Telegraful Român, 1992 (Anul 140, nr. 1-48)

1992-01-01 / nr. 1-2

A FOAIE EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A SIBIULUI Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853 Rugăciunea la TE-DEUM-UL de Anul Nou „Stăpîne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieţii şi al nemu­­r­irii, Făcătorul a toată făptura văzută şi nevăzută, care ai pus vremile şi anii întru a Ta stăpî­­nire şi îndreptezi foate cu ico­­nomia Ta cea cerească şi întru tot bună, mulţumim Ţie pentru în­durările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră, în toată vremea trecută a vieţii noastre şi te rugăm, întru tot îndurate, Doamne, binecuvintează cununa anului ce a sosit... Dăruieşte de sus la tot poporul Tău bunătăţile Tale, sănătate, mîntuire şi întru toate bună sporire. Sfîntă Biserica Ta, ţara aceasta şi toate oraşele şi satele izbăveşte-le de toată reaua întîmplare, dăruindu-le pace fără tulburare. Ca să ne învredni­cim totdeauna a aduce mulţumire Ţie, Părintelui celui fără de în­ceput, împreună cu Unuia-Născut Fiului Tău şi Prea Sfîntului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, lui Dumnezeu celui slăvit întru o fi­inţă, şi a cînta prea sfîntului Tău nume: Slavă Ţie, Binefăcătorul nostru, în vecii vecilor". LA MULŢI ANI! -1992 CUVINTE DUHOVNICEŞTI Cînd judecăm pe aproapele, pe noi ne judecăm ostenitorul către împlinirea duhovnicească nu doreşte altceva, de­cit să ajungă la măsura omului plăcut lui Dumnezeu, măsură care îi va asigura ajutorul lui Dumnezeu pe pămînt şi, dincolo, intrarea în împărăţia Cerurilor. El înţelege lumea pămîntească doar ca pe un drum, ca pe o cale către lumea cealaltă. El înţelege că lumea aceasta e trecătoare şi că osteneala adevărată merită doar cealaltă, a cărei durată e fără sfîrşit, în aceea va trăi veşnic. Aici, oricum ar trăi, bine sau rău, în bogăţie sau în sărăcie, în rîndul celor­ mari care po­runcesc, sau în rîndul celor mulţi care ascultă şi execută, acestea toate trec. Că trec mai­ repede, că trec mai încet, oricum trec. E la mintea şi observaţia oricui. Aici, în lumea aceasta, totul se sfîrşeşte. Şi atunci, îşi zice înţeleptul, de ce să-mi risipesc osteneala pentru c­­eea ce trece, pentru ceea ce nu are o durată mai lungă decît un ris? Merită să mă ostenesc doar pentru ceea ce, obţinînd aici, îmi va­ aparţine pentru totdeauna. Mă va situa pentru totdeauna într-un anume loc, pe care îl vreau bun. Iată de ce viaţa veşnică e singura » care merită toată osteneala. Acolo nu vom mai muri, ca să pierdem totul. Acolo, cum ne ducem, aşa rămînem pentru eternitate. Aici, să facem doar atît cît ne trebuie aici. Să adunăm doar atît cît ne e de trebuinţă aici. Şi să mai adunăm atît cît să lăsăm urmaşilor o moşte­­nire la care au dreptul, pentru că i-am adus pe lume, sau societăţii pentru care avem sentimente de generozitate sau de compasiune, în orice caz nu atîta cît să le permită să trăiască imoral, fără muncă, ci doar atîta cît să ne păstreze în amintire şi să se roage pentru noi. Această socoteală, pe cît de simplă, pe atît şi de adîncă şi de ade­vărată, e socoteala pe care şi-o fac înţelepţii credincioşi în eterni­tatea vieţii de după moarte. Există multe feluri de a trăi această înţelepciune. Ispitele lumii a­­cesteia ,trecătoare cum e, sînt totuşi nenumărate, şi unele mai mari decît altele, înţeleptul se păzeşte de toate, cu luare aminte. Dintre ispitele cele mai mari ,mîndria, trufia, superbia, înalta părere de sine, egoismul sînt formele cele mai subtile ale ispitelor care îi asaltează şi pe înţelepţi. Chiar şi pe oamenii duhovniceşti. Tocmai pentru că aceste ispite sînt dintre cele viclene, subtile, subţiri. Sînt opera unor diavoli şcoliţi! înţeleptul se bizuie pe înţelepciunea lui. Poate prea mult, uitînd să ceară lui Dumnezeu să i-o privegheze şi să i-o disciplineze. Omul duhovnicesc se bizuie pe desăvîrşirea lui şi nu simte că, uneori, tocmai aceasta îi poate