Telegraful Român, 1989 (Anul 137, nr. 1-48)

1989-01-01 / nr. 1-2

Nr. 1—2/1989 TELEGRAFUL ROMÂN SIBIUL Cetatea marilor vestiri ale neamului In procesul Îndelungat şi complex al continuităţii şi amplificării relaţiilor politice, economice spirituale Intre toate teritoriile locuite de romăni, cu finalitatea istorică, rolul marelui centru politic, meşteşugăresc, comercial şi cultural care a fost Sibiul, precum şi al ţinutului care gra­vita în jurul său, a fost deosebit de însemnat în întreg evul mediu românesc. Legăturile politice dintre Sibiu şi dom­nitorii şi boierii Ţârii Româneşti se realizau îndeosebi prin intermediul cnezilor români din satele de munte sibiene (îndeosebi din Răşinari şi Sălişte) şi cunoaştem în timp zeci şi zeci de misiuni diplomatice, de informare asupra mişcărilor trupelor otomane, comerciale, etc. în­deplinite de aceştia. După cum ştim în Arhivele Statului din Sibiu există numeroase cereri de armanent ale voievozilor din Ţara Românească şi Moldova adresate autorităţilor oraşului, arme livrate celor două ţări române în mari cantităţi, servind, în dese rînduri, luptei pentru apărarea independenţei ţărilor surori. Nu arareori, domni munteni şi boieri maziliţi, pretendenţi la tron, se adăposteau intre zidurile Sibiului, de multe ori reîntorcîndu-se în ţară cu ajutor sibian, pentru a-şi redoblndi tronul şi poziţiile. Sibiul a văzut luptele victorioase ale lui Iancu de Hune­doara Împotriva invaziilor otomane, iar sub zidurile sale, pe cimpia Şelimbarului, a avut loc bătălia din 28 octom­brie 1599, care i-a deschis în triumf, strălucitului Mihai Vodă Viteazul porţile Alba Iuliei , realizind prima etapă a unirii ţârilor române înfăptuită de el în 1600. Comunităţii etnice i-au conferit un spor de osmoză oieri­­tul transhumant şi bejenia. Oierii din zona muntoasă a ţinutului sibian, aşa-zişii „ţuţuieni“ şi „poienari“, vestiţi crescători de oi, au fost un element admirabil de unitate naţională, dirz şi persistent. Fiind nevoiţi să recurgă la bunăvoinţa domnitorilor şi boierilor din Ţara Românească pentru a obţine păşuni îmbelşugate, s-a ajuns la cunos­cutul proces de transhumantă al oierilor sibieni, perma­nentă cu Ţara Românească. Zona Sibiului a fost astfe­l poartă mereu deschisă pentru circulaţia între Transil­vania şi Ţara Românească, prin transhumantă, prin schimbul de produse, prin strămutările de pe un versum pe celălalt în momente de gravă servitute, prin lupta comună de eliberare socială şi naţională, prin instituţiile şi obiceiurile româneşti asemănătoare până la identitate prin multe elemente ale culturii populare româneşti (Continuare In pag. a 4-a) Arhid. prof. dr. Constantin Voicu Prof. Mihai Racovițan ÎNTÎLNIRE CU AVVA ANTONIE (Continuare din pag. a 2-a) Punct. Mai avem întrebări? De ce să n-o recu­noaştem, noi mai avem. Cu noi n-a vorbit Dum­nezeu, şi credinţa noastră vrea mereu probe şi explicaţii. Sfîntul Antonie n-a mai avut între­bări. Episodul s-a încheiat cu ultimul cuvînt lăsat lui Dumnezeu. De aceea a ajuns Antonie, Sfîntul Antonie cel Mare, şi de aceea noi, cînd sîntem pe o treaptă duhovnicească mai înaltă, ajungem acolo abia strecurîndu-ne printre între­bări, la care renunţăm cu greu, după ce ne dăm seama, în sfîrşit, că într-adevăr nu ne-ar fi de nici un folos să le ştim pe toate. Ajungem acolo cînd învăţăm să credem că totul trebuie să aibă sens, dacă vine de la