cei care îl văzuseră doar o singură dată, şi auziseră doar o singură frază din gura lui, căci o astfel de vedere, şi o astfel de frază, le era de ajuns pentru toată viaţa. Cine îl întîlnea o dată, dacă înţelegea ce însemna aceasta, nu mai simţea trebuinţa unei noi întîlniri. Cred că dincolo de har, Sfîntul Antonie era dăruit de Dumnezeu şi cu un anumit farmec personal, firesc sfinţilor, cu care încălzea, mîngîia, apropia oamenii. Dar să nu scăpăm din vedere faptul că, dacă lămurea şi lumina un destin de o viaţă cuiva, apoi lumina lui trebuia să găsească uşile şi ferestrele deschise la cel cu care stătea de vorbă. La faima lui au contribuit, fără îndoială, şi cei care, însetaţi de cuvînt, de adevăr şi de har, au fost gata să pună în lucrare cuvintele lui, cum spunea Awa Felix, pomenit la început. El nu-şi risipea cuvintele în zadar. Le dădea doar celor care aveau nevoie reală de cuvînt de mîntuire, nu celor care veneau la dînsul doar din curiozitate, sau celor care rămîneau la neputinţele lor şi nu manifestau nici o dorinţă de înnoire, de schimbare, de înaintare în virtuţi şi de credinţă. Cu unii ca aceştia nu era aspru, dar nu se putea reţine de la o foarte omenească maliţiozitate, amestecată, aşa cum îi şade bine maliţiozităţii, şi cu puţin humor. Căci sfinţii cei mari n-au fost nişte morocănoşi, întunecaţi la chip şi la vorbă, ca nişte sperietori. Cu cît erau mai mari, cu atît erau mai luminoşi, pentru că erau mai eliberaţi de tainicele lupte personale. Ori, Sfîntul Antonie era tocmai dintre aceştia. Se povesteşte că odată s-au dus la el oarecari fraţi şi i-au zis lui: „Spune-ne nouă cuvînt, cum să ne mîntuim?“ Zis-a lor bătrânul: „Aţi auzit Scriptura? Bine vă este vouă“. Cu alte cuvinte: Dacă o urmaţi, vă poate fi de ajuns. Dar ei au zis: „Voim să auzim şi de la tine, părinte“. Atunci bătrânul le-a spus: „Zice Evanghelia: de te va lovi cineva peste obrazul drept, întoarce-i lui şi pe celălalt“. Zis-au lui: „Nu putem face aceasta“. Zis-a lor bătrânul: „De nu puteţi întoarce şi celălalt obraz, măcar lovitura pe cel dintîi s-o suferiţi“. Zis-au lui: „Nici aceasta nu putem“. Zis-a bătrânul: „Dacă nici aceasta nu puteţi, măcar nu întoarceţi răul pe care l-aţi suferit“. Şi au zis ei: „Nici aceasta nu putem“. Poate că bieţii vizitatori erau nişte neajutoraţi, infirmi sufleteşte, şi spuneau adevărul. Erau sinceri. Dar sinceritatea nu justifică totul. Aici era nevoie de cît de puţin efort personal de depăşire a mîndriei, şi sfîntul tocmai la aceasta îi îndemnase, negociind cu ei pînă la cel mai mic semn din partea inimii şi a cugetului lor, la renunţarea la răzbunare. Le va fi apreciat sinceritatea, dar nu şi lipsa de voinţă spre cel mai mic dintre eforturi, de aceea replica lui a fost usturătoare. Blîndă şi aspră în acelaşi timp, dar i-a redus la ridicol. Auzind şi acest ultim răspuns, a zis bătrânul ucenicului său: „Fă-le puţină fiertură, căci sínt neputincioşi!“ într-o versiune franceză se traduce prin: „căci sínt bolnavi!“ (J.-C. Guy, Paroles des anciens, Paris, 1976, p. 19). Ce ruşine! Ce replică! Ar trebui introdusă printre sintagmele celebre, de rostit, în astfel de situaţii. Dîndu-şi seama că a fost, poate, prea aspru, a simţit nevoia să se explice. Poate mai mult în faţa propriei conştiinţe, decît în faţa lor: „Dacă aceasta nu puteţi, şi aceea nu voiţi, ce să vă fac vouă?