Telegraful Român, 1993 (Anul 141, nr. 1-48)

1993-01-01 / nr. 1-4

Fondator: Mitropolitul ANDN­EI ȘAGUNA ] IbîBliOîTTA ..IST 1353Telegraful Român AîîuI 141 SIBIU 1 Și 15 ianuarie Nr. 1—4 1993 f­oaie editată de arhiepiscopia ortodoxa romană a sibiului Moment aniversar — „TELEGRAFUL ROMÂN” — 140 de ani Apărarea credinţei, cultură şi istorie în „Telegraful Român“ „Teograful român“ este „foaia“ cu cea mai veche apariţie neîn­treruptă din România. Acest lucru este astăzi îndeobşte cunoscut şi e frumos că se spune aşa, că adică, nu se ţinea seama de faptul că atunci cînd a apărut, Transilvania era supusă imperiului austriac. In mintea şi în vorbirea poporului — şi îi am în vedere acum pe toţi românii, cultivaţi sau mai puţin cultivaţi — România a fost Româ­nia, şi atunci cînd nu era în întregime România! „Foaia“ împlineşte în anul acesta 140 de ani. A depăşit vîrsta unui om. Are acum vîrsta istorică. Ne spune ceea ce nici un om în viaţă nu ne-ar putea spune ca martor ocular, ca martor direct. Cine a avut curiozitatea şi răbdarea — eu mărturisesc că le-am avut pe amîndouă — să treacă prin absolut toate numerele, şi-a putut face o idee aproape completă — şi folosesc acest „aproape“ numai din pru­denţă —­despre tot ce s-a întîmplat în aceşti 140 de ani. Evident, în primul rînd în viaţa bisericească. Dar nu numai. In paginile lui este viaţă cotidiană, istorie, cultură, politică. De toate. A avut redactori excepţionali. E de ajuns să pomenim de Aron Florian, Paul Vasici, Ion Bădilă, Visarion Roman, Ioan Raţiu, Zaharia Boiu, Nicolae Cristea, Matei Voileanu, Remus Roşea, Nicolae Ivan, Silvestru Moldovan, Gavriil Hango, Elie Cristea, Teodor Păcăţian, Nicolae Regman, Gheorghe Comşa, George Proca, Dumitru Stăniloae, Cornel Sîrbu, Emilian Vasilescu, Nicolae Mladin, Gheorghe Papuc, Dumitru Abru­­dan, dar deasupra lui a plutit întotdeauna spiritul lui Şaguna. Primul impuls dat de el. Căci Şaguna s-a dovedit a fi dascăl în toate. Iată, şi în domeniul presei. El a simţit de la bun început că ai nevoie de ceva pentru a te face înţeles şi, că, făcîndu-te înţeles, prin acest ceva, poţi aduna în jurul tău, în jurul unei idei, poţi aduna adeziuni, oameni, ajutoare. Poţi crea convingeri, direcţii de gîndire şi de simţire. Acest ceva al vremii a fost presa scrisă. Şi să nu uităm că făcuse prima experienţă cu un an înainte, cu Calendarul (1852), menit şi acela să pătrundă în toate casele româneşti, şi să ţină românii uniţi în credinţă şi în limbă, în neam şi în viitor. Calen­darul era anual şi Şaguna şi-a dat repede seama că nu era de ajuns. L-a păstrat, dar a înfiinţat de îndată (1853) un ziar care a fost zil­nic, de trei ori pe săptămînă, săptămînal şi în ultimele decenii bilu­nar, dar apariţia nu şi-a încetat-o niciodată. A fost o „foaie“ iubită, aşteptată, preţuită. Pe toate acestea şi le păstrează şi astăzi, deşi, acum, în paralel, apar, după modelul său, ziare pe lingă aproape toate eparhiile. Căror fapte s-a datorat succesul Telegrafului? Aş enumera cîteva mai importante. în primul rînd cred că Telerm­m­! român“ n-a fost o foaie provincialîn paginile lui a fost ""întotdeauna prezentă toată ţara. Chiar şi atunci cînd ţara era îm­părţită. Era plin de ştiri de peste tot. A fost ziarul românilor de pre­tutindeni. Nu e de mirare că a­­fost preţuit de Eminescu, în aceeaşi măsură în care marele poet l-a preţuit şi pe marele ctitor, Andrei Vraguna. Nu va fi mers în audienţă la Şaguna, în trecerea prin Sibiu, (continuare In pag. a 2-a) Dr. ANTONIE PLAMADEALA Mitropolitul Ardealului La Botezul Domnului — 6 ian. 1993 Botezul Domnului, Bobotează, Epifania, Teofania, Arătarea Domnului, Sărbătoarea luminilor, Sărbătoarea luminării..., toate aceste nume ale sărbătorii ne descoperă cîte o parte din bogăţia înţelesurilor sale. Şi nu este întîmplător faptul că încă din sec. al III-lea, de cînd datează cele mai vechi menţiuni despre existenţa ei, şi pînă astăzi, Bobotează a rămas una dintre cele mai populare sărbători creştine, fiind serbată cu deosebit fast şi solemnitate: în ajun se citesc Ceasurile împără­teşti, apoi se săvîrşeşte Aghiazma Mare, stropirea caselor cu apa sfinţită, Sf. Liturghie cu rînduiala specială a praznicului, odinioară avea loc şi botezul catehumenilor... (Pr. prof. Dr. Ene Branişte, Li­turgica generală, Bucureşti, 1985, p. 201—204). însemnătatea praznicului este cu totul deosebită. De data aceasta, identitatea dumnezeiască a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos este proclamată fără nici o umbră de ambiguitate, atît de glasul omenesc al Sf. Ioan Botezătorul, cît şi de glasul Tatălui ceresc. Cel care „în lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu l-a cunoscut“ (loan 1, 10), pentru că „lumina cea curată a cunoaşterii dum­­nezeirii“ nu strălucise încă în inimile noastre „ca să strălucească cu­noştinţa slavei lui Dumnezeu pe faţa lui­ Hristos“ (II Cor. 4, 6), este arătat lumii ca fiind „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica păcatul lu­mii“ (Ioan 1, 29), dar şi Cel care va boteza „cu Duh Sfînt şi cu foc“ (Matei 3, 11). Iar „credinţa fiind din auzire“ (Rom. 10, 17), mai mult decît glasul omenesc ne cutremură spre încredinţare cel dumnezeiesc, „glasul Dom­nului peste ape“, „glasul Părintelui“ ce mărturiseşte: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit“ (Matei 3, 17). Cuvîntul Dumne­zeiesc, ce răsună peste ape ca în primele zile ale Creaţiei, se întîl­­neşte cu atît de slaba putinţă a priceperii cuvîntului omenesc, în măr­turisirea Cuvîntului întrupat. Dar „firea apelor se sfinţeşte“ şi apele care cîndva fuseseră „spre pierderea a toate, în potopul cel nimicitor“ acum îneacă păcatul şi ne curăţeşte de orbirea ce ne împiedică să vedem „Lumina lumii“ (Ioan 8, 12), pe Domnul­ Sf. loan, înaintemergătorul, „sfeşnicul Luminii“ (din Canonul Praznicului), care nu o pune pe Aceasta sub obroc (Ma­tei 5, 15), „se cutremură grăind: Cum va lumina sfeşnicul pe Lumină?“ Căci iată: „Cel ce nu ştie de păcat vine luîmd chip de rob şi cerînd botez, botez de rob“ (din Sfinţirea cea Mare a Apei). O descoperire a Dumnezeirii a trebuit să fie, atît cît este cu putinţă, deplină, la ea participînd toate Persoanele Sfintei Treimi. Şi Sfîntul Duh, Mîngîietorul, care mai apoi s-a arătat în limbi ca de foc asupra Apostolilor, acum, la Botezul Domnului, „s-a coborît... peste El (Fiul Cel întrupat) un chip trupesc, ca un porumbel“ —­ după cum spune Sf. Evanghelist Luca. Insă în această sărbătoare a Arătării, a Descoperirii Domnului, să nu ne ispitească gîndul sacrileg al „cuprinderii“ şi epuizării Tainei dumnezeieşti în vreun „sertăraş“ al minţii noastre. „Duhul Adevărului, care călăuzeşte la tot adevărul“ (In. 16, 13), este „Domnul de viaţă fă-­­ cătorul“, ce „face viu“ (II Cor. 3, 6) şi Taina este Revelaţie neîncetată, vie, veşnică , deşi deplină şi desăvîrşită. Cînd Sf. loan vorbeşte des­pre „Cel căruia nu sînt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei“ (loan 1, 27), despre „Hristos, a Cărui curea, adică (înseamnă) unirea Cuvîntului cea cu noi, înaintemergătorul ne învaţă că pe aceasta nu­­ este lesne a o dezlega“ (din Canonul Praznicului). „Cu dreaptă credinţă să alergăm, cu osîrdie, la izvoarele cele prea­curate ... şi să vedem pe Cuvîntul..., Cel ce ne pune înainte apa dumnezeieştii însetări, care curăţeşte cu blîndeţe boala lumii“ (din Ca­nonul Praznicului). „Arătatu-Te-ai astăzi lumii, şi lumina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi, care cu cunoştinţă te lăudăm. Venit-ai şi te-ai arătat, Lu­mina cea neapropiată“ (Condacul Praznicului). I A / I r Pr. Vasile Grăjdian 1 — MIHAI EMINESCU Fiecare om poartă în el sîmburii de fericire sau de nefericire. Tre­buie declanşat numai unul dintre ei, fie de complicatele funcţiuni ale fizicului, fie de cele mai intime resorturi ale psihicului. Colaborează unul cu altul. Psihicul, fără organul lui de exprimare, creierul, ră­­mîne mut, orb şi surd. Ceea ce a fost un mecanism perfect se dere­glează ca un ceasornic ale cărui arătătoare încep a se învîrti fără noimă. Mişcarea aceasta se produce şi ea în timp, dar nu mai este reglată. Undeva, o mică rotiţă nu mai funcţionează, după rînduiala ei stabilită. Mai mult decît oricare mecanism, şi omul este bîntuit de dereglări ale psihicului. Moirele antice erau atrase, după concepţia antică, mai ales de oamenii invidiaţi de zei. Ele nu suportau concurenţa acelor exemplare umane a căror minte periclita tainele. Nu-i răbdau nici pe acei a căror frumuseţe se apropia de desăvîrşirea lui Apollon, a lui Adonis sau a Afroditei. Cînd mai multe daruri se întîlneau în acelaşi om, primejdia era cu atît mai mare. Cel puţin aceasta era concep­ţia antică despre oamenii înţelepţi şi frumoşi. Nu căutăm o filiaţie directă a acestui destin, stabilit de zei, la poetul nostru naţional Mi­­hai Eminescu, dar gîndul ne­­fuge la cei, parcă, nerăbdaţi de zei, ca altădată, cărora li s-a luat darul cel mai de preţ cu care ei alcătuiau o lume nouă: mintea lui Mihai Eminescu, mîna lui Ştefan Luchian şi a lui Grigoraş Dinicu, văzul lui Nicolae Grigorescu, viaţa lui Nico­lae Iorga, auzul lui Ludwig van Beethoven. Miracolele gîndului, culo­rilor şi sunetelor nu se lăsau stăpînite în întregime de oameni, fiind rezervaţii inalienabile ale zeilor sau, mai corect spus, ale celor care se ridicau deasupra semenilor lor. Lui Mihai Eminescu i s-a lăsat foarte puţin timp, pentru a ne dărui toate gîndurile minţii sale geniale. Cam de la 16 ani pînă în dogori­torul iunie al anului 1883, nu sunt decît vreo 17 ani, foarte puţini pentru cine ar dori să se realizeze, foarte mulţi pentru munca tita­nică a geniului, cu neputinţă dacă am vrea să-i evaluăm pe cei pe care i-ar mai fi trăit în condiţiile normale ale altor scriitori români longevivi. Universul eminescian se refuză unui sondaj într-o proble­­(continuare în pag. a 2-a) Pr. prof. univ. Dr. Petru Rezuş Act Patriarhal şi Sinodal al Patriarhiei Române, privind reactivarea Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău Luminată de Sfintul Duh, Duhul Adevărului, al Libertăţii şi al Co­muniunii (Ioan 15, 26; 2 Corinteni 3, 17; Efeseni 4, 3), Biserica Orto­doxă Romănă, „Mama spirituală a poporului român“, răspunde cu pă­rintească şi frăţească dragoste dorinţei sfinte a fraţilor noştri de peste Prut şi cererii scrise, din 14 septembrie 1902, a Adunării eparhiale de constituire, prezidată de Prea Sfinţitul Episcop PETRU şi compusă din reprezentanţii preoţilor şi mirenilor dreptmăritori români din Republica Moldova, ca tradiţionala Mitropolie Ortodoxă a Basarabiei să-şi reia activitatea sub oblăduirea canonică şi cu binecuvîntarea Sfîntului Si­nod al Bisericii Ortodoxe