Telegraful Român, 1993 (Anul 141, nr. 1-48)

1993-01-01 / nr. 1-4

Pag 2 Act Patriarhal şi Sinodal (Urmare din pag. 1) tropolitul şi ceilalţi arhierei ai sinodului mitropolitan al Basarabiei, fără vreo confirmare superioară, vor numi şi hirotoni diaconi şi preoţi, vor rîndui protopopi şi vor institui stareţi şi stareţe, egumeni şi egu­mene in sfintele minăstiri şi schituri din Mitropolia Basarabiei. De ase­menea, Ierarhii Mitropoliei Basarabiei vor acorda distincţii şi ranguri clericilor şi mirenilor din eparhiile lor. Preoţii şi diaconii vor pomeni la sfintele slujbe doar pe arhiereii lor eparhioţi. Episcopii eparhioţi sufragani vor pomeni doar pe mi­tropolitul Basarabiei, iar mitropolitul Basarabiei va pomeni la slujbe pe nume pe Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Toţi arhiereii cano­nici ai Mitropoliei Basarabiei sunt membri deplini ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi se bucură de toate drepturile şi de toată cinstirea ca şi ceilalţi membri ai Sfîntului Sinod al Bisericii Orto­doxe Române. Mitropolitul Basarabiei va avea tradiţionalul loc de cinste în rîndul membrilor Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ro­mâne. Fiecare arhiereu eparhiot al Mitropoliei Basarabiei sfinţeşte şi sem­nează antimise pentru bisericile din eparhia sa şi adresează scrisori pastorale de Sfintele Sărbători şi cu alte prilejuri clerului şi credin­cioşilor pe care-i păstoreşte. Mitropolia Basarabiei are dreptul să urmeze calendarul de stil vechi, iar clericii ei îşi păstrează toate ranguriie şi distincţiile pe care le au. In grija sa părintească şi frăţească faţă de Mitropolia Basarabiei, Patriarhia Română nu percepe nici un fel de contribuţii financiare din partea Mitropoliei Basarabiei, ci dimpotrivă, la cererea ei, o va spri­jini în activitatea sa pastorală şi educativă. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei ca mitropolie autonomă, sub oblă­duirea Patriarhiei Române şi în comuniune frăţească nemijlocită cu Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost prevăzută şi, ca atare, abordată în convorbirile dintre Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST al României şi Prea Fericitul Părinte Patriarh ALEXEI al ll-lea al Moscovei şi a toată Rusia, cu prilejul întîlnirilor Patriarhilor şi Intîistătătorilor Bisericilor Ortodoxe surori, la Constantinopol/Istam­­bul, în 15 martie 1992. Prin urmare, ca mamă spirituală a tuturor ro­mânilor ortodocşi, Patriarhia Neamului săvîrşeşte azi, cu răspunderea pe care o are în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, un act repara­tor de adevăr şi dreptate istorică, precum şi o lucrare pastorală şi misionară, dorind, în acelaşi timp, să menţină relaţii frăţeşti şi de con­lucrare cu toate Bisericile Ortodoxe surori, inclusiv cu Patriarhia Moscovei şi a toată Rusia. Nădăjduim că ajutorul şi grija noastră părintească faţă de Mitropolia Basarabiei vor contribui şi mai mult la apărarea şi întărirea credinţei ortodoxe în faţa prozelitismului sec­tar şi eterodox din zilele noastre, îndreptat azi atît de cumplit împo­triva Ortodoxiei din toată Europa răsăriteană. De aceea, vom aduce la cunoştinţa tuturor Bisericilor Ortodoxe su­rori actul sfînt de grijă părintească şi de comuniune frăţească pe care Patriarhia Română îl săvîrşeşte faţă de Mitropolia Basarabiei din Re­publica Moldova. Cu smerenie şi bucurie, rugăm pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt şi pe toţi Sfinţii să ocrotească şi să binecuvinteze Mitropolia Ba­sarabiei, ca lucrarea ei creştinească să fie spre slava lui Dumnezeu şi mîntuirea fraţilor noştri clerici şi credincioşi iubitori de Hristos. Dat în anul mîntuirii 1992, luna decembrie, ziua nouăsprezece, în reşedinţa Patriarhiei Române din Bucureşti,­­urmează semnăturile celorlalți membri ai Sfîntului Sinod) .........