Dumnezeu. Căci, la urma urmei, tocmai aceasta a vrut să-i spună Dum­nezeu Sfîntului Antonie. Ceea ce el a înţeles de îndată. După ce s-a lămurit el, în toate, cu Dumnezeu, a ajuns a fi ceea ce a fost: călăuză altora, model de înţelepciune, exemplu de echilibru. Ştiind cît de mult timp i-a trebuit lui ca să-şi limpezească gîndurile şi simţirile, şi cîtă răbdare a avut Dum­nezeu cu el, şi cu cît tact pedagogic l-a pregătit pentru misiunea duhovnicească pe care urma să i-o încredinţeze, aşa a procedat şi el cu ucenicii săi. Fiindcă e bine să ne dăm seama că unul ca Sfîntul Antonie, la vremea lui (cca. 270—356), la vremea începutului confruntării creştinismului cu marile erezii, vreme care va dura cinci secole, în care vor avea loc cele şapte sinoade ecumenice, (325—787), el n-a apărut la întîmplare. Văzîndu-i rîvna, Dumnezeu l-a ales şi l-a cultivat, l-a lucrat, l-a pregătit ca să fie instrumentul intenţiilor Sale, şi al planurilor Sale cu lumea creştină. Căci Dum­nezeu pe toţi ne cheamă, acolo unde are El ne­voie de noi, şi se bucură cînd, cu buna noastră voie, intrăm în planurile Sale. L-am numit pe Sfîntul Antonie „exemplu de echilibru“. N-a fost deloc un inchizitor, un du­hovnic aspru şi neîndurător, un făcător de legi duhovniceşti şi un executor orb. Dimpotrivă. A fost un pedagog elastic, căci fără elasticitate nici un pedagog n-ar fi pedagog. A înţeles firea ome­nească. A fost răbdător. Şi cînd a avut îndoieli asupra metodei sale, sau asupra a nu importă ce, a întrebat. Cînd a dat sfatul: „întreabă pe pă­rintele tău şi el te va învăţa“, şi-a aplicat sfatul mai întîi lui însuşi. Şi cînd n-a ştiut ceva, a recu­noscut cu smerenie că nu ştie, şi i-a lăudat pe cei care fac asemenea. „Au mers odată nişte bătrîni la Avva Antonie şi era Avva Iosif cu dinşii. Şi vrând bătrânul Antonie să-i cerce pre ei, le-a dat spre tîlcuire un cuvînt din Scriptură, şi a început de la cei mai mici a întreba, cum trebuia înţeles cuvîntul acela. Şi fiecare răspundea după puterea sa. Iar bătrânul zicea fiecăruia: „încă n-ai aflat“. Mai pre urmă de toţi a zis către Avva Iosif: „Tu cum zici că trebuie înţeles cuvîntul acesta?“ Răspuns-a Iosif: „Nu ştiu“. Deci a zis Avva Antonie: „Cu adevărat, Ava Iosif a aflat calea, căci a zis: nu ştiu!" înseamnă oare aceasta că trebuie să ne mul­ţumim cu „Nu ştiu“? Sau chiar să-l propovăduim pe „Nu ştiu“, crezîndu-ne prin aceasta buni creş­tini? In nici un caz, Sfîntul Antonie n-a putut propovădui ignoranţa. Prieten cu mari intelectuali ai vremii, a ştiut să fie pe măsura învăţaţilor, ca şi pe măsura celor simpli, în afară de Cuvintele spuse ucenicilor, care au fost însemnate de alţii, şi de Viaţa lui, scrisă de Sfîntul Atanasie cel Mare, mare teolog, unul din corifeii ortodoxiei la Sinodul I Ecumenic (325), Sfîntul Antonie a fost el însuşi scriitor. Au rămas de la el 7 epistole (Migne, P.G., 40) şi un tratat intitulat: „învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare“ (Filocalie, I, Sibiu, 1946, trad. Pr. D. Stă­­niloae, p. 3—34, în 170 de capete), un adevărat tratat de etică, în care, apare ideea de cunoaş­tere, de virtute, de libertate, de om raţional, de Dumnezeu ca medic, etc. Tratatul e plin de infor­maţii care presupun o cultură largă, e colorat cu metafore şi are referiri precise la cultura grecească (cap. 62) şi la imperiul roman (cap. 63) etc. Aşadar, acest „Nu ştiu“ al lui