Telegraful Român, 1991 (Anul 139, nr. 5-48)
1991-02-01 / nr. 5-8
V PUNŢI ÎNTRE CELE DOUĂ STRANE Elemente pentru un dialog între Biserica Ortodoxă şi cea Catolică Orientală de rit bizantin (unită) Nu ne propunem să intrăm acum în detalii istorice dar, oricum, trebuie să începem dintr-un anumit moment istoric. Fără aceasta n-am putea nici deschide, nici continua un dialog coherent, logic şi realist, care să poată duce la întinderea unei punţi trainice între cele două strane. Căci e bine să ne amintim că Biserica Ortodoxă şi cea Catolică orientală de rit bizantin (unită), cum o numeşte Roma în Codul de canoane al Bisericilor catolice orientale, s-au considerat în trecut, în momentele lor de pace şi bună convieţuire, un altar cu două strane. în ambele Biserici se săvîrşeau aceleaşi slujbe, aceeaşi Sfîntă Liturghie, cu aceleaşi veşminte, cu aceiaşi sfinţi pe pereţi şi în calendar. Era ca şi cum toţi s-ar fi reîntors la starea de dinainte de 1700, cînd erau toţi una. Aşadar să ne întoarcem la anul 1700, sau chiar cu un an doi înainte. Pentru simplificare şi pentru a ne folosi de cifre rotunde, vom zice 1700. Este momentul în care, la iniţiativa şi cu ajutorul habsburgilor de la Viena, stăpînitori în Transilvania, s-a încercat şi s-a reuşit ruperea de la credinţa ortodoxă strămoşească a unei părţi a preoţilor şi a credincioşilor români din Transilvania. Li s-a promis că, dacă se vor face catolici, se vor bucura de privilegii „ca şi popii catoliceşti“ (Actul Unirii din 1700), vor scăpa de iobăgie şi vor intra în graţiile împăratului austriac. Nu pentru a le asigura mîntuirea, ci pentru a-i stăpîni mai uşor, i-au făcut habsburgii pe români catolici. Şi nu i-au făcut pe toţi, ci doar pe aceia care s-au încrezut în ei. Căci nu toţi s-au încrezut. Şi ce s-a întîmplat? Pe cei care n-au acceptat să se unească cu Roma, i-au prigonit, le-au distrus mănăstirile cu tunurile, le-au desfiinţat Mitropolia, le-au luat bisericile şi au declarat sus şi tare că ortodocşii nu mai există. 1. Mai mult de jumătate de secol ortodocşii au trăit o viaţă ilegală, în catacombe, fără ierarhie, fără preoţi sau cu preoţi trăind în ascunzători, în frică permanentă şi sub prigoană. Abia în 1761, văzînd că totuşi ortodocşii se încăpăţînează să existe, să-şi păstreze Legea strămoşească, după răscoalele sfinţilor Sofronie şi Visarion, li s-a permis să aibă un episcop ortodox. Li s-a dat însă cm sîrb, Dionisie Novacovici, deci mai mult un episcop de formă. Drept reşedinţă nu i-au dat casă la oraş, precum palatele catolicilor şi ale celor ce se uniseră cu Roma, ci o casă ţărănească cu două odăi care se poate vizita şi azi în Răşinari. Crede cineva că în 1761 li s-a dat ortodocşilor biserică înapoi? Că li s-a dat voie să-şi restaureze vreo mănăstire din cele distruse cu tunurile? Nici vorbă. Au fost distruse, tot cu tunurile, şi cele care mai supravieţuiseră, cum a fost Sîmbăta de Sus, ctitorie a domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu care a fost totuşi distrusă în anul 1785. Şi era în afară de orice îndoială că toate bisericile şi toate mănăstirile fuseseră zidite de ortodocşi. Fuseseră ale lor. Ele au fost trecute însă la uniaţia catolică odată cu preoţii şi credincioşii care se lăsaseră catolicizaţi. Aşadar bisericile urmaseră comunitatea. Acolo unde comunitatea rămăsese toată ortodoxă, numai acele biserici au putut fi folosite după 1761 de către ortodocşi. Iată numai cîteva date istorice care trebuie cunoscute. Cum să porţi un dialog cu cei din strana cealaltă, dacă ei nu vor să-şi