Telegraful Român, 1992 (Anul 140, nr. 1-48)

1992-01-01 / nr. 1-2

Pag. 2 Cînd judecăm pe aproapele, pe noi ne judecăm (Urmare din pag. l-a) drept. Nu minţea cînd spunea în rugăciune că îşi îndeplineşte toate îndatoririle, şi către Dumnezeu şi către oameni. Dar se mîndrea. Se compara: „nu sînt ca vameşul acesta“! Şi nu era ca acela. Dar de ce trebuia să se compare? De ce trebuia să-l judece? Cine îl învestise cu calitatea de judecător? Judecîndu-1 pe vameşul păcătos, cădea mai jos decît el. De aceea Mîntuitorul a apreciat, tîlcuindu-şi de fapt parabola, că mai îndreptat s-a întors vameşul păcătos la casa sa, decît fari­seul cel drept şi virtuos. Oare de ce? Era drept să fie aşa? Era drept. Judecind, cel virtuos îşi scădea virtutea. Păcătuia împotriva duhului iertării, a duhului ge­nerozităţii, a duhului bunătăţii şi al îndreptării, păcătuia împotriva iu­birii şi a compasiunii. Se răcea, îşi pierdea căldura faţă de aproapele. Făcea din aproapele un duşman. Şi chiar duşman dacă l-ar fi crezut, tot cu iubire ar fi trebuit să-l învăluiască, nu cu dispreţ, nu cu con­damnare, nu cu îndepărtare de el. N-a făcut nici măcar o rugăciune pentru dânsul! Nu e aşa că acum înţelegem mai bine de ce Iisus n-a fost de acord cu dînsul, cu fariseul? Vameşul se ruga în pocăinţă şi părere de rău. Nu e oare extrem de interesant că rugăciunea vameşului, şi nu a fariseului, a devenit textul rugăciunii isihaste ,a rugăciunii neîncetate? Isihaştii spun: „Doamne Iisus Hristoase Fiul lui Dumnezeu, milostiv fii mie păcătosul“. Vameşului din parabolă, Mîntuitorul i-a pus în gură o rugăciune ase­mănătoare: „Dumnezeule milostiv fii mie păcătosul“ (Luca XVIII, 13). Tot o astfel de rugăciune a adresat Mîntuitorului şi orbul Bartimeu: „Fiul lui David, miluieşte-mă“ (Mc. X, 48). Nici vorbă de îndreptăţire cu starea înaltă de virtute. Să zicem că virtuţi nu aveau. Dar mai pă­cătoşi decît ei puteau uşor găsi şi ar fi putut spune: „că doar nu sînt eu cel mai păcătos“! Dar n-au spus aşa. Nici vameşul, nici Bartimeu. Au cerut milostivire, iertare. Mulţi cad în păcatul judecării altora. De cum li se pare că au realizat o mică virtute, trag imediat cu ochiul spre vecin: „lată-l, el nu face ca mine! E un păcătos“. De aceea au zis unii oameni cu expe­rienţă duhovnicească: să te ferească Dumnezeu de judecata drepţilor! N-au milă. Nu seamănă cu Dumnezeu, tocmai cînd se cred mai în voia Lui şi mai aproape de El. Adevăratul drept, vede în toţi cei din ju­rul său sfinţi, şi doar pe sine se vede păcătos. Părinţii de altă dată, retraşi din lume ca să scape de ispitele ei, se fereau cu mare precauţie de judecarea altora. Iar cei mai duhovni­ceşti îi preveneau întotdeauna pe cei tineri să se ferească de acest păcat, pentru că multe păcate trage după sine şi, în primul rînd, îl trage pe cel mai mare: mîndria. Isaac Tebanul, anahoret din pustie, a vizitat într-o zi o mănăstire de obşte şi, văzînd pe un frate comiţînd un oarecare păcat, l-a condam­nat. Cînd s-a întors la chilia lui în deşert, a găsit în faţa chiliei un înger care i-a zis: „Nu te las să intri“ — Dar ce s-a intlmplat, întrebă Isaac? Şi îngerul îi răspunse: „Dumnezeu m-a trimis să-ţi spun aşa: „Unde vrei să-l aşez pe fratele cel vinovat pe care l-ai condamnat şi stareţul îl va da afară? 11 voi aşeza în chilia ta“. Şi bătrînul înţele­­gînd dintr-o dată despre ce era vorba, căzînd în genunchi se pocăi şi-i zise îngerului: „Am păcătuit. Iartă-mă!