Telegraful Român, 1991 (Anul 139, nr. 5-48)

1991-02-01 / nr. 5-8

V PUNŢI ÎNTRE CELE DOUĂ STRANE Elemente pentru un dialog între Biserica Ortodoxă şi cea Catolică Orientală de rit bizantin (unită) Nu ne propunem să intrăm acum în detalii is­torice dar, oricum, trebuie să începem dintr-un anumit moment istoric. Fără aceasta n-am putea nici deschide, nici continua un dialog coherent, lo­gic şi realist, care să poată duce la întinderea unei punţi trainice între cele două strane. Căci e bine să ne amintim că Biserica Ortodoxă şi cea Cato­lică orientală de rit bizantin (unită), cum o nu­meşte Roma în Codul de canoane al Bisericilor ca­tolice orientale, s-au considerat în trecut, în mo­mentele lor de pace şi bună convieţuire, un altar cu două strane. în ambele Biserici se săvîrşeau aceleaşi slujbe, aceeaşi Sfîntă Liturghie, cu ace­leaşi veşminte, cu aceiaşi sfinţi pe pereţi şi în ca­lendar. Era ca şi cum toţi s-ar fi reîntors la sta­rea de dinainte de 1700, cînd erau toţi una. Aşadar să ne întoarcem la anul 1700, sau chiar cu un an doi înainte. Pentru simplificare şi pentru a ne folosi de cifre rotunde, vom zice 1700. Este momentul în care, la iniţiativa şi cu ajutorul habs­­burgilor de la Viena, stăpînitori în Transilvania, s-a încercat şi s-a reuşit ruperea de la credinţa ortodoxă strămoşească a unei părţi a preoţilor şi a credincioşilor români din Transilvania. Li s-a promis că, dacă se vor face catolici, se vor bucur­a de privilegii „ca şi popii catoliceşti“ (Actul Unirii din 1700), vor scăpa de iobăgie şi vor intra în gra­ţiile împăratului austriac. Nu pentru a le asigura mîntuirea, ci pentru a-i stăpîni mai uşor, i-au fă­cut habsburgii pe români catolici. Şi nu i-au făcut pe toţi, ci doar pe aceia care s-au încrezut în ei. Căci nu toţi s-au încrezut. Şi ce s-a întîmplat? Pe cei care n-au acceptat să se unească cu Roma, i-au prigonit, le-au distrus mănăstirile cu tunu­rile, le-au desfiinţat Mitropolia, le-au luat biseri­cile şi au declarat sus şi tare că ortodocşii nu mai există. 1. Mai mult de jumătate de secol ortodocşii au trăit o viaţă ilegală, în catacombe, fără ierarhie, fără preoţi sau cu preoţi trăind în ascunzători, în frică permanentă şi sub prigoană. Abia în 1761, vă­­zînd că totuşi ortodocşii se încăpăţînează să existe, să-şi păstreze Legea strămoşească, după răscoalele sfinţilor Sofronie şi Visarion, li s-a permis să aibă un episcop ortodox. Li s-a dat însă cm sîrb, Dio­­nisie Novacovici, deci mai mult un episcop de formă. Drept reşedinţă nu i-au dat casă la oraş, precum palatele catolicilor şi ale celor ce se uni­seră cu Roma, ci o casă ţărănească cu două odăi c­are se poate vizita şi azi în Răşinari.­­ Crede cineva că în 1761 li s-a dat ortodocşilor biserică înapoi? Că li s-a dat voie să-şi re­staureze vreo mănăstire din cele distruse cu tu­nurile? Nici vorbă. Au fost distruse, tot cu tu­nurile, şi cele care mai supravieţuiseră, cum a fost Sîmbăta de Sus, ctitorie a domnitorului­­ muntean Constantin Brâncoveanu care a fost totuşi distrusă în anul 1785. Şi era în afară de orice îndoială că toate bisericile şi toate mănăstirile fuseseră zidite de ortodocşi. Fuseseră ale lor. Ele au fost trecute însă la uniaţia catolică odată cu preoţii şi credin­cioşii care se lăsaseră catolicizaţi. Aşadar bisericile urmaseră comunitatea. Acolo unde comunitatea ră­măsese toată ortodoxă, numai acele biserici au pu­tut fi folosite după 1761 de către ortodocşi. Iată numai cîteva date istorice care trebuie cu­noscute. Cum să porţi un dialog cu cei din strana cealaltă, dacă ei nu vor să-şi aducă­­aminte