Române, mai ales că acesta n-a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei. Urmînd hotăririlor sinodale ale Bisericii Ortodoxe Române din 24 septembrie, 27 noiembrie şi din 19 decembrie 1992, Patriarhia Română binecuvintează reactivarea Mitropoliei Basarabiei de stil vechi din Republica Moldova ca Mitropolie autonomă sub oblăduirea sa cano­nică, confirmă adunarea ei eparhială constituită şi pe Prea Sfinţitul Episcop PETRU de Bălţi ca Locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, pînă la alegerea statutară a titularului. Astfel, Prea Sfinţitul Episcop PETRU de Bălţi, locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, devine membru al Sfîn­­tului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, toţi clericii şi păstoriţii lor care sunt deja sau care vor deveni membri ai Mitropoliei Basarabiei de sub oblăduirea ca­nonică a Patriarhiei Române sunt clerici canonici şi credincioşi bine­­cuvîntaţi, şi ca atare, orice sancţiune disciplinară bisericească îndrep­tată împotriva lor, pe motivul apartenenţei la Mitropolia Basarabiei, este considerată nulă şi neavenită. Prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei se săvîrşeşte astăzi un act sfint de adevăr şi de dreptate, care reîntregeşte plinătatea comuniu­nii de credinţă strămoşească şi simţire românească, în acest an al mln­­tuirii 1992, cînd a fost proclamat sînt Ştefan cel Mare, neînfricatul ocrotitor al întregii Moldove. Sfînta Mitropolie Ortodoxă a Basarabiei care şi-a reluat activitatea este o Mitropolie autonomă, cu Statut propriu, condusă de un sinod mitropolitan, avînd in frunte un mitropolit, iar fiecare eparhie com­ponentă are propria sa Adunare eparhială. Mitropolitul şi Sinodul său au toate drepturile prevăzute de Statutul propriu, de sfintele canoane și de Statutul Bisericii Ortodoxe Române. Ca urmare, in libertate, Mi- Continuare în pag. a 2-a)­­ TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE Sanctitatea Voastră Aflîndu-ne în bucuria marii sărbători a Naşterii Domnului şi în preajma Anului Nou 1993, trimit Sanctităţii Voastre, cu aceste prile­juri, cele mai bune sentimente şi frăţească îmbrăţişare în Hristos Domnul, temeiul credinţei şi unităţii noastre ortodoxe. Am reflectat îndelung şi am studiat cu atenţie ultima scrisoare pe care Sanctitatea Voastră mi-aţi trimis-o în legătură cu problema Bi­sericii româneşti din Republica Moldova, despre care, de altfel, dis­cutasem încă la 15 martie 1992, la Constantinopol, cu prilejul întîl­­nirii noastre de acolo. Istoria nu stă pe loc şi Dumnezeu intervine întotdeauna în dirijarea mersului ei, cînd crede că acest lucru este necesar, spre a se în­drepta toate potrivit adevărului şi dreptăţii. Aşa s-a făcut că a dat bunul Dumnezeu ca şi vechiul pămînt românesc al Moldovei, ca şi alte părţi cu identitate proprie ale lumii Europei răsăritene, să-şi p recapete libertatea, independenţa şi suveranitatea. Aceasta, aşa cum am prevăzut în discuţiile noastre, la Constantinopol, a antrenat după sine şi cele mai fireşti consecinţe pe linie religioasă, în ultima scrisoare Sanctitatea Voastră, luînd în considerare cu în­ţelepciune situaţia, aţi spus că poporul lui Dumnezeu va hotărî el însuşi asupra vieţii lui bisericeşti şi spirituale, în noile­ circumstanţe în care istoria a hotărît să-i dea dreptul firesc şi elementar să aleagă. Căci, în trecut, datorită unor determinări politice străine, care i-au hotărît destinul fără să-l întrebe, şi fără ca aceste determinări să răspundă criteriilor de dreptate şi dreptului naţiunilor la