“ Şi îngerul i-a zis: ..Ridi­­că-te, Dumnezeu te-a iertat. Dar de acum înainte păzeşte-te, şi să nu mai condamni pe nimeni înainte de a-l condamna Dumnezeu“. Şi zi­­cînd acestea îngerul dispăru. Dacă şi cu noi ar proceda Dumnezeu cum a procedat Isaac Tebanul, cred că la fiecare întoarcere în chilie am găsi cîte un înger la uşă! Şi n-am mai apuca să intrăm la noi înşine. De fapt n-am mai apuca să intrăm în noi înşi­ne, căci condamnînd pe alţii, ne ieşim din noi, ne împrăştiem, cum spun Sfinţii Patericului şi ai Filocaliei. Ava Euprepios, bătrînul, a fost întrebat odată de un frate: „Cum ajunge sufletul la frica de Dumnezeu“? Şi bătrînul i-a răspuns: „Dacă un om are smerenie şi sărăcie, şi dacă nu judecă pe nimeni, frica de Dumnezeu îi va veni“. Iată deci cum printre cele mai importante con­diţii pe care trebuie să le îndeplinească nevoitorul care vrea să capete frica de Dumnezeu, care să-l apere de toate păcatele, intră şi abţinerea de la judecata altora. Exemplele despre acest mod de a înţelege progresul în viaţa du­hovnicească, socotindu-l ca depinzînd de nejudecarea aproapelui, s-ar putea înmulţi mult. Căci la această convingere au ajuns toţi cei care şi-au dedicat întreaga viaţă meditaţiei şi rugăciunii, devenind oameni plini de Duhul lui Dumnezeu. Ava Pimen zicea: „Există oameni care tac, dar în inima lor condamnă pe alţii, asemenea oameni vorbesc ne­încetat. Dimpotrivă, există oameni care vorbesc de dimineaţă pînă seara şi care totuşi păstrează tăcerea, pentru că nu spun nimic ce n-ar avea vreun folos duhovnicesc". A nu vorbi, nu înseamnă deci a te apăra neapărat de a-l judeca pe pe aproapele. Căci a nu judeca e o stare de spirit, o stare a sufle­tului, a minţii şi a inimii. Dacă unii din aceşti tăcuţi doar cu gura ar vorbi, nu s-ar mai înţelege om cu om! Ar fi ca o dezlănţuire de tunete şi fulgere fără încetare. Căci vorbirea de rău, judecata din gînd e tunet, e fulger, e zgomot, e ieşire din linişte, din isihie. Şi chiar dacă aceasta e tăcută, în interior e zgomotoasă, şi e tulburătoare pentru suflet. Căci cel ce judecă, nu capătă linişte. Capătă doar o satisfacţie de o clipă, demonică, o îndreptăţire trufaşă a judecăţii sale, de care apoi nu mai scapă. Cam tot aşa e însă şi cu lauda. Tare ne mai place la toţi să fim lăudaţi! Dar cel lăudat pierde, căci se umflă în sine şi-şi pierde rîn­­duiala sufletească. Dar nici lăudătorul nu foloseşte mare lucru, căci se face pricinuitorul mîndriei celui lăudat. De aceea, venind un frate la Ava Pimen l-a întrebat: „Ava, e bine să-l laud pe aproapele meu?“ Ava Pimen i-a răspuns: „E mai bine să taci“. Ce te faci însă cu cei care nu pot trăi fără să fie lăudaţi? Acelora, aş zice eu, e bine să le hrănim viermele cu măsură. Nici ca să se îngraşe dihania, nici să înceapă să mănînce din bietul om! Dar asta cere înţelepciune şi deprinderea unei drepte măsuri. Cei duhovniceşti cunosc această măsură. Zic însă unii că atunci cînd vezi pe unul păcătuind, trebuie fie să-i spui celui mai mare, fie să-i atragi lui luarea aminte. Fireşte, felul de a proceda în astfel de situaţii diferă de la loc la loc, şi de la om la om. Măsura pe care o indică Sfinţii pustiei, se referă în primul rînd la modul duhovnicesc în care îşi creşteau ei ucenicii. Un frate l-a întrebat pe Ava Pimen: „Dacă văd că un frate greşeşte, e bine să-i ascund greşeala?