de aceste realităţi? Poate că anumite comparaţii ar putea ajuta la soluţionarea litigiilor de azi. Aşa cred ortodocşii, în 1761, cînd s-a putut restaura Episcopia ortodoxă din Transilvania, s-a pornit de la realităţile existente în acel moment. Acest lucru îl cer ortodocşii astăzi. Să se aplice aceeaşi mă­sură, fără violenţe, fără a se încerca să se moles­teze conştiinţele credincioşilor ortodocşi. Ortodocşii n-au încercat să molesteze în 1761 şi după aceea, conştiinţele celor ce se catolicizaseră. I-au lăsat în voia conştiinţei şi dorinţei lor. Nici nu le-au cerut bisericile. Unde a fost nevoie, şi-au făcut altele. Ne întrebăm: Pentru a intra în dialog, n-ar trebui să ne re­aducem aminte de aceste adevăruri? Dar partea catolică orientală de rit bizantin nu vrea. Nu su­portă să li se aducă aminte. Şi o spun deschis. Pentru ei istoria începe mult mai tîrziu, ca şi cum pînă atunci uniţii ar fi existat din eternitate. Ori, ei există doar de la anul 1700. Şi cum există! Pro­babil acest cum îi deranjează. Ortodocşii, fără a­­cest cum, nu pot înţelege cum s-ar putea dialoga. Nici istoric, nici moral, nici juridic. Fraţii din cealaltă strană zic: Să lăsăm istoria în pace! Oameni care, atunci cînd încep o argumen­tare pe logica lor aranjată între limite bine trasate, pot fi impecabili în gîndire, cînd le ceri să lărgească spaţiul de discuţie, începîndu-l de la 1700, deci de la cauze, devin dintr-o dată de nerecunos­cut. Nici o logică nu-i mai poate repune în starea de dialog. Vor să construiască un silogism fără premiza majoră! Dar se poate oare vindeca o rană numai repa­­rînd stratul de piele de la suprafaţă? Sînt cunos­cute cazurile bolnavilor pe care doctorii îi ope­rează, apoi le închid rana şi îi trimit acasă cu re­comandarea să mănînce, să bea, să facă ce vor. Bolnavii cred că pleacă vindecaţi. Doctorii ştiu că îi trimit să moară acasă, cu rana dinăuntru gata oricînd să le oprească inima. Aceasta ar fi şi con­cluzia unui dialog care s-ar încerca fără a se res­pecta legile gîndirii. Noi dorim un dialog deschis şi responsabil, în tot funcţie de toate datele problemei. Să vedem cum la fost, cum a început, care au fost cauzele dezbi- I nării, ce s-a hotărît şi ce s-a respectat, cîte sufe­rinţe au fost şi cine le-a provocat, şi cu ce in­­­­tenţii. Am restabili atunci multe adevăruri. Şi am şti ce avem de făcut. Am şti să evaluăm mai exact şi trecutul mai îndepărtat, şi pe cel mai apropiat. Aşa, cu ochii închişi, pornind de la jumătatea fap­telor istorice, la ce să ajungi? Se tot retipăresc poveşti răstălmăcind faptele, unii istorici uniţi con­­tînd prea mult pe ignoranţa cititorilor. Asta nu poate merge la infinit. La unele din ele ortodocşii nici nu mai reacţionează, socotind sub demnitatea lor de a intra în polemici cu minciuna istorică. Is­toria nu e numai cea care ne convine nouă, şi nici numai o parte a ei. Istoria trebuie luată în între­gime. Nu poţi discuta despre efecte, dacă treci sub tăcere cauzele. Nu poţi vindeca efectele, dacă nu te întorci la cauze. Strămoşii noştri, latini, zi­ceau: Sublata causa, tollitur effectus (înlăturînd cauza, se înlătură efectul). Ortodocşii nu pot înţelege acest refuz de a gîndi istoric. Să imaginăm un dialog între un unit şi un or­todox. Începe unitul: — In 1700 şi în tot secolul al XVIII-lea, cu aju­torul habsburgilor catolici, noi uniţii v-am desfiin­ţat ierarhia şi administraţia bisericească, v-am dis­trus toate mănăstirile, v-am închis preoţii şi că­lugării sau i-am alungat, v-am silit să vă supuneţi străinilor. Ei şi? N-are nici o importanţă. Să