aducăaminte de aceste realităţi? Poate că anumite comparaţii ar putea ajuta la soluţionarea litigiilor de azi. Aşa cred ortodocşii, în 1761, cînd s-a putut restaura Episcopia ortodoxă din Transilvania, s-a pornit de la realităţile existente în acel moment. Acest lucru îl cer ortodocşii astăzi. Să se aplice aceeaşi măsură, fără violenţe, fără a se încerca să se molesteze conştiinţele credincioşilor ortodocşi. Ortodocşii n-au încercat să molesteze în 1761 şi după aceea, conştiinţele celor ce se catolicizaseră. I-au lăsat în voia conştiinţei şi dorinţei lor. Nici nu le-au cerut bisericile. Unde a fost nevoie, şi-au făcut altele. Ne întrebăm: Pentru a intra în dialog, n-ar trebui să ne readucem aminte de aceste adevăruri? Dar partea catolică orientală de rit bizantin nu vrea. Nu suportă să li se aducă aminte. Şi o spun deschis. Pentru ei istoria începe mult mai tîrziu, ca şi cum pînă atunci uniţii ar fi existat din eternitate. Ori, ei există doar de la anul 1700. Şi cum există! Probabil acest cum îi deranjează. Ortodocşii, fără acest cum, nu pot înţelege cum s-ar putea dialoga. Nici istoric, nici moral, nici juridic. Fraţii din cealaltă strană zic: Să lăsăm istoria în pace! Oameni care, atunci cînd încep o argumentare pe logica lor aranjată între limite bine trasate, pot fi impecabili în gîndire, cînd le ceri să lărgească spaţiul de discuţie, începîndu-l de la 1700, deci de la cauze, devin dintr-o dată de nerecunoscut. Nici o logică nu-i mai poate repune în starea de dialog. Vor să construiască un silogism fără premiza majoră! Dar se poate oare vindeca o rană numai reparînd stratul de piele de la suprafaţă? Sînt cunoscute cazurile bolnavilor pe care doctorii îi operează, apoi le închid rana şi îi trimit acasă cu recomandarea să mănînce, să bea, să facă ce vor. Bolnavii cred că pleacă vindecaţi. Doctorii ştiu că îi trimit să moară acasă, cu rana dinăuntru gata oricînd să le oprească inima. Aceasta ar fi şi concluzia unui dialog care s-ar încerca fără a se respecta legile gîndirii. Noi dorim un dialog deschis şi responsabil, în tot funcţie de toate datele problemei. Să vedem cum la fost, cum a început, care au fost cauzele dezbi- I nării, ce s-a hotărît şi ce s-a respectat, cîte suferinţe au fost şi cine le-a provocat, şi cu ce intenţii. Am restabili atunci multe adevăruri. Şi am şti ce avem de făcut. Am şti să evaluăm mai exact şi trecutul mai îndepărtat, şi pe cel mai apropiat. Aşa, cu ochii închişi, pornind de la jumătatea faptelor istorice, la ce să ajungi? Se tot retipăresc poveşti răstălmăcind faptele, unii istorici uniţi contînd prea mult pe ignoranţa cititorilor. Asta nu poate merge la infinit. La unele din ele ortodocşii nici nu mai reacţionează, socotind sub demnitatea lor de a intra în polemici cu minciuna istorică. Istoria nu e numai cea care ne convine nouă, şi nici numai o parte a ei. Istoria trebuie luată în întregime. Nu poţi discuta despre efecte, dacă treci sub tăcere cauzele. Nu poţi vindeca efectele, dacă nu te întorci la cauze. Strămoşii noştri, latini, ziceau: Sublata causa, tollitur effectus (înlăturînd cauza, se înlătură efectul). Ortodocşii nu pot înţelege acest refuz de a gîndi istoric. Să imaginăm un dialog între un unit şi un ortodox. Începe unitul: — In 1700 şi în tot secolul al XVIII-lea, cu ajutorul habsburgilor catolici, noi uniţii v-am desfiinţat ierarhia şi administraţia bisericească, v-am distrus toate mănăstirile, v-am închis preoţii şi călugării sau i-am alungat, v-am silit să vă supuneţi străinilor. Ei şi? N-are nici o importanţă. Să