—- ' 1 Sanctitatea Voastră (Urmare din pag. 1) poporul lui Dumnezeu nu s-a putut exprima şi a trăit sub împilare, sub interzicerea unor drepturi fundamentale, precum folosirea limbii proprii, a credinţei proprii, a obiceiurilor şi a propriei răspunderi pen­tru istoria sa. Nu am dori să intrăm în amănunte în legătură cu acestea şi nici să ne lansăm în polemici istorice, deoarece problema Moldovei nu comportă nici un fel de aspecte care să necesite argumentări. Totul e limpede. Basarabia a fost din cea mai adîncă vechime parte a Mol­dovei mari, pămînt şi populaţie românească. Dacă uneori, în mai lungi sau mai scurte perioade, accidente istorice nedrepte au cotropit-o, ast­fel de accidente nu crează nici un fel de drepturi şi ele, iată, se re­glementează de către providenţă, în sensul lor istoric originar. Cît priveşte voinţa poporului lui Dumnezeu, la care se referea scri­soarea Sanctităţii Voastre, şi ea se manifestă, cînd o poate face. Adevărul şi dreptatea rămîn întotdeauna vii în conştiinţe şi izbucnesc la suprafaţă ori de cîte ori o pot face. In toate lucrează voia şi harul lui Dumnezeu. Aşa s-a făcut că , precum am prevăzut şi noi la Constantinopol poporul lui Dumnezeu din Republica Moldova s-a regrupat duhov­­niceşte după declararea independenţei şi suveranităţii statului Mol­dova, şi a decis să-şi reactiveze vechea Mitropolie a Basarabiei, sub oblăduirea canonică a Bisericii Mame, Biserica Ortodoxă Română. Şi-a constituit Adunare Eparhială, Consiliu Eparhial şi toate celelalte or­gane de funcţionare, după ce în 10 circumscripţii electorale s-au ales deputaţi eparhiali şi au propus şi un Leţ­iitor de Mitropolit, pînă la alegerea lui, potrivit cu normele canonice şi tradiţionale ale Bise­ricii Ortodoxe Române. O delegaţie acătuită din deputaţi bisericeşti, clerici şi mireni, în frunte cu Episcopul Bălţilor, P.S. PETRU, s-a prezentat la Patriarhia Română, în ziua de 19 decembrie 1992 şi, în faţa Sfântului Sinod, a prezentat documente valabile, nenumărate cereri ale preoţilor şi co­munităţilor ortodoxe din Republică, de a se lua act de hotărîrea lor de a relua viaţa Mitropoliei Basarabiei, întreruptă abuziv în 1944 şi de a o lua, aşa cum a fost, pe ea şi pe ierarhii, preoţii şi credin­cioşii ei sub aripa Bisericii Mame, ceea ce Sfîntul nostru Sinod a şi făcut. Acestea le aducem la cunoştinţa Sanctităţii Voastre, ca să ne bu­curăm cu toţii de „anul bunătăţii Domnului“ şi de restabilirea drep­tăţii şi a vieţii normale a poporului românesc din Republica suve­rană Moldova. Vă încredinţăm de dragostea noastră cea din totdeauna şi vă facem urări de sănătate şi viaţă lungă, şi trimitem aceleaşi frumoase gîn­­duri tuturor membrilor Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. In anexă vă trimitem şi ACTUL SINODAL ŞI PATRIARHAL AL BI­SERICII ORTODOXE ROMÂNE prin care am reglementat problema. Am