nu mai vorbim despre asta! Ortodoxul: — Dar despre ce să vorbim? Catolicul oriental (unitul): — Despre ceea ce ne-aţi făcut voi ortodocşii în 1948 şi de atunci în­coace. Ortodoxul: — Şi asta nu are nici o legătură cu­­ ceea ce le-aţi făcut voi ortodocşilor, începînd cu anul 1700? Poate dacă le-am discuta împreună, am reuşi să ajungem la o înţelegere, că doar creştini sîntem. Că doar români sintem­! Poate că dialogînd am descoperi că, şi în 1700 şi în 1948, răul a ve­nit de la alte forţe, străine de neam şi de Bise­rici. Şi poate, aflînd aceasta, am gîndi altfel. Catolicul oriental (mnitul): — Nu. Cele două si­tuaţii nu au nici o legătură între ele. Nu are rost să ne întoarcem la 1700. Noi vrem să ni se recu­noască drepturile şi să ni se restituie bunurile pe care le-am avut în 1948. Noi dorim restitutio in integrum. Ce am avut atunci, să ni se dea înapoi. Nu cerem mai mult. Ortodoxul: — Dar înainte de 1700 erau ale noas­tre ale ortodocşilor, în fond, sunt ale noastre. Res­titutio in integrum, trebuie să ni se facă nouă, fiindcă bunurile (bisericile) au fost ale ortodocşilor. Dacă cineva s-ar prevala de prescrierea pe mo­tivul trecerii timpului, un timp a trecut şi din 1948. Şi-apoi, dacă e vorba de biserici, nici nu vi le-a luat nimeni. Ele au rămas ale credincioşilor. Ale celor ce le-au avut şi pînă în 1948. Ei şi le-au îngrijit, şi le-au reparat, le-au frecventat regulat şi au întreţinut pe preotul ortodox, unii dintre a­­ceştia fiind din cei reveniţi la Ortodoxie de la uniaţie. Aceasta pentru că se ştiau ortodocşi de cînd lumea. Ei se ştiau în legea strămoşilor lor, şi au rămas în ea şi după 1948. Şi sÿt în ea şi acum. Cei care au trecut la uniaţie în 1700, se ştie că au trecut cu biserici cu tot. Cei care au revenit la Ortodoxie în 1948, au revenit şi ei, se ştie, cu bise­rici cu tot. Cum adică să-şi dea acum bisericile? Cui să le dea? Să stea goale? De dragul cui? Şi ei care le-au clădit, unde să se roage? Ce creş­tinism ar mai fi acesta, care vrea să-i deposedeze pe credincioşi de bisericile lor? Sau se doreşte tre­cerea lor cu sila la catolicism? Căci marea lor ma­joritate sînt alţi oameni. Botezaţi, cununaţi, orto­dox. Luîndu-le bisericile, se speră că vor fi obli­gaţi să vină în continuare la ele — neavînd al­tele — şi acolo se vor întîlni cu un preot catolic oriental de rit bizantin. Dar oare fără acesta nu se pot mîntui, aşa cum s-au mîntuit toţi ortodocşii de două mii de ani încoace? Doar Conciliul II Va­tican (1962—1965) a recunoscut că Biserica orto­doxă şi Biserica catolică sînt Biserici surori, şi că Biserica ortodoxă are în întregime harul mîntui­­tor. Şi dacă îl are, de ce să-i recatolicizăm pe or­todocşi? Care ar fi raţiunea acestui fapt? Desigur alta decît cea religioasă, creştină. Tot aşa cum tot necreştină a fost şi catolicizarea din 1700. Şi-apoi, iubiţi fraţi, oare ceea ce se urmăreşte acum, nu se cheamă prozelitism? Adică stricarea rînduielii creş­­tine a vieţii oamenilor prin schimbarea religiei, a­­cum după aproape 2000 de ani de creştinism. Nu e organizaţie sau organism internaţional care să nu condamne astăzi prozelitismul, în documente clare şi bine motivate. Pe ce lume vă aflaţi? Chiar Sfîn­­tul Părinte de la Roma a condamnat prozelitismul. Şi membrii romano-catolici, inclusiv catolicii orien­tali de rit bizantin (uniţii) din Comisia mixtă de Dialog între Biserica Ortodoxă şi Biserica Cato­lică au condamnat prozelitismul. Catolicismul o­­riental de diferite rituri n-a fost recunoscut ca mo­del viabil, sănătos, teologic, bun pentru a fi măcar orientativ în