“ De data aceasta bătrînul i-a condiţionat răspunsul de ceea ce am numi legea compensaţiei, aceea care se aplică mate­matic în viaţa noastră, dacă n-o anulăm cu spovedania: ,,In clipa cînd ascundem greşeala fratelui nostru, Dumnezeu ne ascunde şi greşelile noastre“. în astfel de cazuri, cred că e bine să ne gîndim de două ori ce avem de făcut. Fapta se întoarce împotriva noastră. Ca şi a lău­datului, ca şi a celui ce judecă. De fapt a descoperi greşeala cuiva, e ca şi cum l-ai judeca şi condamna, în cazuri de acestea e bine să-ţi consulţi duhovnicul! Prin mănăstiri şi chiar prin casele multor laici mai există un obicei al drepţilor. Sau al celor care se cred drepţi. Vom înţelege despre ce este vorba amintindu-ne de o altă întîmplare din viaţa lui Ava Pimen. Un ucenic i-a mărturisit lui Ava Pimen: „Cînd văd un frate despre care am auzit că a săvîrşit vreo greşeală, nu vreau să-l primesc în chilia mea; dacă însă văd pe unul bun, îmi place să-l chem". I-a zis lui bătrînul: „Dacă faci puţin bine fratelui celui bun, fă de două ori mai mult celuilalt, căci acela e bolnav“. Şi i-a povestit lui: „Intr-o mănăstire de obşte trăia un anahoret, cu numele de Timotei, şi stareţul, avînd de judecat cazul unui frate care căzuse într-o ispită, l-a consultat pe Timotei. Acesta l-a sfătuit pe stareţ să-l dea afară. Cînd cel vinovat a plecat, ispita a venit asupra lui Timotei, atît de grozavă, că Timotei era gata să-i cedeze şi să cadă. Atunci Timotei căzu în faţa lui Dumnezeu şi cu lacrimi se rugă: „Doamne, am păcă­tuit, iartă-mă". Şi atunci a auzit o voce zicindu-i: „Timotei, să nu crezi că mi-am făcut aceasta din alt motiv, decît din acela că l-ai ju­decat şi l-ai dispreţuit pe fratele care căzuse in ispită, şi l-ai povă­ţuit pe stareţ să-l dea afară“. Cu adevărat s-au împlinit cu el cuvintele Mîntuitorului: „Nu jude­­câţi ca să nu fiţi judecaţi“ (Matei VII, 1). Căci toată gîndirea asce-­ ţilor după Scriptură se conducea. Aşa se conduce şi gîndirea lui Dumnezeu. Istoriile Părinţilor se termină scurt. Ei nu le comentează. Conclu-’ ziile se impun de la sine. Cred că şi aceasta a fost înţeleasă de toţi cei care au citit-o mai înainte, sau au auzit-o acum. Să ne gîndim mai des la păţania lui Timotei! Iată şi o altă întîmplare, din acelea de care numai marii sfinţi pu­teau imagina. Metoda e cumva cam ca a lui Socrate. Ava Pamvo îşi educa ucenicii prin procedee foarte originale. De aceea astfel de în­­tîmplări făceau înconjurul pustiei, mai ceva ca telefonul şi televizo­rul de azi, pentru că interesul pentru soluţiile problemelor duhovni­ceşti era pe atunci mult mai mare. Doi fraţi au venit la Ava Pamvo să-şi povestească nevoinţele du­hovniceşti pe care şi le-au impus, ca să vadă dacă sunt pe calea cea bună. Cel dintîi i-a spus: „Ava, eu postesc două zile, şi apoi mănînc două pîini. Ce zici: îmi mîntuiesc sufletul făcînd aşa, sau mă aflu într-o iluzie, îmi fac închipuiri goale?“ „Cel de al doilea i-a spus: „Ava, eu pun deoparte din ceea ce ciştig cu munca mea două monede în fiecare zi. Din una îmi cumpăr de mîncare, iar pe a doua, făcînd milostenie, o dau săracilor. Ce zici: mă mîntuiesc sau mă osîndesc? Insistară mult timp ca Ava Pamvo să le răspundă, dar acesta tăcea. După patru zile cei doi se hotărîră să plece, dar ucenicul bătrînului îi încurajă: „Nu vă mîhniţi fraţilor. Dumnezeu vă va răsplăti. Este obi­ceiul bătrînului să nu vorbească pînă cînd Dumnezeu nu-i dă încre­dinţarea că răspunsul lui va fi bun“. Intrară la bătrîn să-şi ia rămas bun, şi-i ziseră: „Ava, roagă-te pen­tru noi“. Bătrînul îi întrebă: „Vreţi să plecaţi?