nu mai vorbim despre asta! Ortodoxul: — Dar despre ce să vorbim? Catolicul oriental (unitul): — Despre ceea ce ne-aţi făcut voi ortodocşii în 1948 şi de atunci încoace. Ortodoxul: — Şi asta nu are nici o legătură cu ceea ce le-aţi făcut voi ortodocşilor, începînd cu anul 1700? Poate dacă le-am discuta împreună, am reuşi să ajungem la o înţelegere, că doar creştini sîntem. Că doar români sintem! Poate că dialogînd am descoperi că, şi în 1700 şi în 1948, răul a venit de la alte forţe, străine de neam şi de Biserici. Şi poate, aflînd aceasta, am gîndi altfel. Catolicul oriental (mnitul): — Nu. Cele două situaţii nu au nici o legătură între ele. Nu are rost să ne întoarcem la 1700. Noi vrem să ni se recunoască drepturile şi să ni se restituie bunurile pe care le-am avut în 1948. Noi dorim restitutio in integrum. Ce am avut atunci, să ni se dea înapoi. Nu cerem mai mult. Ortodoxul: — Dar înainte de 1700 erau ale noastre ale ortodocşilor, în fond, sunt ale noastre. Restitutio in integrum, trebuie să ni se facă nouă, fiindcă bunurile (bisericile) au fost ale ortodocşilor. Dacă cineva s-ar prevala de prescrierea pe motivul trecerii timpului, un timp a trecut şi din 1948. Şi-apoi, dacă e vorba de biserici, nici nu vi le-a luat nimeni. Ele au rămas ale credincioşilor. Ale celor ce le-au avut şi pînă în 1948. Ei şi le-au îngrijit, şi le-au reparat, le-au frecventat regulat şi au întreţinut pe preotul ortodox, unii dintre aceştia fiind din cei reveniţi la Ortodoxie de la uniaţie. Aceasta pentru că se ştiau ortodocşi de cînd lumea. Ei se ştiau în legea strămoşilor lor, şi au rămas în ea şi după 1948. Şi sÿt în ea şi acum. Cei care au trecut la uniaţie în 1700, se ştie că au trecut cu biserici cu tot. Cei care au revenit la Ortodoxie în 1948, au revenit şi ei, se ştie, cu biserici cu tot. Cum adică să-şi dea acum bisericile? Cui să le dea? Să stea goale? De dragul cui? Şi ei care le-au clădit, unde să se roage? Ce creştinism ar mai fi acesta, care vrea să-i deposedeze pe credincioşi de bisericile lor? Sau se doreşte trecerea lor cu sila la catolicism? Căci marea lor majoritate sînt alţi oameni. Botezaţi, cununaţi, ortodox. Luîndu-le bisericile, se speră că vor fi obligaţi să vină în continuare la ele — neavînd altele — şi acolo se vor întîlni cu un preot catolic oriental de rit bizantin. Dar oare fără acesta nu se pot mîntui, aşa cum s-au mîntuit toţi ortodocşii de două mii de ani încoace? Doar Conciliul II Vatican (1962—1965) a recunoscut că Biserica ortodoxă şi Biserica catolică sînt Biserici surori, şi că Biserica ortodoxă are în întregime harul mîntuitor. Şi dacă îl are, de ce să-i recatolicizăm pe ortodocşi? Care ar fi raţiunea acestui fapt? Desigur alta decît cea religioasă, creştină. Tot aşa cum tot necreştină a fost şi catolicizarea din 1700. Şi-apoi, iubiţi fraţi, oare ceea ce se urmăreşte acum, nu se cheamă prozelitism? Adică stricarea rînduielii creştine a vieţii oamenilor prin schimbarea religiei, acum după aproape 2000 de ani de creştinism. Nu e organizaţie sau organism internaţional care să nu condamne astăzi prozelitismul, în documente clare şi bine motivate. Pe ce lume vă aflaţi? Chiar Sfîntul Părinte de la Roma a condamnat prozelitismul. Şi membrii romano-catolici, inclusiv catolicii orientali de rit bizantin (uniţii) din Comisia mixtă de Dialog între Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică au condamnat prozelitismul. Catolicismul oriental de diferite rituri n-a fost recunoscut ca model viabil, sănătos, teologic, bun pentru a fi măcar