Ana Iosif, pe care îl laudă Sfîntul Antonie, e lauda smereniei şi a onestităţii, împotriva elucubraţiilor cu pre­tenţii savante, dar care sunt simple erori, nepu­tinţe ale minţii unora şi necunoaştere­a textelor şi a interpretărilor lor. E de presupus că Sfîntul Antonie le-a dat explicaţia, dacă a avut-o, iar dacă nu, şi-a recunoscut şi el, în smerenie, ne­ştiinţa. El a vrut să arate că e mai cinstită recunoaş­terea neştiinţei, decît pretenţia de a avea cunoş­tinţe şi a spune prostii. Atît. N-a intenţionat nici o clipă să preamărească ignoranţa. El însuşi a fost un înţelept şi un dascăl de înţelepciune. Toate sentinţele lui o dovedesc. Şi fiindcă l-am denumit „maestru al echilibrului“, iată o dovadă: „Era oarecarele ce vina prin pustie dobitoace sălbatice şi a văzut pe Avva Antonie glumind cu fraţii şi s-a smintit“. Probabil acesta era unul dintre aceia care se aşteptau ca sfinţii să fie posomoriţi tot timpul, cu ochii întunecaţi şi cu buzele strînse, încordaţi de cugetare muncită, şi de nevoinţă, stînd într-un picior şi, şi cu acela pe cuie! Ca şi cum sfinţii ar trebui să fie dezumanizaţi, uitînd că Iisus a avut prieteni, a mîncat cu ei, i-a iubit, s-a bucu­rat împreună cu ei... Dar să reluăm întîmplarea cu vînătorul: „Bătrânul vrînd să-l încredinţeze pre vînător că trebuie cite puţin să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: „Pune săgeata în arcul tău şi întinde“. Şi acela a făcut aşa. Şi i-a zis lui: „întinde iarăşi“. Şi acela a întins. Şi iarăşi i-a zis: „întinde“. Şi a zis vînătorul: „De îl voi întinde peste măsură, se fringe arcul“. Zis-a lui bătrânul: „Tot aşa e şi la lucrul lui Dumnezeu: dacă peste măsură vom întinde cu fraţii, degrab se rup. Deci trebuie cite puţin şi cîte­odată a ne pogorî fraţilor“. „Acestea auzind vîriătorul, s-a umilit. Şi mult folosindu-se de la bătrânul, s-a dus. Şi fraţii în­­tărindu-se, au mers la locul lor". Vînători de aceştia mai sînt şi în vremea noas­tră, gata să vadă în toate numai răul şi să se împăuneze cu false măşti de moralişti, criticînd din situaţii comode, pe cei care conduc obşti spre mîntuire. Unora ca acestora nu le-ar strica o întîlnire cu Ana Antonie. Căci el trăieşte peste veacuri. Şi vom mai vorbi despre dînsul. SF. PROCLU­S La Botezul Domnului (Continuare din pag. l-a) l-a arătat steaua ieşită de la Răsărit, aici însă pe Cel ce se botează îl mărturiseşte de sus Tatăl, care L-a născut. Acolo magii de la Răsărit, călătorind pedeştri, daruri i-au adus ca unui rege, aici îngerii din cer venind ca pe un Dumnezeu, cum se cade îl slujeau. Acolo s-au legat legăturile scutecelor, aici s-au dezlegat lanţurile păcatelor. Acolo împăratul s-a îmbrăcat în purpura trupului, aici însă izvorul apei L-a înconjurat. Veniţi deci şi vedeţi minune neobişnuită. Soarele dreptăţii spălîndu-se în Iordan şi focul care se botează în apă şi sub chipul omu­lui, Dumnezeu care sfinţeşte. Astăzi întreaga zidire exclamă strigînd: „Bine este cuvîntat Cel ce vine în numele Domnului“. Bine este cuvîntat Cel care vine mereu, nu cel care acum vine mai întîi... Acestea toate văzîn­­du-le să zicem: „Bine este cuvîntat cel ce vine în numele Domnului". Cine este acesta?, spune mai lămurit tu, o fericire Davide. ..Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă“ (Ps. 117, 27), dar şi Pavel Apostolul mărturiseşte pentru el zicînd: „Căci s-a arătat harul mîntuitor al lui Dumnezeu tuturor oamenilor învăţîndu-ne pe noi“ (Tit. II, 3), nu al unora, ci al tuturor. Căci tuturor şi iudeilor şi elinilor prin Botez s-a dăruit mîntuirea, binefa­cerile comune prin Botez li s-au pus înainte. Veniţi şi vedeţi potop neobişnuit, mai mare şi mai minunat decît potopul din vremea lui Noe. Căci acolo s-a omorît prin apă neamul omenesc, iar aici apa botezului, din puterea celui care se botează, pe cei morţi îi face vii. Acolo Noe a făcut corabia din lemne stricăcioase, iar aici Hristos, Noe cel duhovnicesc, din nestricăciosul trup al Măriei şi-a alcătuit sieşi corabia. Acolo Noe a uns corabia cu smoală spre nestri­­căciune, iar aici Hristos a întărit cu puterea cre­dinţei corabia trupului Său. Acolo porumbelul a adus în gură ramura de măslin însemnînd mirul Domnului Hristos, aici însă Sfîntul Duh, venind sub chip de porumbel a ară­tat îndurarea Domnului. Cu adevărat mă duce spre mirare umilinţa Domnului cea arătată, căci nu a fost de ajuns Celui desăvîrşit din Cel desă­­vîrşit a se naşte prunc din femeie, nici nu a fost de ajuns ca Cel de o fiinţă cu Tatăl să ia chip de rob şi nici ca un păcătos să vină la botez. Dar să nu fie aceasta spre sminteala celor de ascultă. S-a botezat Hristos Stăpînul tuturor, nu că ar fi avut nevoie El însuşi de curăţire, ci din două mo­tive pentru mîntuirea noastră: ca să dăruiască sfinţenia apelor şi să-i înveţe pe toţi oamenii să se boteze. Pag. 3 Mărturii ale permanenţei şi spiritualităţii româneşti în munţii Apuseni: biserica „Sf. Gheorghe“ (1421) şi mănăstirea „Sf. Nicolae“ (1429) din Lupşa In pragul cetăţii de cremene a mun­ţilor Apuseni, pe Valea Arieşului, în lumea de frumuseţi neasemuite ale meleagurilor în care elementul româ­nesc şi-a afirmat cu vigoare perma­nenţa şi spiritualitatea sa inconfun­­dabilă, pe parcursul mai multor veacuri în care stăpîniri vitrege au semănat lacrimi şi durere, întâlnim localitatea Lupşa, atestată documen­tar la 1366, dar ale cărei începuturi se confundă cu cele ale etnogenezei poporului român. In această localitate fiinţa în sec. XIV—XVI, un înfloritor cnezat românesc, amintit în mai multe documente ale epocii, în fruntea că­ruia se afla puternica familie a Cîn­­deştilor. La 1366, regele Ludovic I înobilează pe Nicolae, fiul lui Cîndea, care se bucurase dinainte vreme de privilegii cneziale „asupra moşiei şi satului Lupşa“ din vecinătatea minei regale din Onemperg (Baia de Arieş), iar printr-un document din 22 febr. 136*, acelaş rege dăruieşte lui Nicolae şi fraţilor săi moşia Lupşa, conferindu-le cinstea de­ a fi înălţaţi între nobilii regatului, dimpreună cu urmaşii lor moşia rămînîndu-le în veşnică folo­sinţă. Este singurul caz de înobilare în comitatul Albei şi caracterul său ex­cepţional va determina rolul importam pe care-l vor juca cnezii Cîndea din Lupşa pînă la sfîrşitul sec. XVI, cînd cnezatul decade. Din această familie de cnezi români, un loc aparte în istoria cnezatului românesc al Lupşei îi revine cneazului Ladislau (mai corect: Vladislav), amin­tit în 1427, 1431, care şi-a avut reşe­dinţa în apropierea bisericii „Sf. Gheorghe“. Ceea ce a dat însă trăinicie acestui cnezat în fiinţarea şi polarizarea ele­mentului românesc în zonă, sunt cele două vetre de spiritualitate ortodoxă: biserica „Sf. Gheorghe“ (1421) şi mă­năstirea „Sf. Nicolae“ (1429) din Lupşa, despre care vom vorbi în cele ce ur­mează: 1. Biserica