strica aşezarea duhov­nicească. Bizuiţi pe calităţile lor, pradă ispitelor unui demon subtil, ei încep să se creadă mai înţelepţi şi mai drepţi decît ceilalţi oameni din ju­rul lor. Şi de cele mai multe ori chiar sînt, şi mai înţelepţi, şi mai drepţi. Dar să ne amintim că şi fariseul din parabola Mîntuitorului era (Continuare in pag. a 2-a) Dr. ANTONIE PLAMADEALA Mitropolitul Ardealului FILE DIN SINAXAR începînd cu acest număr vom da în traducere din limba franceză vieţi de sfinţi din cel mai nou şi complet Sinaxar (conţinînd Vieţile Sfinţilor din Biserica Ortodoxă) în curs de apariţie în editura To Peri­­von­­tis Panaghias din Tesalonic, cu binecuvîntarea patriarhului ecu­menic Dimitrios I. Autor: monahul de origine franceză, Macarie, din mănăstirea Simonos Petras (Sf. Munte Athos). SFINTUL SERAFIM DE SAROV (2 ianuarie) Acest mare martor al luminii Sfîntului Duh s-a ridicat ca un astru nou pe pămîntul Rusiei în 19 iulie 1759 pe vremea în care spiritul aşa-ziselor „Lumini“ invadau Europa şi Rusia, pregătind de departe timpurile întunecoase ale ateismului şi persecuţiilor. Fiu al unui evla­vios vînzător din oraşul Kursk, Sf. Serafim a crescut în evlavie şi dragoste de Biserică, primind din cea mai fragedă copilărie ajutorul Maicii Domnului, care l-a vindecat prin minune de o boală grea. La 17 ani el a părăsit lumea, cu binecuvîntarea mamei sale, şi a intrat în mănăstirea Sarov, unde a devenit curînd model de ascultare şi vir­tute călugărească. Cu bucurie şi bună dispoziţie el împlinea datoriile cele mai­ obositoare pentru slujirea fraţilor, postind pentru a învinge pornirile trupului şi păzindu-şi ziua şi noaptea mintea fixată în pome­nirea lui Dumnezeu prin rostirea rugăciunii lui Iisus. După cîtva timp,­­■a îmbolnăvit foarte grav, dar cu toate acestea a refuzat sprijinul aetorilor, cerînd numai Sf. împărtăşanie, singurul remediu care cores- ,­unde celor ce au lăsat totul pentru Dumnezeu. Cînd i s-a adus Sf. Împărtăşanie, Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu i-a apărut învă- luită intr-o lumină intensă, însoţită de Sf. Apostoli Petru şi loan Teo­logul, cărora ea le-a zis, arătînd spre tînărul novice: „Acesta este din neamul nostru!“ Puţin timp după aceea el s-a vindecat complet şi a făcut ca pe locul apariţiei să fie construită o infirmerie. După opt ani de noviciat, a fost tuns în monahism cu numele de Serafim („arzător“), nume care întărea şi mai mult zelul său de a imita aceşti slujitori netrupeşti şi arzînd de dragoste, ai lui Dumnezeu. Hiro­tonit diacon, el petrecea nopţi întregi în rugăciune înainte de a sluji Sf. Liturghie, şi progresînd fără încetare în sfintele virtuţi, Domnul îl răsplătea cu numeroase vedenii, extaze şi bucurii duhovniceşti. In­­(Continuare in pag. a 2-a) Părintele SERAFIM Sărbătoarea Bobotezei (Epifania) Sfînta Scriptură ne spune că după ce s-a întors din Egipt, Pruncul Iisus, împreună cu Sfînta Sa Maică şi cu dreptul Iosif, a mers în Nazaretul Galileii, unde şi-a petrecut copilăria şi anii tine­reţii, crescînd şi întărindu-Se cu duhul, dăruindu-Se muncii şi unei intense vieţi de meditaţie şi ru­găciune. La vîrsta de 30 de ani, cînd după Legea veche orice om a­­tinge deplina sa maturitate, Dom­nul Hristos vine în părţile Ior­danului, la locul unde propovă­duia şi boteza Ioan, fiul preotu­lui Zaharia şi al soţiei sale Eli­­sabeta. Fără să-L fi cunoscut de mai înainte, loan exclamă, în auzul tuturor, cînd îl vede pe Mîntui­­torul apropiindu-Se: „Iată, Mie­lul lui Dumnezeu, care ridică pă­catul lumii“ (In. 1, 29). Desigur că Duhul Sfint i-a descoperit lui loan, în chip tainic, că Cel care vine este Mesia, Fiul lui Dumne­zeu întrupat. Nu este mai puţin adevărat că şi măreţia duhovni­cească ce strălucea pe chipul lui Iisus, îl vădea ca fiind un sol ceresc, la a cărui vedere nimeni nu putea să rămînă indiferent. De îndată ce a sosit, Domnul îi cere lui loan să-I împărtăşească şi Lui botezul