orientativ în lucrarea de refacere a unităţii celor două Biserici, Biserici care se află de mult în dialog teologic pentru unitate. Să încheiem aici dialogul imaginar dintre cele două părţi, deşi el nu e cu totul imaginar. Aşa s-a discutat pînă acum între cele două Biserici. Ca în orice discuţie, fiecare aruncă în argumentare ceea ce are mai important de spus în susţinerea părerii sale. Dar nu poate desfăşura toate argumentele, documentele, raţionamentele care cer răgaz de gîndire, de adunare, de comunicare. Acest lucru nu se poate face nici în scris la repezeală. Dar, oricum, în scris se pot aduce în discuţie şi lucruri care scapă memoriei într-o discuţie. Aşa de pildă, în dialogul imaginar de mai sus s-a spus că înşişi catolicii resping prozelitismul, deci resping încercarea de recatolicizare a celor care sunt astăzi ortodocşi, botezaţi, cununaţi, ortodox. Vom exemplifica acest lucru prin cîteva documente recente, deşi dacă ne-am duce la documentele Conciliului Vatican II am găsi şi altele. Iată mai jos cîteva texte dintr-un Document oficial, Declaraţia de la Freising, Germania (6—15 iunie 1990), semnată de catolici şi de ortodocşi, întocmită de Comisia mixtă internaţională de dialog dintre Biserica ortodoxă şi Biserica catolică: 1. „Orice efort vizînd trecerea credincioşilor de la o Biserica la alta, ceea ce obişnuit s-a numit „prozelitism", trebuie să fie exclus, ca o abatere de la îndatorirea pastorală", (p. 71). Aşadar e clar: a sconta pe, şi a lupra pentru întoarcerea credincioşilor care sunt acum ortodocşi, la catolicismul oriental de rit bizantin (uniţi) e prozelitism şi e condamnat. Ori, acest lucru e tocmai ceea ce se urmăreşte astăzi la noi de către catolicii orientali de rit bizantin, foşti uniţi cu Roma, azi catolici. Cit despre uniatism, ca formă prozelitistă de a-i aduce la catolicism pe ortodocşi, iată în continuare părţi mai importante din acelaşi Document, semnat de romano-catolici şi de ortodocşi în iunie 1990. El defineşte uniatismul şi, aşa cum am arătat mai înainte, îl declară inutil din punct de vedere teologic, de vreme ce Biserica Ortodoxă oferă şi ea mîntuirea. 2. „Termenul „uniatism“ desemnează aici (în document) efortul de a realiza unitatea Bisericii, separînd de Biserica Ortodoxă comunităţi sau credincioşi ortodocşi, fără a lua în considerare că în conformitate cu eclesiologia (romano-catolică), Biserica Ortodoxă este o Biserică soră care oferă ea însăşi mijloace de iertare şi mîntuire. In acest sens şi conform documentului stabilit de subcomisia de la Viena (vom vorbi mai departe şi despre aceasta n.n.), noi respingem uniatismul ca metodă de căutare a unităţii, pentru că se opune Tradiţiei comune a Bisericilor noastre." „Acolo unde uniatismul a fost întrebuinţat ca metodă, el nu şi-a atins scopul de a apropia Bisericile, ci a provocat noi disensiuni. Situaţia astfel creată a fost sursă de conflicte şi de suferinţe care au marcat profund memoria şi conştiinţa comunităţilor celor două Biserici. Pe de altă parte, din raţiuni eclesiologice, s-a căpătat convingerea că vor trebui căutate alte căi. „Astăzi, cînd Bisericile noastre se întîlnesc pe baza eclesiologiei comuniunii între Bisericile-surori (ortodoxă şi romano-catolică n.n.), ar fi regretabil să se distrugă lucrarea importantă pentru unitatea Bisericilor care s-a împlinit în timpul dialogului, reîntoreîndu-ne la metoda uniatismului‘ (6, b, c, d). Nu-i vom numi pe delegaţii ortodocşi participanţi la dialog. Ei ar putea fi socotiţi interesaţi. Vom numi însă pe cîţiva dintre