de zid „Sf. Gheorghe“ din Lupşa este o ctitorie cnezială din prima jumătate a sec. XV, cînd cne­zatul din Valea Arieşului, cu sediul în Lupşa a cunoscut o mare dezvol­tare, fapt ce explică această ctitorie, „singura construcţie românească din veacul al XV-lea, care să se poată compara ca proporţii cu bisericile contemporane“ de stil gotic transil­vănean. Biserica este aşezată în centrul co­munei Lupşa, pe o ridicătură ce do­mină împrejurimile, înconjurată de cimitir. Inscripţia de la Proscomidiar, din anul 1750, copiată după cea veche, ne spune că acest sf. locaş a fost ridicat de „boierul Vladislav“, în anul 1421: „La ani 1421 fiind cu îndemn de la Dumnezeu zidită (această) sf(întă) biserică oarecare boieri anume Vladislav. Iar la ani 1750 s-a zugră­vit acest sf(înt) altar din cheltuiala unui creştin de aici din Lupşa anume Olia Ioan au dat 18 flori (nţi) ca să fie veşnică pome(nire) loan, Petca, Salomie, Petca, Marie, Simz(iana), Ande, Nicolae, Filimon, Ioana . . Biserica ,,Sf. Gheorghe“, ridicată de cnezii Cîndea în 1421, era situată în plan cu două încăperi: naosul şi ab­sida poligonală a altarului, accesul făcîndu-se prin două portaluri: unul latura de sud, iar celălalt pe cea din­spre vest. Tipul de biserică naos-altar este frecvent întîlnit în Transilvania sec. XV, la bisericile cu absidă pă­trată și la cele cu absidă poligonală, elemente de similitudine în această Planimetrie oferindu-ne şi biserica episcopală din Feleac (1488). Anterior anului 1810, cu prilejul re­facerii bolţilor absidei bisericii i s-a adăugat la vest pronaosul. Deasupra intrării în naos se află o pictură murală reprezentînd pe Maica Domnului cu pruncul în braţe, aşe­zată simbolic pe cupa unei fîntîni din care beau apă cei însetaţi, iar în părţile de jos ale picturii, pe frag­mente, sînt scrise numele celor doi zugravi: Simion Silaghi din Abrud şi Nicolae Ciungar, cari, se pare, au pictat bolta altarului şi o parte din pereţii absidei. Alături de lucrarea lor, în altar, se păstrează friza cu sfinţii Trei Ierarhi. Naosul păstrează cea mai mare parte din pictura de la 1750. Pictura de la 1750 relevă influenţele artei brîncoveneşti. Peretele sudic al naosului, în colţul de vest, sub tencu­ială, ne dezvăluie mai multe frag­mente de pictură dintr-o altă com­poziţie, probabil a Judecăţii de apoi, datînd, am putea presupune, din sec. XV—XVI. Biserica din Lupşa mai conservă şi icoane pe lemn, din care cea mai veche este Iisus Pantocrator, din sec. XV, repictată în jurul anului 1810, strane din sec. XVII—XVIII. Tot de la începutul sec. XIX datează şi prid­vorul din continuarea pronaosului, pictat în jurul anului 1810. 2.Biserica mănăstirii Lupşa. Aşezată la 3 km de localitate, pe şoseaua na­ţională Turda—Gîmpeni, mănăstirea „Sf. Nicolae“ din Lupşa este unul din cele mai vechi, mai autentice şi mai interesante monumente din lemn de pe Valea Arieşului, situat într-un cadru pitoresc, în mijlocul unei poieni străjuită de codri seculari, o neste­mată a spiritualităţii româneşti din zonă, din şiragul vechilor mănăstiri ale munţilor Apuseni: Cib, Ocăşeşti, Rîmeţi, Poşaga, tot atîtea aşezăminte de neam şi de credinţă care au fost un reazem de nădejde în apărarea fiinţei etnice şi a credinţei străbune a românilor transilvăneni. Pe baza tradiţiei, ca şi a unor do­cumente, construirea bisericii mănă­stirii „Sf. Nicolae“ este legată de anul 