pe care îl aplica tuturor celor care pocăindu-se erau botezaţi de către el în Ior­dan, ca semn al purificării tru­peşti şi sufleteşti. Pentru prima dată de cînd înce­puseră să se adune în jurul lui mulţimi de oameni, Ioan s-a tul­burat şi a dat înapoi spunînd: „Mie mi se cade să fiu botezat de către Tine şi Tu vii la mine să Te botez?" (Mt. 3, 14). Fără îndoială că el ştia acum că Cel care îl vizitează este Acela des­pre care i-a prevenit pe contem­poranii săi spunînd: „Se află în mijlocul vostru Cineva, pe care voi nu-L ştiţi... El este Cel ce vine după mine, dar Care a fost înainte de Mine, adevăratul Me­sia, Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămin­­telor“ (In. 1, 30). Cu toată împotrivirea lui loan Botezătorul de a-L supune ritua­lului purificării pe Cel întru totul fără de păcat, Domnul Hristos re­petă dorinţa de a primi botezul, împăcîndu-l pe loan cu cuvintele: „Lasă acum, că aşa se cuvine să plinim toată dreptatea“ (Mt. 3, 15). Dreptatea la care s-a referit Mîn­­tuitorul era desigur aceea a ne­cesităţii, pentru oameni desigur, a consacrării Sale publice, de către Duhul, ca adevăratul Mesia, a învederării misiunii Sale de tri­mis al Tatălui ca Mîntuitor al lu­mii. Înelegind cuvîntul Domnului, loan nu s-a mai împotrivit ci a săvîrşit de îndată botezul asupra Lui. Este neîndoielnic faptul că Iisus era sfînt şi curat şi înainte de afundarea Sa în apele Iorda­nului, dar acum El iese din rîu aureolat de slava Sa dumneze­iască, pe care- o avusese la Tatăl mai înainte de a fi lumea. Dacă înainte de botez Domnul era cu­noscut de către contemporanii Săi doar ca fiu al teslarului din Nazaretul Galileii, după botez El se înfăţişează ca adevăratul Me­sia, făgăduit încă protopărinţilor şi propovăduit apoi, pe parcursul timpului de către profeţii Ve­chiului Testament. Acesta a fost într-adevăr ros­tul fenomenelor neobişnuite care s-au întimplat pe cînd Mîntuito­­(Continuare in pag. a 4-a) Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan Anul 139 SIBIU 1 ianuarie 1992 Nr. 1—2 Liturghia Sf. Vasile cel Mare „Adu-ţi aminte, Doamne, Dum­nezeul nostru, de tot poporul Tău şi peste toţi varsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mîntuire... Că Tu eşti, Doamne, ajutorul celor fără de ajutor, nădejdea celor fără de nă­dejde, izbăvitorul celor înviforaţi, limanul celor ce călătoresc pe ape, doctorul celor bolnavi, însuţi, tu­turor toate le fii, Cela ce ştii pe fiecare şi cererea lui, casa şi tre­buinţa lui. Izbăveşte, Doamne, ţara aceasta şi toate oraşele şi sa­tele, de foamete, de ciumă, de cu­tremur, de potop, de foc, de sabie, de venirea asupra noastră a altor neamuri şi de războiul cel dintre noi". (Fragment din rugăciunea ros­tită de preot după Prefacerea Sfintelor Daruri). Academ­ia Română — HOTĂRÎRE Ținînd seama de Hotărîrea Adunării Generale a Academiei Ro­mâne din 31 ianuarie 1991, de competenta reacordată Academiei Ro­mâne, de către Parlament și Guvern, privind cultivarea limbii române, de Statutul Academiei Române completat în concordantă cu cele de mai înainte prin hotărîrea Adunării Generale din 10 septembrie 1991, precum și de Hotărîrea Guvernului 657/17 septembrie 1991, care abro­gă Hotărîrea Consiliului de Miniștri 3135/16 septembrie 1953, Prezidiul Academiei Române RECOMANDA următoarele: 1. Să se prelungească dezbaterea problemelor ortografiei limbii ro­mâne şi în cursul anului 1992. In acest scop, filialele Academiei din Iaşi, Cluj, Timişoara, institutele Academiei din Craiova, Sibiu şi Tîr­­gu-Mureş vor organiza, fiecare, cel puţin o dezbatere privind­u prob­le­mele ortografiei, invitînd membrii Academiei, lingvişti, specialişti din diverse domenii, profesori din învăţămîntul superior­­ şi mediu. Evi­dent, pot organiza dezbateri asociaţiile culturale din­ întreaga ţară, iar cetăţenii se pot adresa în continuare Academiei Române, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. La București se vor organiza dezbateri conform hotărîrii Adunării Generale din 31 ianuarie 1991. 