reprezentanţii Vaticanului: Arhiepiscopul Cassidy, Preşedintele Consiliului pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor, Arhiepiscopul de München şi Freising, Cardinalul Friedrich Wetter, Arhiepiscopul de Bari, Ma■riano Magrassi, Episcopul Pierre Duprey din Consiliul Pontifical pentru Unitate, Episcopul Nossol din Polonia, Părintele Emanuel Lanne de la Chevetogne-Belgia, prof. W. Hryniewicz din Polonia, dl Vittorio Peri de la Biblioteca Vaticanului, Mgr. Eleuterio Fortino din Consiliul Pontifical pentru Unitate, prof. Jean Tillard din Canada şi alţii. Textele de mai sus, redactate şi semnate şi de (Continuare în pag. a 3-a) .R Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853 Telegraful Român FOAIE EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A SIBIULUI Cerul înnorat deasupra mea şi credinţa creştină din mine... — Gînduri limpezi în vremuri tulburi — Nu este al nostru a şti pe care din paginile Apocalipsei se află în ceasul de faţă — anul Domnului şi anul mântuirii 1991 — Istoria lumii şi a Bisericii în desfăşurarea şi împlinirea ei sub „speciae aeternitatis“. Un lucru însă se pare că este absolut clar şi sigur: sîntem mai aproape de sfîrşitul lumii decît de începutul ei; sfîrşit care nu va fi decît un nou început cînd „Dumnezeu va fi totul în toţi“ într-un „cer nou pe un pămînt noi.“. Vâzînd „marea vieţii înălţîndu-se de viforul ispitelor“ sub învolburarea vremurilor pe care le trăim şi încercînd să surprindem sensurile şi raţiunile adinei ale evenimentelor contemporane, omeneşte este firesc să ne îngrijorăm şi să ne temem; creştineşte însă se cuvine să fim deplin liniştiţi. Dumnezeu spune prin Moise poporului ales care era prins ca într-un cleşte, aflat într-un ceas greu al istoriei sale, în faţă fiind Marea Roşie, iar înapoi oştirile lui Faraon: „STAŢI LINIŞTIŢI“ (Exod 14, 14). Cuprinşi şi frămîntaţi de gînduri, griji şi temeri cu privire la prezentul instabil şi viitorul din ce în ce mai nesigur şi necunoscut, deoarece pe cerul istoriei se îngrămădesc nori grei ce se mişcă în direcţii imprevizibile prevestind furtună, cea mai potrivită rugăciune şi mai actuală s-ar părea să fie acum: „DOAMNE, RAMII CU NOI * I. * I. CĂCI ZIUA APROAPE A TRECUT ...“. (Luca 24, 29). La rugăciunea noastră şi a ucenicilor din Emaus, Mîntuitorul Iisus Hristos ne răspunde tainic asigurîndu-ne: „IATA, EU SlNT CU VOI ÎN TOATE ZILELE ...“ (Mt. 28, 20), deci „staţi liniştiţi“ şi „nu vă temeţi“, căci „Eu am biruit culmea ...“ E firesc să ne temem ca şi ucenicii Domnului aflaţi pe Marea Galileii învăluiţi în mijlocul furtunii de apele învolburate. Dar oare nu ca să potolească furtuna a venit Iisus pe mare la ucenicii Săi? Şi oare nu din „sinul vijeliei“ şi din „mijlocul furtunii“ îi vorbeşte şi i se descoperă Dumnezeu dreptului Iov? (Iov 38, 1; 40, 6). Norii grei şi negri care învăluie pămîntul oare nu-i putem înţelege ca fiind chiar dacă încă sînt departe înainte-mergători ai norilor de slavă ai Parusiei? Aflîndu-ne în această situaţie — pe care nimeni nu o poate tăgădui —, este bine să ne întărim convingerea creştină că precum oarecînd corabia lui Noe a fost singura „salvare“ pe vremea potopului cu apă (Facere 6—8), tot astfel şi acum cînd „mînia lui Dumnezeu cea cu dreptate pornită asupra noastră“ (Rugăciunea litiei) poate îngădui şi slobozi în orice moment ploile vreunui „potop cu foc“ peste lumea noastră care „toată zace în cel rău“ (Ioan 5, 19). Corabia Bisericii lui Hristos „pe care nici porţile iadului nu o vor birui“ (Mt. 16, 18), ne poate fi singura salvare