“ Şi i-a îndreptat către ultima soluţie: „Ce rugăciuni este trebuinţă!“ (Pateric). Am spus mai sus că bătrînul nu-şi risipea cuvintele în zadar şi adaug acum: pentru că le cîştigase greu. Ştim aceasta mai ales, din cele scrise de Sfîntul Atanasie cel Mare despre el. Risipirea cuvîntului e ca şi o anumită risipire de care vorbeşte Scriptura (Facere XXXVIII, 9). Cuvîntul trebuie semănat ca să rodească. Sfîntul Antonie luptase îndelung cu sine şi cu demonii, ca să-şi cîştige cuvintele, şi nu-i fusese întotdeauna uşor. Uneori i-a trebuit intervenţia directă a lui Dumnezeu, prin trimişi de sus ca să-l ajute. „Şezînd odată în pustie, a venit în lenevire şi în multă întunecare de gînduri, şi zicea către Dumnezeu: „Doamne, vreau să mă mîntuiesc şi nu mă lasă gîndurile; ce voi face în tristeţea mea? (Textele vechi zic: Ce voi face în scîrba mea. Cuvîntul a căpătat azi şi alte înţelesuri, de aceea am preferat tristeţea, deşi cuvîntul în înţelesul său vechi era mai bun). Cum mă voi mîntui?“ Şi sculîndu-se puţin, a ieşit afară şi a văzut pre oarecarele care îi semăna, şezînd şi împletind o funie, apoi se scula de la lucru şi se ruga, şi iarăşi se aşeza şi se apuca de împletit funia. Apoi iarăşi sculîndu-se, se ruga. Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie. Şi a auzit pre înger zicînd: „aşa fă, şi te mîntuieşti“. Iar el auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală, şi făcînd aşa se mîntuia" (Pateric). Acest „se mîntuia“ îmi place teribil. A mîntui, într-un anumit înţeles din vorbirea moldovenească mai ales, presupune un sfîrşit a ceva: a termina. Aici el are înţeles de drum, de împlinire pe parcurs, de înaintare către mîntuirea din urmă, care va fi terminarea drumului spre ea. Mîntuirea, aşadar, nu e un sfîrşit. E un drum. Nu va fi numai acolo, dincolo, începe aici. Muncind şi rugîndu-se, Ana Antonie „se mîntuia“ încă o dată: cît e de frumos! Şi cît e de adevărat! L-au încercat totuşi şi pe dînsul gînduri despre nedreptatea lui Dumnezeu, despre faptul că mintea noastră nu le înţelege pe toate cele ce se petrec cu noi şi cu alţii şi, firesc, era doritor să le înţeleagă. Cînd s-a întîmplat să treacă printr-o asemenea „criză“, cum se zice astăzi, aşa cum va face el cu alţii mai tîrziu, a făcut şi Dumnezeu cu dînsul. L-a mustrat cu blîndeţe, dar nu cu îngăduinţă. I-a spus-o verde, în faţă, să-şi vadă de treaba lui. Iată ce a păţit odată: „Acelaşi Avva Antonie, căutând la adîncul judecăţilor lui Dumnezeu, a cerut zicînd: „Doamne, cum unii trăind puţin, mor, iar alţii prea îmbătrînesc? Şi pentru ce unii sínt săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar cei drepţi sínt săraci?“ întrebări capitale! Mari întrebări! Cine nu şi le-a pus? Cine nu şi le pune? De la cei mai mari înţelepţi, pînă la oamenii de rînd, de la cei credincioşi, la cei necredincioşi, cine nu şi le pune? Şi iată, şi le-au pus şi sfinţii. Pe Dostoievski, marele scriitor ortodox din veacul trecut, l-au chinuit o viaţă întreagă astfel de întrebări. Răspunsul Sfîntului Antonie i-a venit chiar de la Dumnezeu, şi e sigur că s-a mulţumit cu el. Dacă i-ar fi venit de la oameni, poate că ar mai fi rămas cu întrebările deschise. Dacă am fi vrednici să vorbească Dumnezeu şi cu noi, poate că ne-ar da şi nouă acelaşi răspuns. Dat Sfîntului Antonie, a rămas pentru veşnicie valabil şi pentru noi. De aceea a şi fost păstrat în tradiţia bisericească. Iată răspunsul: „I-a venit lui glas (din cer) zicînd: „Antonie, ia aminte de tine, că acestea sînt judecăţi ale lui Dumnezeu şi nu-ţi este ţie de folos a le şti!