lucrarea de refacere a unităţii celor două Biserici, Biserici care se află de mult în dialog teologic pentru unitate. Să încheiem aici dialogul imaginar dintre cele două părţi, deşi el nu e cu totul imaginar. Aşa s-a discutat pînă acum între cele două Biserici. Ca în orice discuţie, fiecare aruncă în argumentare ceea ce are mai important de spus în susţinerea păre­rii sale. Dar nu poate desfăşura toate argumen­tele, documentele, raţionamentele care cer răgaz de gîndire, de adunare, de comunicare. Acest lucru nu se poate face nici în scris la repezeală. Dar, oricum, în scris se pot aduce în discuţie şi lucruri care scapă memoriei într-o discuţie. Aşa de pildă, în dialogul imaginar de mai sus s-a spus că înşişi catolicii resping prozelitismul, deci resping încercarea de recatolicizare a celor care sunt astăzi ortodocşi, botezaţi, cununaţi, orto­dox. Vom exemplifica acest lucru prin cîteva do­cumente recente, deşi dacă ne-am duce la docu­mentele Conciliului Vatican II am găsi şi altele. Iată mai jos cîteva texte dintr-un Document ofi­cial, Declaraţia de la Freising, Germania (6—15 iunie 1990), semnată de catolici şi de ortodocşi, întocmită de Comisia mixtă internaţională de dialog dintre Biserica ortodoxă şi Biserica catolică: 1. „Orice efort vizînd trecerea credincioşilor de la o Biserica la alta, ceea ce obişnuit s-a numit „prozelitism", trebuie să fie exclus, ca o abatere de la îndatorirea pastorală", (p. 7­1). Aşadar e clar: a sconta pe, şi a lupra pentru în­toarcerea credincioşilor care sunt acum ortodocşi, la catolicismul oriental de rit bizantin (uniţi) e prozelitism şi e condamnat. Ori, acest lucru e toc­mai ceea ce se urmăreşte astăzi la noi de către ca­tolicii orientali de rit bizantin, foşti uniţi cu Roma, azi catolici. Cit despre uniatism, ca formă prozelitistă de a-i aduce la catolicism pe ortodocşi, iată în continuare părţi mai importante din acelaşi Document, sem­nat de romano-catolici şi de ortodocşi în iunie 1990. El defineşte uniatismul şi, aşa cum am arătat mai înainte, îl declară inutil din punct de vedere teologic, de vreme ce Biserica Ortodoxă oferă şi ea mîntuirea. 2. „Termenul „uniatism“ desemnează aici (în do­cument) efortul de a realiza unitatea Bisericii, se­­parînd de Biserica Ortodoxă comunităţi sau cre­dincioşi ortodocşi, fără a lua în considerare că în conformitate cu eclesiologia (romano-catolică), Bi­serica Ortodoxă este o Biserică soră care oferă ea însăşi mijloace de iertare şi mîntuire. In acest sens şi conform documentului stabilit de subcomi­sia de la Viena (vom vorbi mai departe şi despre aceasta n.n.), noi respingem uniatismul ca metodă de căutare a unităţii, pentru că se opune Tradi­ţiei comune a Bisericilor noastre." „Acolo unde uniatismul a fost întrebuinţat ca me­todă, el nu şi-a atins scopul de a apropia Biseri­cile, ci a provocat noi disensiuni. Situaţia astfel creată a fost sursă de conflicte şi de suferinţe care au marcat profund memoria şi conştiinţa comuni­tăţilor celor două Biserici. Pe de altă parte, din raţiuni eclesiologice, s-a căpătat convingerea că vor trebui căutate alte căi. „Astăzi, cînd Bisericile noastre se întîlnesc pe baza eclesiologiei comuniunii între Bisericile-surori (ortodoxă şi romano-catolică n.n.), ar fi regreta­bil să se distrugă lucrarea importantă pentru uni­tatea Bisericilor care s-a împlinit în timpul dialo­gului, reîntoreîndu-ne la metoda uniatismului‘ (6, b, c, d). Nu-i vom numi pe delegaţii ortodocşi partici­panţi la dialog. Ei ar putea fi socotiţi interesaţi. Vom numi însă pe cîţiva dintre reprezentanţii Va­ticanului: Arhiepiscopul Cassidy, Preşedintele Consi­liului pontifical pentru promovarea unităţii creştini­lor, Arhiepiscopul de München şi Freising, Cardi­nalul Friedrich Wetter, Arhiepiscopul de Bari, Ma■­riano Magrassi, Episcopul Pierre Duprey din Con­siliul Pontifical pentru Unitate, Episcopul Nossol din Polonia, Părintele Emanuel Lanne de la Cheve­­togne-Belgia, prof. W. Hryniewicz din Polonia, dl Vittorio Peri de la Biblioteca Vaticanului, Mgr. Eleuterio Fortino din Consiliul Pontifical pentru Unitate, prof. Jean Tillard din Canada şi alţii. Textele de mai sus, redactate şi semnate şi de (Continuare în pag. a 3-a)­ ­.R Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853 Telegraful Rom­ân FOAIE EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A SIBIULUI Cerul înnorat deasupra mea şi credinţa creştină din mine... — Gînduri limpezi în vremuri tulburi — Nu este al nostru a şti pe care din paginile Apocalipsei se află în ceasul de faţă — anul Dom­nului şi anul mântuirii 1991 — Istoria lumii şi a Bisericii în des­făşurarea şi împlinirea ei sub „speciae aeternitatis“. Un lucru însă se pare că este absolut clar şi sigur: sîntem mai aproape de sfîrşitul lumii decît de începutul ei; sfîrşit care nu va fi decît un nou început cînd „Dumnezeu va fi totul în toţi“ într-un „cer nou pe un pămînt noi­.“. Vâzînd „marea vieţii înălţîn­­du-se de viforul ispitelor“ sub învolburarea vremurilor pe care le trăim şi încercînd să surprin­dem sensurile şi raţiunile adinei ale evenimentelor contemporane, omeneşte este firesc să ne îngri­jorăm şi să ne temem; creşti­neşte însă se cuvine să fim de­plin liniştiţi. Dumnezeu spune prin Moise poporului ales care era prins ca într-un cleşte, aflat într-un ceas greu al istoriei sale, în faţă fiind Marea Roşie, iar înapoi oştirile lui Faraon: „STAŢI LINIŞTIŢI“ (Exod 14, 14). Cuprinşi şi frămîntaţi de gîn­duri, griji şi temeri cu privire la prezentul instabil şi viitorul din ce în ce mai nesigur şi necu­noscut, deoarece pe cerul isto­riei se îngrămădesc nori grei ce se mişcă în direcţii imprevizi­bile prevestind furtună, cea mai potrivită rugăciune şi mai ac­tuală s-ar părea să fie acum: „DOAMNE, RAMII CU NOI * I. * I. CĂCI ZIUA APROAPE A TRE­CUT ...“. (Luca 24, 29). La ru­găciunea noastră şi a ucenicilor din Emaus, Mîntuitorul Iisus Hris­­tos ne răspunde tainic asigurîn­­du-ne: „IATA, EU SlNT CU VOI ÎN TOATE ZILELE ...“ (Mt. 28, 20), deci „staţi liniştiţi“ şi „nu vă temeţi“, căci „Eu am biruit culmea ...“ E firesc să ne temem ca şi u­­cenicii Domnului aflaţi pe Ma­rea Galileii învăluiţi în mijlocul furtunii de apele învolburate. Dar oare nu ca să potolească fur­tuna a venit Iisus pe mare la ucenicii Săi? Şi oare nu din „si­nul vijeliei“ şi din „mijlocul fur­tunii“ îi vorbeşte şi i se desco­peră Dumnezeu dreptului Iov? (Iov 38, 1; 40, 6). Norii grei şi negri care învăluie pămîntul oare nu-i putem înţelege ca fiind chiar dacă încă sînt departe înainte-mergători ai norilor de slavă ai Parusiei? Aflîndu-ne în această situaţie — pe care nimeni nu o poate tăgădui —, este bine să ne întă­rim convingerea creştină că pre­cum oarecînd corabia lui Noe a fost singura „salvare“ pe vremea potopului cu apă (Facere 6—8), tot astfel şi acum cînd „mînia lui Dumnezeu cea cu dreptate pornită asupra noastră“ (Rugă­ciunea litiei) poate îngădui şi slobozi în orice moment ploile vreunui „potop cu foc“ peste lu­mea noastră care „toată zace în cel rău“ (I­­oan 5, 19). Corabia Bisericii lui Hristos „pe care nici porţile iadului nu o vor birui“ (Mt. 16, 18), ne poa­te fi singura salvare pentru