libertate, (continuare în pag. a 2-a)­­ TEOCTIST PATRIARHUL ROMÂNIEI ŞI PREŞEDINTE AL SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE La sărbătorirea TELEGRAFULUI ROMÂN După ce înfiinţase la Sibiu, în 1850, cu cheltuieli personale, ti­pografia eparhială, cum se nu­meşte astăzi, complet modernizată la ora actuală, şi după ce în 1852 scosese Calendarul, îndrumătorul nostru bisericesc de astăzi, în 3 ianuarie 1853 marele mitropolit Andrei Şaguna dădea la lumină şi trimitea în casele fiilor săi du­hovniceşti primul număr al vene­rabilei noastre gazete: „Telegraful Român“. In „Prenumeraţiunea“, care, după obiceiul vremii, anunţa în decembrie 1852 apariţia gazetei, pururea pomenitul ei ctitor arătă că, cu toate că era supus atîtor apăsări, „românul a ajuns astăzi in stare de a cunoaşte că gazeta şi pentru dînsul este o lipsă din cele mai simţite, cetirea ei o trebuinţă ca pîinea de toate zilele şi învăţătura ce ea cuprinde, o şcoală bogată pentru folosul şi viaţa practică a sa“, realităţi pe care avîndu-le în vedere ma­rele mitropolit trasa Telegrafului Român îndatorirea de a „contribui la învăţătura şi folosul poporului român“. „Tendinţa (scopul n.n.) acestei gazete — se spune mai explicit în aceaşi Prenumeraţiune — va fi: a împărtăşi poporului român din politică, industrie, co­merţ şi literatură, idei şi cuno­ştinţe practice potrivite cu timpul şi amăsurate trebuinţelor lui; ... a da direcţiune spiritului lui către tot ce contribuie la înainta­rea şi dezvoltarea sa; a-l învăţa ca să-şi cunoască posiţiunea şi drepturile ce sunt asigurate în stat“. La acest popas aniversar se poate afirma răspicat că Tele­­graful Român s-a achitat şi con­tinuă să se achite cît se poate de onorabil de nobila misiune pe care ctitorul său i-a încredinţat-o. S-au scris multe articole despre această publicaţie, dar o carte care să analizeze mai amănunţit imensul material luminător pe care Telegraful Român l-a dus în ca­sele cititorilor săi încă nu s-a scris. Nădăjduim ca ea să-şi gă­sească ostenitorul într-un viitor cît mai apropiat. Vom vedea a­­tunci că cu adevărat Telegraful Român a cuprins în paginile sale toate­­problemele majore ale po­porului nostru, toate frămîntările sale, cît şi din bucuriile sale, gînduri ale marilor noştri bărbaţi de stat, ale poeţilor şi scriitorilor români din toate provinciile, a­­parţinători şi altor neamuri; sînt încrestate în paginile sale mo­mentele mai importante din istoria noastră, ca şi multe lumini care au ajutat la emanciparea citito­rilor săi, la cultivarea ideii de u­­nitate a neamului nostru, la afir­marea sa în lume. Este acum momentul să subli­niem că Telegraful Român a fost singura foaie religioasă a Bisericii noastre, care, poate datorită vîr­­stei sale, a continuat să apară, a fost lăsată să apară şi în anii re­gimului marxist ateu, ducînd în parohiilor noastre, căci numai în biserică putea fi distribuit, acelaşi mesaj evanghelic de încredere în Dumnezeu şi în purtarea Sa de grijă faţă de noi, de cultivare a vir­tuţilor noastre străbune, ca şi al dragostei faţă de plaiurile părin­teşti. Atît sub stăpînirea austro-un­­gară, cit şi în anii dictaturii a­­tee, redactorii ei au avut desi­gur multe oprelişti şi, adesea, grele neajunsuri, chiar şi închi­soare, trebuind să vîslească cu mare grijă printre multele Scylle şi Charybde, pentru ca ziarul to­tuşi să apară, fără să-şi ştirbească identitatea şi demnitatea şi spre a fi cit mai spre zidirea citito­rilor săi. Unii dintre abonaţi însă ştiau să citească şi printre rînduri, aşa cum îmbucurător ne-au măr­turisi