“ I-au zis: „Da". Atunci bătrînul,­vorbindu-le ca în parabolă, le zise: „Eu, Pamvo, postind două zile şi mîncînd apoi două pîini, am devenit pentru aceasta monah? încă nu. Şi Pamvo care lucrează pentru două monede pe zi, şi dă una la săraci, a devenit el din cauza aceasta monah? Nu încă“. Le-a vorbit ca despre el, dintr-o politeţe şi delicateţe mereu pre­zente în viaţa anahoreţilor. A luat asupra sa, făcîndu-le ale sale, experienţele lor. Şi apoi le-a spus: „Faptele sînt bune, dar dacă îţi păstrezi conştiinţa curată faţă de aproapele tău, atunci eşti mîntuit“. Povestitorul încheie în stil biblic, simplu, abrupt, fără înflorituri: „Şi mulţumiţi, cei doi fraţi plecară bucuroşi“. Şi iată că întîmplarea a ajuns pînă la noi. Şi tîlcul ei. Faptele sînt bune, dar singure nu-l fac pe călugăr, dacă nu şi-a limpezit sufletul pînă la măsura nejudecării aproapelui. Starea sufletească e cea care contează, nu celelalte. Celelalte contează numai întrucît ajută sta­rea sufletească. Căci bătrînul n-a zis că nu contează ostene­lile lor. A stabilit doar scara pe care se aflau ele. Şi ei. Şi tîlcul spu­selor lui e că nu poţi ajunge pe scara de sus, fără să urci treptele cele de jos. Dacă rămîi însă numai pe cele de jos, jos ai rămas­ înţeleptul, omul duhovnicesc pe toate acestea le meditează cu aten­ţie, în rugăciune, cu sfat de la cei îmbunătăţiţi şi cu discernămîntul limpezit, şi cu osteneală, şi cu îndelungă răbdare, şi cu speranţă trece peste bariera trufiei, şi ajunge la acea stare de nepătimire (apatheia) în care judecata fratelui nu mai încape. Rămîne doar iubirea­ şi rugă­ciunea pentru el. 9.1.1992 FILE DIN SINĂXAR (Urmare din pag. l-a) drumat cu grijă de duhovnicii mănăstirii, el nu se lăuda cu aceste daruri cereşti, ci dimpotrivă ele îl determinau să se cufunde şi mai mult în smerenie şi în judecata aspră de sine şi să caute şi mai stăruitor viaţa pustnicească (solitudinea). Puţin timp după hirotonia întru preot şi moartea părintelui său du­hovnic, el a primit voie să se retragă în sihăstrie, în pădurea pro­fundă, la 6,7 km de mănăstire, şi să-şi construiască o căsuţă din lemn înconjurată de o grădiniţă, pe o colină pe care el a numit-o „Sfîntul Munte“ (Athos). Aici el petrecea toată săptămîna în rugă­ciune, în citiri sfinte şi alte lucrări plăcute lui Dumnezeu, întorcîndu-se în mănăstire numai Duminica şi în zilele de sărbătoare. Tot ceea ce făcea era pentru el un prilej de a-şi ridica gîndul la lucrurile lui Dumnezeu. El nu cunoştea nimic din ceea ce este profan sau trupesc (carnal) şi suporta cu răbdare rigorile iernii şi atacul insectelor pe timp de vară, fericit că poate astfel împărtăşi suferinţele Domnului pentru curăţirea sufletului său. El purta tot timpul o Evanghelie groasă pe spatele său, ca „sarcina lui Hristos“ şi se ducea în anu­mite locuri din pădure, cărora le-a dat nume de locuri sfinte: Bet­­leem, Iordan, Tabor, Golgota, pentru ca să citească pericopele cores­pondente. El trăia astfel intens în fiecare zi viaţa însăşi şi Patima Domnului nostru Iisus Hristos. Meditarea continuă a Sfintei Scripturi nu-i procura numai cunoaşterea adevărului, ci şi curăţia sufletului şi durerea inimii, în aşa fel încît pe lîngă cele 7 laude pe care le rostea regulat şi cele o mie de metanii zilnice el putea să se roage neînce­tat cu mintea unită cu inima. El se hrănea la început cu pîinea pri­mită de la mănăstire, apoi numai din produsele grădinii sale; însă adesea se priva pe sine de hrană ca s-o distribuie animalelor care veneau aproape de căsuţa sa, mai cu seamă unui urs enorm deve­nit tot atît de docil ca şi un pisic. Văzînd acest mod de viaţă atît de plăcut lui Dumnezeu şi atît de apropiat de cel al fiinţelor netrupeşti, vrăjmaşul de totdeauna al nea­mului omenesc, diavolul, prins de invidie, a început împotriva