“ (Continuare in pag. a 3-a) Nr. 112/1989 Emanuil Gojdu (1802—1870) La Oradea s-a inaugurat în noiembrie 1988 un monument, în centrul oraşului, în memoria marelui român şi om de cultură Emanuil Gojdu, cel mai de seamă mecenat al românilor ardeleni din secolul al XIX-lea prin „Fundaţia“ care îi poartă numele. El a contribuit ca nimeni altul la ridicarea spirituală şi materială a tinerelor generaţii de români din întreagă Transilvania pînă la eliberarea ei de sub stăpînirea străină încă şi după unirea cu România. Personalitatea acestui bărbat de seamă, mare ctitor şi apărător al culturii poporului român din Transilvania, ţinuta lui morală şi intelectuală, perspicacitatea cu care s-a orientat în vremea stăpînirii austro-ungare a făcut ca cuminţirea şi cinstirea lui să fie mereu vie. „M-am născut din părinţi români, spunea Emanuil Gojdu, cîntecele româneşti au potolit primele mele scîncete, întreaga mea viaţă a fost dedicată pătimirii şi îmi iubesc atît de nemărginit naţiunea română“. în furtuna anilor revoluţionari de la 1848 Emanuil Gojdu a ales conduita mediană manifested o comprehensiune a tendinţelor diferitelor curente, cu hotărîrea fermă de a-şi ajuta neamul să iasă din situaţia de naţiune „tolerată şi oprimată“. Emanuil Gojdu s-a născut în Oradea la 11 februarie 1802, îşi pierde destul de curînd părinţii, dar printr-o inteligenţă deosebită ajunge să studieze dreptul la Bratislava, pe care îl termină la Budapesta. Ajunge comite suprem al judeţului Caraş, de unde demisionează în anul 1861. Este ales deputat dietal în cercul electoral Ţinea (1866—1868). In anul 1869 ajunge jude la Curtea supremă a Ungariei. Se stinge din viaţă la trei februarie 1870 şi este înmormîntat în Budapesta, fără a i se putea împlini, precum a dorit şi dorinţa de a fi înmormîntat în pămîntul patriei, alături de părinţii lui, în cimitirul din Oradea. Este considerat de către contemporani ca o personalitate cu o „diligenţă fără pereche, cu cunoştinţe juridice fenomenale“. Se remarcă de la început în coloanele revistei „Biblioteca Românească“, condusă de românul Zaharia Carcalechi. Era un fel de almanah românesc în care se exprimau gîndurile, convingerile şi hotărîrile româneşti din imperiul austro-ungar. Aici apare pentru prima dată intenţia lui de a face o fundaţie care îi va purta numele. Este întîlnit printre membrii fondatori ai „Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român“. Trăind într-o epocă de frămîntări între naţionalităţile din imperiul austro-ungar, se manifestă în mod deschis pentru afirmarea conştiinţei naţionale. In spiritul acestei orientări a redactat „Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat“ la 21 mai 1845, în care cerea eliberarea neamului şi a bisericii de sub stăpînirea străină, folosirea limbii române în biserici, în şcoli şi în administrarea aşezămintelor româneşti“. A înfiinţat un liceu românesc la Lugoj şi