1429, dar biserica este amintită în 1427, într-un act de hotărnicie, ceea ce ne determină să spunem că ea exista în­că de pe atunci. Este neîndoielnic faptul că la în­temeierea ei, cnezii Cîndea din Lupşa şi-au avut contribuţia lor însemnată. Biserica mănăstirii a jucat un rol de primă importanţă, ca aşezămînt monastic în zonă, ca centru de spi­ritualitate şi cultură românească, în tinda căreia vor fi învăţat carte ro­mânească fiii locuitorilor de aici. Şi nu întâmplător găsim într-o vreme în vestigiile de carte veche a acestei mănăstiri, un ex. din Faptele Apos­tolilor (Praxiul), tipărit la 1563, la Brașov, de diaconul Coresi, carte do­nată Academiei Române în 1881. Biserica ,,Sf. Nicolae“ reproduce planimetria tipologică a bisericii „Sf. Gheorghe“, pînă la identificare, în arhitectonica sa dăltuită în lemn. Rar s-au mai întîlnit în spaţiul transilvan două surori: una în piatră şi alta în zid, ca bisericile din Lupşa. Planimetria bisericii se încadrează în tipologia bisericilor de lemn ro­mâneşti ale epocii: absida decroşată, poligonală a altarului, naosul dreptun­ghiular şi pronaos de mici dimensiuni, care este un coridor închis. Spre deo­sebire însă de tipul tradiţional, absida şi naosul nu sînt boltite, ci construite cu tavane casetate în stil renascen­tist. Tavanul pronaosului este simplu, nedecorat, relevînd faptul că locaşul a fost prevăzut iniţial cu două încă­peri, la care s-a adăugat în scurt timp pronaosul. Tot o raritate este şi intrarea în biserică pe latura de nord, ca la Rîmeţi, şi Crişcior, iar adău­garea pronaosului este indicată şi de ancadramentul circular al uşii, cu umeraş­ în colţuri, ca şi cel din pro­naos şi naos. Construită cu pereţi înalţi, cu silueta suplă, cu acoperiş de şindrilă în pante mari, unic peste pronaos şi naos şi cu un altul peste altar, biserica nu mai păstrează astăzi nimic din ve­chiul decor parietal, din cauza tăvă­­nuirii în casete la naos şi altar, care a înlăturat vechea pictură, în 1694. Pe o casetă a tavanului din absida alta­rului, care a înlocuit vechile bolţi de lemn, se află inscripţia în latină: ANNO DO (MI) NI NOSTRI IESV CHR(IS)TI 1694 Die 1 Decembris Hoc Tectum Tempil Factum per Johannem Soymosinum et per Stephanum Gyrafas De Thorocko Szengyog 1694 (în chirilică). Un interes deosebit prezintă icoanele din biserică, în special cele ale ve­chiului iconostas, conservate în con­diţii foarte bune, a căror valoare ar­tistică a fost pusă în lumină de re­putatul profesor Dr. Marius Porumb (AMN, XVI, 1979), şi care sînt o ex­presie a artei picturale transilvănene medievale. Dintre aceste icoane, trei se păstrează în muzeul local din Lupşa. Iconostasul este o capodoperă de sculptură veche şi de pictură bise­ricească. Acest preţios giuvaier al artei feu­dale româneşti, care a înscris în bîrnele sale de lemn cu sudoare, cu sînge şi cu nădejdi în vremuri mai bune, tot clocotul vieţii şi luptei po­porului român transilvan, alături de biserica „Sf. Gheorghe“, sînt mărturii ale permanenţei şi spiritualităţii noastre româneşti, de la ctitorirea că­rora se împlinesc în acest an mai bine de cinci veacuri şi jumătate, sînt făcliile nestinse prin năpraznele vremurilor care au luminat viaţa ro­mânilor de aici şi de care s-au spart, neputincioase, valurile celor ce au în­cercat să ne abată de la temeiurile obîrşiei şi credinţei noastre. EMILIAN Episcop de Alba Iulia

Next