ascetu­lui lui Hristos atacurile sale obişnuite: glnduri de mîndrie, zgomote, apariţii înfricoşătoare etc.; însă viteazul luptător respingea toate atacurile prin rugăciune şi semnul Crucii. Cum războiul gîndurilor devenea tot mai mare, Sfîntul s-a decis pentru o luptă demnă de fap­tele înalte ale stiliţilor (celor ce trăiau pe stîlp n.n.) de altădată: el a petrecut o mie de zile şi o mie de nopţi, în picioare sau în genunchi pe o piatră mare, repetînd fără încetare rugăciunea vameşului: „Dum­nezeule, milostiv­­ii mie păcătosului!“ (Lc. 18, 13). Astfel el a fost eliberat definitiv de lupta gîndurilor, însă diavolul nu s-a lăsat încă învins, ci a trimis contra lui trei hoţi care, furioşi că n-au găsit la săracul călugăr nici un ban, l-au lovit cu bîtele şi cu dosul securii, lăsîndu-l jumătate mort, scăldat în sînge şi cu oasele rupte. Deşi avea o constituţie fizică bună, blîndul Serafim n-a căutat să­­se apere, ci s-a lăsat bătut cu gîndul că participă astfel la suferinţele Domnului, în ciuda stării sale lamentabile, el a reuşit să se tîrîie pînă la mă­năstire unde, după cinci luni de suferinţe, a fost în chip minunat vindecat printr-o apariţie a Maicii Domnului întru totul asemănă­toare cu cea din vremea cînd era novice (frate). Totuşi el va rămîne toată viaţa încovoiat şi se va deplasa de acum mai mult decît peni­bil, ajutat de un baston. Această infirmitate i-a­ ajutat să păşească o nouă treaptă pe scara ridicată pentru el spre cer şi să ducă, din 1807 pînă în 1810, lupta tăcerii în sihăstrie. Astfel, imediat după ce s-a vindecat, el s-a întors în „pustia“ sa şi nemaiputînd să se întoarcă regulat în mănăstire, n-a mai primit şi nici n-a mai vorbit cu nimeni. De fiecare dată cînd întîl­­nea pe cineva în pădure, el se pleca pînă la pămînt înaintea lui fără să zică un cuvînt, pînă cînd acela pleca. El putea astfel să păstreze mintea sa fixată în Dumnezeu fără întrerupere sau împrăştiere. Intre timp, starețul mănăstirii a murit, iar unii călugări au început să acuze pe sfîntul sihastru că se separă de Biserică. In cele din urmă i s-a dat poruncă de a se întoarce în mănăstire. Serafim s-a supus fără nici o opoziţie şi s-a instalat într-o chilie strimtă, unde începu un nou stadiu de viaţă ascetică: recluziunea. în antreul chiliei, el a pus si­criul său în care îi plăcea să se roage, iar în chilie, unde nimeni nu intra niciodată, n-avea decît un sac cu pietre pe care dormea, un trunchi de arbore drept scaun şi o icoană a Maicii Domnului „Dul­cea sărutare“ (Vierge de la tendresse), numită de către el .„Bucuria tuturor bucuriilor“, înaintea căreia ardea în permanenţă o candelă. El trăia astfel într-o linişte desăvîrşită, înmulţind nevoinţele sale, ci­tind şi comentînd pentru el însuşi în fiecare săptămînă tot Noul Tes­tament, rugîndu-se fără încetare cu inima trează, şi neavînd decît pe îngeri şi pe sfinţi ca singuri martori ai deselor sale extaze şi răpiri ale minţii în cereştile locaşuri. La capătul a cinci ani de izolare, el a deschis uşa sa lăsînd să intre pe toţi care doreau să-l vadă, insă fără să vorbească cu ni­meni, nici cu cele mai importante persoane. Apoi, în 1825, ceasul a­bandonării vieţii isihaste fiindu-i descoperit de către Maica Domnului, el începu să-i facă pe oameni să profite de roadele experienţei sale, mai întîi pe călugări, pe care el îi îndemna la observarea regulilor monastice şi la zel pentru lucrul lui Dumnezeu, apoi pe laici, în nu­măr tot mai mare. După ce a participat de bună voie la Patima Dom­nului timp de 47 de ani de viaţă ascetică, trecînd succesiv prin viaţa de obşte, de insihast ,de stilit şi­­ de recules, acest bătrînel îmbrăcat în alb, încovoiat spre bastonul său, se întoarce spre oameni, plin de har şi de lumina Sf. Duh ca să se achite de înalta misiune a paterni­tăţii duhovniceşti (startchestevo) şi să devină pentru tot poporul rus un adevăr­at „apostol“, martor şi predicator al învierii. Uşa sa rămînea deschisă tuturor pînă noaptea. El îi întîmpina pe toţi cu zîmbet, zi­­cîndu-le: „Bucuria, mea, Hristos a înviat!