mai ales după Revoluţia română din decembrie 1989. Nu era permis de pildă să se vor­bească în paginile sale de copii şi tineret, pentru a se crea im­presia că ei nu mai au nimic co­mun cu credinţa în Dumnezeu şi cu Biserica. Cu toate acestea „Telegraful Român" era foarte solicitat, tira­jele aprobate fiind mereu mult sub cerinţe şi destul de mici. Aşa se face că, în anii dictaturii, în multe parohii de-ale noastre s-au creat adevărate cercuri de citire a Telegrafului Român, inclusiv Duminica cînd sătenii după sluj­ba de la biserică ies la poartă, şi chiar in cadrul unor cercuri stu­denţeşti, cum s-a întîmplat la Universitatea din Timişoara. Cîteva din multele ecouri primite la redacţie sînt credem, cît se poate de grăitoare:. „Cuvintele din Tele­graful Român răspindesc ştiinţă, raze de lumină care hrănesc su­fletul însetat după cuvîntul sfînt. El aduce în casă dragostea, pri­­veşte din sufletul credincioşilor invidia, vorbele deşarte şi egois­mul“ — ne scria cititorul Cavril Podar din Cluj-Napoca. „In foaia religioasă, „Telegraful Român“, am găsit o comoară de învăţături bune şi sfaturi duhovniceşti fo­lositoare pentru suf­et şi trup" — mărturisea într-o scrisoare citito­rul C. Grigore din Fălticeni. „Te­legraful Român oferă cititorilor săi o lectură ziditoare de suflet de o netăgăduită însemnătate“ — arăta şi preotul Gh. Beşchea din Plo­ieşti. „Sunt prect Umăr şi apreciez articolele pe care le cuprinde a­­cest ziar, ca folositoare pentru activitatea pastorală“ — scria conducătorul o­ficiului parohial Suliţa, jud. Suceava. „Doresc să primesc regulat această foaie, care îmi face mare bucurie“ — ne scria şi dl. pastor ev. lat. Funk Andreas din Criş-Mureş. Telegraful Român avea la un moment dat aproape 2000 de abo­naţi şi peste hotare, unii dintre ei scriindu-ne de asemenea încu­rajator. „Atît mama cit şi eu vă mul­ţumesc mult pentru interesantele (continuare în pag. a 2-a) ”. Doamne, vie împărăţia Ta! De cînd a intrat păcatul în lume, inima omului este un cîmp de bătaie. Aici se dă lupta între bine şi rău, între împărăţia lumi­nii şi împărăţia întunerecului, pentru că aici mai întîi se face alegerea şi se ia hotărîrea de a sluji lui Dumnezeu sau Mamonei. Dar nu numai inima omului, ci şi toată istoria omenirii este luptă între puterile binelui şi ale rău­lui, între puterile luminii şi ale întunericului. învoluburarea aces­tei lupte, pe viaţă şi pe moarte, a ajuns parcă, în acest secol, la culme. Niciodată Satana, cu Anti­hrist şi cu toţi slujitorii lui, nu au suflat atîta ură între oameni şi atîta hulă împotriva lui Dum­nezeu, ca în secolul nostru al XX-lea. Cum să înţelegem altfel mulţimea fărădelegilor şi a ne­norocirilor, ce sînt războaiele şi uciderile, minciunile şi înjurătu­rile dintre oameni, decît semne (continuare în pag. a 2-a) | Prof. Dr. Ilarion V. Felea | (Qo-LincL pontan nia­nwMÎa. Cinci surori dintr-o tulpină Strălucesc pe-acest tărîm. Mamă Ie-a fost o regină. Tatăl împărat la Rîm. Leagăn dac şi cuib de moţi Avu parte de furtună, De eroi, de cruci, de roţi, Ţara Dunării albastre Cost-a Europei Zid. Inălţînd jertfe spre astre A învins pe Baiazid. Ţara Zimbrilor cu soare, Cu cetăţi, cu mănăstiri Trage-n zi de sărbătoare Clopotul pentru martiri. Ţara Nistrului —­ tu poartă De intrare în Apus Ţi-a fost încrustată-n soartă învierea lui Iisus. Ţară dulce Bucovină Din tot sufletul te cînt, Că-n frumoasa ta grădină Doarme Voievodul Sfînt. Țară mamă România Ne-a născut pe-acest pămînt. Tuturor Ortodoxia Ne-a dat tot ce-avem mai sfint. Pr. Traian Rusu-Șirianu

Next