noi toţi. Şi în acest context Sf. Ci­­prian al Cartaginei spunea încă din veacul al Ill-lea d. Hr.: „Ex­tra Ecclesiam nulla salus! De aceea să ne grăbim să in­trăm în Corabia lui Hristos „si­­liţi-vă să intraţi pe poarta cea strimtă“ (Lc. 13, 24), integrîn­du-ne cu adevărat în Biserica Lui angajaţi pe Cale, nu numai ca simpli figuranţi în registrele de botez. Şi toate acestea cît mai curînd posibil, mai înainte ca mina lui Dumnezeu al­chidă uşa Corăbiei şi mai în ca aceeaşi mînă să scrie pe vi unul din pereţii de beton şi oţeli ai zgîrie-norilor de azi — tur­­nucile Babei ale lumii contem-­ porane — implacabilele cuvinte:[ „Mene, mene, techel, fares, numărat, numărat, cîntărit şi împărţit“ (Daniel 5, 25). De aceea concepţia de viaţă lui Kant înscrisă pe epitaful săi o putem adapta la ceea ce se întîmplă în jurul nostru şi chiar deasupra noastră, într-o pers­pectivă creştină asupra existen­ţei: CERUL ÎNNORAT DEASU­PRA MEA ŞI CREDINŢ CREŞTINA DIN MINE..., iar cuvintele lui Heidegger cu va­loare de testament „NUMAI U DUMNEZEU NE MAI POAT SALVA“ sînt astăzi mai actuali ca oricînd. Prislop, 14.1.1991 Ierom. Daniil Stoenesc &lat ea ILa-dlwd­ le-a^-daL — Belşug de frunţi ce toate se-nfioară Cînd una s-a-nclinat spre celelalte, Voi sunteţi parcă flăcări de comoară Ce joacă-n vîrful lujerilor 'nalte. — Cînd soarele-n extazul nostru arde Noi sîntem ochii-adîncului de tină, Pămîntul nesătul cu miliarde De ochi îi soarbe chipul de lumină. — Voi sînteţi prăvăliş de aurore Pe verzile cîmpiilor velinţe Şi aurite hohote sonore Din mii de guri dinţate cu seminţe. — Cel ce ne creşte semn ascuns ne dete Să semuim procesiuni de nimburi: închipuim extaticele cete De sfinţi răpiţi în negrăite schimburi, — De dragostea cu Cel suav din stele — Aşa cum rîvna meşterilor clerici I-a preamărit în raiuri de boiere Pe zidurile sfintelor biserici. — Tu, floarea mea, cînd seara se coboară Pe creştetele voastre de văpaie, Ce tainică tristeţe vă doboară, Făclii ce pe sfîrşite se-ncovoaie? — Închipuim a cerurilor holdă De nimburi ce-şi aşteaptă purtătorii; Mîhnirea ofileşte sfînta boltă: Nu mai sosesc din lume rivnitorii. — E bîntuit pămîntul de-nţelepţii Ce inimii şi-au pus zăvor la poartă. Unde-s nebunii lui Hristos şi drepţii? Că nimburi numai florile mai poartă! Nichifor Crainici CATEHEZĂ DESPRE CALENDAR I. Pregătirea aperceptivă încă de la început omul şi-a dat seama că viaţa este într-o continuă mişcare şi schimbare. Privind la sine, de pildă, a vă­zut că din copil se schimbă în a­­dolescent, iar apoi în om matur, ca apoi în cele din urmă să îm­­bătrînească şi să moară. Pe de altă parte, a observat că şi lu­mea din afara lui este în schim­bare. Lumina zilei alternează cu întunericul nopţii. Apoi sînt zile cînd pămîntul poate fi semănat, altele cînd se face rod, iar altele cînd se culege rodul, urmate în cele din urmă de zilele reci şi geroase ... Astfel putem spune că viaţa omului şi a lumii se desfăşoară în timp. Pentru a-şi organiza mai bine viaţa a apă­rut necesitatea măsurării timpului. II. Anunţarea temei In felul acesta a apărut calen­darul la care ne vom referi în cele ce urmează. III. Tratarea Cuvîntul „calendar“ este de origine latină („kalendae“ de la „calere“ = a chema, a convoca) şi­ indica timpul cînd se făcea con­vocarea, sau chemarea cetăţeni­lor romani în forum spre a lil­­se comunica probleme cu carac-| te­ r cetăţenesc. Iar aceasta se fă-­ cea în prima zi a fiecărei luni.­ Fiind aceasta o dată fixă din| (Continuare in pag. 2) Preot prof. Sorin Cosma. Anul 139 SIBIU 1 și 15 februarie 1991 Nr. 5—8

Next