“­, iar pe păcătoşii care ve­neau la el cu pocăinţă ca fiul cel pierdut către Tatăl său (Lc. 11) îi primea cu o bucurie cu totul deosebită. Blîndeţea sa supranaturală în­drepta inimile cele mai dure, umilinţa sa smerea pe cei mai mîndri şi îi făcea să verse lacrimi ca şi copiii. Pentru aristocraţi ca şi pentru oamenii din popor, chilia „săracului Serafim“ era asemenea cu anti­camera cerului. O convorbire cu el, sau o simplă binecuvîntare, de­venea o adevărată vorbire cu Dumnezeu, care putea să schimbe ra­dical orientarea vieţii, lor. Prin darul vederii înainte, el cunoştea tai­nele inimilor şi le descoperea celor care la mărturisire nu îndrăzneau să le spună. El răspundea la scrisori fără a avea nevoie să le citească și știa să dea fiecăruia sfatul, consolarea, încurajarea sau mustrarea care i se potrivea. Lăsîndu-se total în voia lui Dumnezeu, el le spunea, fără să cerceteze, primul cuvînt pe care Dumnezeu i-l descoperea şi care se potrivea totdeauna. Bunătatea sa, adică dragostea de Dumne­zeu în el, îi consola pe toţi, ierta totul, îi învăluia pe toţi. El a să­vîrşit foarte multe minuni, tămăduind pe bolnavi prin ungere cu unt­delemn de la candela care ardea în chilia sa sau dîndu-le să bea apă de la izvorul, numit mai tîrziu „fîntîna lui Serafim“, situat în apro­pierea mănăstirii, în al său „deşert apropiat“, unde îi plăcea să pe­treacă după-amiaza. I se adresau atîtea cereri de rugăciune pentru vii şi pentru morţi încît îi era imposibil să pomenească toate numele. De aceea aprinde pentru fiecare o luminare în chilia sa, supraîncălzită şi în permanenţă iluminată de sute de lumini, ca de tot atîtea suflete vii. Dumnezeu i-a dat de asemenea darul profeţiei prin care el a pre­­văzut­ evenimente viitoare atît pentru persoane cît şi pentru ţara în­treagă, ca războiul Crimeii, foametea, ca şi încercarea îngrozitoare care va pustii Biserica şi poporul rus un secol mai tîrziu (este vorba de Revuluţia comunistă n.n.), însă el ascundea profeţiile sale în cu­vinte enigmatice înţelese deplin numai după împlinirea evenimentelor. Marele proprietar Motovilov, care a fost vindecat în chip minunat de către omul lui Dumnezeu şi care a devenit ucenicul său ardent l-a în­trebat într-o zi: ,,Care este scopul vieţii creştine?" Părintele Serafim i-a răspuns: „Dobîndirea Duhului Sfînt pe care îl primim prin faptele bune recomandate de Biserică, şi mai ales prin rugăciune“. Cum in­terlocutorul său îl presa cu întrebări pentru a şti mai precis ce este Harul Sfîntului Duh, stareţul­­în tradiţia slavă, stareţul nu este con­ducătorul unei mînăstiri ca la noi, ci un mare duhovnic n.n.) l-a prins deodată în braţele sale, l-a privit fix — fata sa a devenit mai lumi­nată decît soarele în plină amiază —, şi i-a zis cu autoritate: „Pri­­viţi-mă, prietenul lui Dumnezeu, nu va temeţi. M-am rugat Dom­nului din toată inima să vă învrednicească să vedeţi cu ochii tru­peşti pogorârea Sfîntului Duh. Şi iată! Aţi devenit, ca şi mine, cu totul luminat. Aţi fost umplut de asemenea de harul Sfîntului Duh, altfel