pentru noi toţi. Şi în acest context Sf. Ciprian al Cartaginei spunea încă din veacul al Ill-lea d. Hr.: „Extra Ecclesiam nulla salus! De aceea să ne grăbim să intrăm în Corabia lui Hristos „siliţi-vă să intraţi pe poarta cea strimtă“ (Lc. 13, 24), integrîndu-ne cu adevărat în Biserica Lui angajaţi pe Cale, nu numai ca simpli figuranţi în registrele de botez. Şi toate acestea cît mai curînd posibil, mai înainte ca mina lui Dumnezeu alchidă uşa Corăbiei şi mai în ca aceeaşi mînă să scrie pe vi unul din pereţii de beton şi oţeli ai zgîrie-norilor de azi — turnucile Babei ale lumii contem- porane — implacabilele cuvinte:[ „Mene, mene, techel, fares, numărat, numărat, cîntărit şi împărţit“ (Daniel 5, 25). De aceea concepţia de viaţă lui Kant înscrisă pe epitaful săi o putem adapta la ceea ce se întîmplă în jurul nostru şi chiar deasupra noastră, într-o perspectivă creştină asupra existenţei: CERUL ÎNNORAT DEASUPRA MEA ŞI CREDINŢ CREŞTINA DIN MINE..., iar cuvintele lui Heidegger cu valoare de testament „NUMAI U DUMNEZEU NE MAI POAT SALVA“ sînt astăzi mai actuali ca oricînd. Prislop, 14.1.1991 Ierom. Daniil Stoenesc &lat ea ILa-dlwd le-a^-daL — Belşug de frunţi ce toate se-nfioară Cînd una s-a-nclinat spre celelalte, Voi sunteţi parcă flăcări de comoară Ce joacă-n vîrful lujerilor 'nalte. — Cînd soarele-n extazul nostru arde Noi sîntem ochii-adîncului de tină, Pămîntul nesătul cu miliarde De ochi îi soarbe chipul de lumină. — Voi sînteţi prăvăliş de aurore Pe verzile cîmpiilor velinţe Şi aurite hohote sonore Din mii de guri dinţate cu seminţe. — Cel ce ne creşte semn ascuns ne dete Să semuim procesiuni de nimburi: închipuim extaticele cete De sfinţi răpiţi în negrăite schimburi, — De dragostea cu Cel suav din stele — Aşa cum rîvna meşterilor clerici I-a preamărit în raiuri de boiere Pe zidurile sfintelor biserici. — Tu, floarea mea, cînd seara se coboară Pe creştetele voastre de văpaie, Ce tainică tristeţe vă doboară, Făclii ce pe sfîrşite se-ncovoaie? — Închipuim a cerurilor holdă De nimburi ce-şi aşteaptă purtătorii; Mîhnirea ofileşte sfînta boltă: Nu mai sosesc din lume rivnitorii. — E bîntuit pămîntul de-nţelepţii Ce inimii şi-au pus zăvor la poartă. Unde-s nebunii lui Hristos şi drepţii? Că nimburi numai florile mai poartă! Nichifor Crainici CATEHEZĂ DESPRE CALENDAR I. Pregătirea aperceptivă încă de la început omul şi-a dat seama că viaţa este într-o continuă mişcare şi schimbare. Privind la sine, de pildă, a văzut că din copil se schimbă în adolescent, iar apoi în om matur, ca apoi în cele din urmă să îmbătrînească şi să moară. Pe de altă parte, a observat că şi lumea din afara lui este în schimbare. Lumina zilei alternează cu întunericul nopţii. Apoi sînt zile cînd pămîntul poate fi semănat, altele cînd se face rod, iar altele cînd se culege rodul, urmate în cele din urmă de zilele reci şi geroase ... Astfel putem spune că viaţa omului şi a lumii se desfăşoară în timp. Pentru a-şi organiza mai bine viaţa a apărut necesitatea măsurării timpului. II. Anunţarea temei In felul acesta a apărut calendarul la care ne vom referi în cele ce urmează. III. Tratarea Cuvîntul „calendar“ este de origine latină („kalendae“ de la „calere“ = a chema, a convoca) şi indica timpul cînd se făcea convocarea, sau chemarea cetăţenilor romani în forum spre a lilse comunica probleme cu carac-| te r cetăţenesc. Iar aceasta se fă- cea în prima zi a fiecărei luni. Fiind aceasta o dată fixă din| (Continuare in pag. 2) Preot prof. Sorin Cosma. Anul 139 SIBIU 1 și 15 februarie 1991 Nr. 5—8