2. Pînă la aprobarea definitivă de către Academia Română a în­dreptărilor ortografice care vor rezulta din dezbaterile de mai înainte, se mențin în vigoare normele ortografice ale limbii române din 1953, cu următoarele amendamente: a) fie utilizarea lui î, fie a lui â în interiorul cuvintelor, în condi­ţiile anexei 1; altfel, menţinerea regulii absolute (numai î) din 1953 ar însemna obligativitatea scrierii cuvintelor România, român şi a celor derivate cu î, deoarece nu există nici un act normativ de stat şi nici o hotărîre a Academiei Române pentru aceste excepţii; b) fie utilizarea formei sunt, fie utilizarea formei sunt, procedîndu-se în mod similar în cuvintele derivate. Aceste două reguli în plus față de cele stabilite în 1953 lasă posi­bilitatea așezării prin coexistentă de la sine, în mod viu, natural, a acestor forme scrise ale limbii române. 3. Prezenta hotărîre intră în vigoare de la data aprobării de către Prezidiul Academiei Române, urmînd a fi supusă ratificării la prima şedinţă a Adunării Generale a Academiei Române, în conformitate cu hotărîrea ei din 31 ianuarie 1991. Anexa 1 Regulile „SEXTIL PUŞCARIU" aprobate de Academia Română în anul 1932 Literele â şi î corespund aceluiaşi sunet, întrebuinţîndu-se după ur­mătoarele reguli: a) 5 se scrie totdeauna la începutul şi la sfîrşitul nemijlocit al cu­vântului: îl, îmbărbătez, împărat, înger, îşi, îţi, amărî, coborî, hotărî târî, urî... b) tot î scriem şi în corpul cuvintelor, când, prin compunere­a de la începutul cuvintelor ajunge mediat: neîmpăcat, neîndurat, neînsem­­nat V-Preaînălţat' Preîntîmpinat... Vom scrie într'însul, dar dânsul . N°TA: Spre deosebire de ortografia din 1904, adoptată şi de Dic­ţionarul Academiei, nu vom scrie î ci â în derivatele verbelor cu infi­nitivul in -rî, deci: amărât, chiorâş, coborâre, hotărâtor, mohorât nâ­­raş, posomorând, tăbărâse, târâtor, urâţenie... _c) în toate celelalte cazuri se scrie, în corpul cuvintelor, a­­bând când, făcând, gât, mormânt, râu, Român, sfânt, vânt Bucureşti, 4 octombrie 1991 TĂIEREA ÎMPREJUR ŞI DESPRE NU­MELE CEL SFÎNT DE IISUS, PUTEREA LUI „Şi cînd s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus nu­­mele de lisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se ză­misli in pîntece“ (Luca 2, 21). Domnul a primit tăierea împrejur, după trup „ca să înlăture rîn­­duiala Legii vechi şi să pună în locul ei, tăierea împrejur cea după Duh, cea nefăcută de mînă... Pentru aceea, după opt zile de la naşterea Liv, cea din Sfînta Fecioară a binevoit să fie adus de Maica Sa şi de Iosif în locul, unde, după obicei, iudeii se tăiau împrejur“ (Sinaxarul zilei), şi să îndeplinească acest act ritual şi de care nu S-a ruşinat, cum ne arată şi o cîntare a Praznicului: „Nu S-a ruşinat Preabunul Dumnezeu a­ Se tăia împrejur cu trupească tăiere, ci S-a dat pe Sine chip şi pildă tuturor spre mîntuire“... (Slavă şi acum de la Vecernia mica). Mai este ceva: tăierea împrejur comporta durere. Este prima durere, pe care Mîntuitorul a suferit-o pentru noi, pentru neamul omenesc, este un mic început al calvarului Crucii şi Golgotei şi ne îndeamnă şi pe noi la răbdare, îndeplinirea legilor şi să ne tăiem, împrejur, în alt mod: „tăierea împrejur a inimii şi a tuturor simţurilor noastre trupeşti“ (F.W. Farrar, Viaţa lui Iisus Hristos, to. I, 1944, p. 507). Dar „Sărbătoarea tăierii împrejur a Domnului e şi aniversarea nu­melui lui Iisus..., prin care s-a revărsat şi se revarsă asupra neamului omenesc nenumărate bunătăţi dumnezeieşti“ (Dr. Mitrofanovici, Litur­gica, Cernăuţi, 1929, p. 123). Şi la greci şi la romani se obişnuia să se serbeze a opta sau a noua zi, de la naşterea pruncului, sărbătoare care se numea „nominalia“. La iudei obiceiul acesta se baza pe Fac. 17, 5—15. (Continuare in pag. a 3-a) Arhim. prof. Ioasai Ganea Craiova ____

Next