v-ar fi fost imposibil să mă vedeţi astfel în această lumină! Ce simţiţi? Motovilov răspunse: „Un calm, o pace negrăită. Inima mi-e plină de o bucurie inexprimabilă“. Şi ce mai simţiţi? „O căl­dură şi un parfum, cum n-am simţit niciodată“ — „Acest parfum este buna mireasmă a Sfîntului Duh, răspunse Sfîntul, şi această căldură nu este exterioară pentru că sîntem în plină iarnă şi toată pădurea în jurul nostru este acoperită de zăpadă, ci ea este în noi, potrivit cuvîntului Domnului care a zis: „împărăţia lui Dum­nezeu este înlăuntrul vostru“ (Lc. 17, 21). Această extraordinară în­treţinere a durat încă mult timp şi, la sfîrşit, sfîntul Serafim a cerut ucenicului său să o scrie şi să o transmită lumii întregi. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost regăsit decît mult mai tîrziu, în 1903, în preaj­ma canonizării sfîntului. El a cunoscut de atunci o difuzare considera­bilă. Este mesajul ultim de lumină şi nădejde pe care profetul din Sarov îl lăsa Rusiei şi întregii Biserici, în vederea încercărilor din aceste vremuri, care sunt ultimele, (nota autorului: Convorbirea cu Motovilov şi Povăţuirile duhovniceşti ale sfîntului Serafim sînt tra­duse după biografia sa de 1. Garam­off, Colecţia ,.Théophanie“, Des­calée de Brouwer, Paris, 1979, 2 ed.). în Povăţuirile sale, el zicea, de asemenea, adeseori: „Bucuria mea, cîştigă-ţi pacea sufletului şi atunci mii de suflete se vor mîntui în jurul tău“. Această pace interioară, pe care el a cîştigat-o cu preţul atîtor nevoinţe, se răspîndea în ju­rul său ca bucurie şi ca lumină; de aceea Sfîntul Serafim n-a lăsat posterităţii o învăţătură foarte dezvoltată, ci mai degrabă un model de viaţă. Pe cînd era numai diacon, fondatoarea mănăstirii Diverevo, situată Născut încă din cea mai înde­părtată antichitate, din necesită­ţile obiective ale vieţii sociale, calendarul a cunoscut de-a lun­gul veacurilor întocmirile cele mai diverse. La baza calendarului modern, folosit astăzi pe cea mai mare parte a globului, se află calenda­rul roman. Ca şi la alte popoare din ve­chime, ,calendarul vechilor romani nu era solar, ci lunar. Acest ca­lendar avea însă, ca toate calen­darele lunare, neajunsul, că nu numai Anul nou, dar şi alte date calendaristice, ca acelea indicînd, bunăoară, anumite munci agricole, DIN ISTORIA CALENDARULUI reveneau în fiecare an în altă epocă, ba chiar şi în alt anotimp. Tradiţia spune că, spre a înlătura acest neajuns, legendarul rege Numa Pompilius a încercat în sec. VIII—VII î.d.Hr., să alcătuiască­ uri calendar luni-solar, un calendar care să ţină seama, adică, nu nu­­­mai de ciclul lunar, ci de cel Solar. în acest scop, la cele 12 luni de cîte 28—31 zile fiecare, existente pînă atunci, el a adău­gat încă o lună, a treisprezecea, de cîte 22 zile, la fiecare doi ani, şi de cîte 24 zile la fiecare 4 ani. După cum se vede, socoteala era nu numai foarte complicată, dar (Continuare In pag. a 3-a) la cîţiva kilometri de Sarov, i-a încredinţat părintelui Serafim condu­cerea duhovnicească a obştii sale născînde. Pe tot timpul vieţii sale, el a manifestat o atenţie deosebită faţă de fiicele sale duhovniceşti. Obştea lor s-a înmulţit repede, în ciuda dificultăţilor economice. Sfîn­tul Serafim a organizat-o după modelul strict comunitar, cu sentinţa: „In tot timpul să aveţi mîinile la lucru şi buzele la rugăciune". La porunca Maicii Domnului, el a fondat o a doua mănăstire, zisă de la­­,,Moară“, cu maicile cele mai rîvnitoare, cărora le-a dat o regulă de viaţă centrată pe rugăciunea lui Iisus. Din