a dăruit în acest scop 2000 de florini. Intrînd în politică prin care credea că poate face mai mult bine românilor, deşi în această privinţă a avut deziluzii, a cerut admiterea românilor în Dietă unde a rostit mai multe discursuri cu răsunet. A manifestat o neîncredere în promisiunile Vienei, ceea ce l-a determinat să renunţe de a mai fi comite suprem. Ca şi alţi intelectuali din vremea lui era convins că ajutorarea românilor se va putea face numai prin ridicarea stării lor materiale, prin obţinerea unei independenţe economice. Din această convingere s-a născut crearea unei Fundaţii din venitele căreia să beneficieze tineri români ca bursieri şi să se construiască imobile din venitele cărora să se poată întreţine biserici şi aşezăminte româneşti, în anul 1869 Gojdu îşi redactează testamentul şi îl lasă în administrarea unei Comisii a Mitropoliei Ardealului. „Iubirea ce am către naţiunea mea — mărturisire cu prilejul unui toast — neîncetat mă îmboldeşte a stărui în faptă ca încă şi după moarte să evadez de sub glia mormîntului, spre a putea fi pururea în sînul naţiunii mele“ (Ziarul Concordia 1862, p. 208), înzestrat cu însuşiri morale şi intelectuale deosebite, precum spune Păcăţianu era „popular la români şi stimat din partea străinilor“. Emanuil Gojdu va arăta că „libertatea, egalitatea şi frăţietatea nu suferă ca într-o patrie să domnească un popor împotriva altuia“. El se ridică împotriva teoriei după care libertatea individuală depinde de contopirea românilor în naţiunea maghiară, unitară şi receptă, afirmînd că românul preţuieşte mai mult existenţa naţiunii lui, decît libertatea sa personală. Gojdu exprimă astfel „dezideratul fundamental al luptei pentru menţinerea fiinţei naţionale a poporului român“. Numele lui Emanuil Gojdu se leagă pentru totdeauna de Fundaţiunea sa, prin care a dispus să se ofere burse pînă la 500 florini pentru studenţi şi 300 florini pentru elevii români, silitori la învăţătură, într-o vreme în care salariile profesorilor erau de 400 florini lunar. El a fixat să se acorde burse „acelor tineri români de religiune răsăriteană ortodoxă distinşi prin purtare bună şi prin talent ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor“. în anul 1896 Fundaţia a întemeiat un internat studenţesc care putea găzdui pînă la 50 de studenţi. Este vrednic de amintit că între 1871—1918 un număr de 3000 de studenţi s-au bucurat de bursele şi ajutoarele Fundaţiei Emanuil Gojdu, între care se numără Octavian Goga, Dr. Aurel Lazăr, Dr. Petru Groza şi alţii. Fundaţia Emanuil Gojdu a continuat să acorde burse elevilor şi studenţilor români pînă în 1937 cînd a intervenit o convenţie între cele două state: român şi ungar. Oradea poartă neştearsă amintirea lui Emanuil Gojdu prin numele liceului care îi poartă numele, din iniţiativa episcopului Roman Ciorogariu, începînd din anul 1919, dată de cînd el este pomenit în Catedrala cu Lună între ctitori şi binefăcători. Un bust cu chipul lui se află şi acum în muzeul eparhial din Oradea. Aşezarea monumentului lui Emanuil Gojdu, în piaţa oraşului Oradea, aproape de Catedrala cu Lună şi în imediata apropiere a unei librării care îi poartă numele, este un act de cinstire a unui om de cultură şi mare mecenat al românilor. VASILE COMAN Episcopul Oradiei