păcate, după moartea Stareţului, diavolul a incitat pe un călugăr invidios şi intrigant, care s-a forţat prin toate mijloacele să ruineze reputaţia şi lucrarea Sfîn­tului, făcînd să fie închisă mănăstirea de la „Moară“ iar maicile să sufere numeroase încercări, într-o zi, puţin timp înaintea sfîrşitului său, Sfîntul Serafim a che­mat pe o călugăriţă de la Diveyevo şi i-a spus, acoperindu-o cu man­taua sa: „Maica Domnului va veni la noi“. Momentul venit, el o ri­dică, şi un zgomot ca de un vînt violent în pădure s-a auzit, apoi imne bisericeşti; uşa s-a deschis singură şi chilia s-a umplut dintr-o dată de lumină şi de un parfum foarte plăcut. Sfîntul căzu în genunchi şi Maica Domnului apăru, precedată de doi îngeri, de Sf. loan Boteză­torul şi Sf. loan Teologul şi urmată de douăsprezece fecioare mar­tire. Călugăriţa căzu la pămînt, crezînd că moare, în timp de părintele Serafim stătea în picioare și vorbea cu împărăteasa cerului ca cu un prieten. Ea i-a promis că se va îngriji întotdeauna de călugărițele de la Diveyevo și, dispărînd, Prea Sfînta Fecioară i-a zis: „Dragul meu, curlnd vei fi cu noi!" Cînd au rămas numai singuri, Stareţul a măr­turisit călugăriţei că este a douăsprezecea apariţie dumnezeiască cu care l-a binecuvîntat Domnul. Ajuns la vîrsta de 70 de ani, suferind grav de pe urma rănilor, însă fără să-şi împuţineze cîtuşi de puţin activitatea, sfîntul Serafim vor­bea din ce în ce mai mult de moartea sa apropiată, cu bucurie şi cu faţa luminată. La 1 ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închi­nat la toate icoanele din biserică, aprinzînd cîte o luminare înaintea fiecăreia, a binecuvîntat pe toţi fraţii zicînd: „Lucraţi pentru mîntui­­rea voastră! Privegheaţi! Coroanele vă sînt pregătite!“ Apoi, trecînd pe la mormîntul său, s-a închis în chilia sa şi şi-a dat sufletul lui Dumnezeu în chiar noaptea aceea, în genunchi, cîntînd imnele în­vierii. Tot poporul din împrejurimi s-a adunat pentru înmormîntarea sa. în continuare, omul lui Dumnezeu n-a încetat să viziteze şi să ajute pe fiii săi duhovniceşti prin numeroase apariţii şi tămăduiri, iar evlavia poporului creştea neîncetat, în ciuda multor opoziţii. In cele din urmă, canonizarea sfîntului Serafim, în 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a multor episcopi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane venite din toate regiunile Rusiei, a­u marcat triumful. A­­ceasta a fost ultima manifestare a unităţii poporului rus şi a gloriel­ Bisericii înainte de marea încercare. Sfintele sale moaşte purtate a­­­tunci în procesiune pe deasupra mulţimii au săvîrşit numeroase mi­nuni. în 1926, bolşevicii le-au confiscat în vederea expunerii într-un muzeu de ateism. v. NOTĂ: Regăsite în depozitul Muzeului de ateism din Leningrad (azi Sanct Petersburg) şi redate Bisericii la începutul anului 1991, moaş­tele Sf. Serafim au fost transportate în procesiune vara trecută de la Catedrala patriarhală din Moscova la mănăstirea Divojevo, în regiu­nea Nizni-Novgorod. Cortegiul s-a oprit în principalele oraşe de pe traseu pentru ca credincioşii să le poată venera, în 30 iulie peste 100 000 de persoane erau masate de-a lungul ultimilor kilometri ai procesiunii. La 1 august, ziua canonizării sfîntului Serafim, patriarhul Alexei al Moscovei a săvîrşit Sf. Liturghie in curtea mănăstirii Dive­yevo în prezenţa unei mulţimi imense de credincioşi. (după S.O.P. Service Orthodoxe de Presse Paris, septembrie-octombrie 1991, p. 5—6) TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 112/1992

Next