anunţat despre aceasta şi toate Bisericile ortodoxe surori. Al Sanctităţii Voastre, în rugăciune şi comuniune în Hristos Domnul. SANCTITĂŢII SALE PATRIARHULUI ALEXEI AL II-LEA AL MOSCOVEI ŞI A TOATA RUSIA SĂRBĂTOARE LA CĂMINUL DE BĂTRÅNI Nr. 1 SIBIU 24 decembrie 1992. Zi de referinţă şi de neuitat pentru vîrstnicii locatari ai străvechiului „Cămin de bătrîni nr. 1“ din Sibiu. La orele 14:00, înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, Mitro­politul Ardealului, însoţit de P. Cuv. arhid. Visarion Bălţat, secretar eparhial, împreună cu cîţiva preoţi, a sfinţit noua capelă „Adormirea Maicii Domnului“, din incinta Azilului. Ceremonia înălţătoare a umplut pînă la refuz spaţiul. După termi­narea slujbei, s-a prezentat un program de cîntece religioase, recitări şi colinde, program susţinut de reprezentanţii celor trei vîrste funda­mentale ale vieţii: copii-elevi, tineri-studenţi teologi, şi vîrstnici ai Azilului. Emoţiile au fost simţite reciproc de toată suflarea, mai ales la audierea versurilor compuse de pensionara Maria Gruncă, originară din satul Fofeldea, jud. Sibiu, poezia care a răscolit profund şi care se intitulează: „Cîntecul satului“. Aceleaşi sentimente calde le-a trans­mis fostul student al „Sorbonei“, în urmă cu cîteva decenii, octoge­narul de azi, profesor Laurenţiu Mindrea. Î.P. S. Antonie s-a întreţinut apoi timp de o oră şi jumătate cu cei prezenţi în capelă, după care a vizitat saloanele cu bolnavii cronici­­paralizaţi şi pavilionul cu saloanele celorlalţi vîrstnici. Tuturor I. P. S. Sa a împărţit iconiţe, pungi cu daruri, dar mai ales însufleţitoare cu­vinte de mîngîiere părintească. Aceste imagini înduioşătoare alcătuiesc un tablou tmic pe care îl vor păstra în memorie toţi cei ce au trăit evenimentul din Ajunul Naşterii Domnului. Au participat din partea organizaţiei caritative „Diakonisches Werk“, d-na Gherlinde Gabler, iar din partea Bisericii Evanghelice, C.A. dl. pastor Schullerus. Din partea asociaţiei „CRISTIANA“, d-ra educatoare Monica, împreună cu un grup de copii. Pr. Trifan Ioan TELEGRAFUL ROMÂN Apărarea credinţei, cultură şi istorie în „Telegraful Român“ (Urmare din pag. 1) dar n-aş pune mina în foc că n-a stat undeva de-o parte, să-l vadă trecînd. Să-l vadă! In „Telegraful român“ găsim prezentă Ţara Românească, Moldova, Basarabia înecată de ruşi, dar mai găsim ceva care ar trebui să con­stituie o lecţie şi pentru noi cei de azi. Nu trebuie să ne uităm­ fra­ţii, ori unde ar fi ei. De Basarabia nici nu mai vorbim. Iromile noas­tre sunt acolo. Dar în „foaia“ de la Sibiu vom găsi extrem de multe referiri la românii din sudul Dunării. Nu era fără semnificaţie faptul acestor referiri. Voia să ţină treaz sentimentul de frate dintre toţi cei risipiţi între alte graniţe, pe văi acum străine de noi, în munţi, între popoare care vor să-i înghită, să-i deznaţionalizeze. „Telegraful ro­mân“, dînd mereu ştiri despre ei, atrăgea atenţia că nu-s uitaţi, şi mai încerca să tempereze şi zelul asimilator al altora. „Telegraful român“ a fost ziar de cultură şi istorie românească. Promova valorile transilvane pentru cei de dincolo de munţi, şi va­lorile de dincolo de munţi, pentru cei din Transilvania. Lucra pentru o permanentă omogenizare culturală. Oare care scriitor mare, na­ţional, de dincolo de munţi, n-a fost prezent în paginile „Telegrafu­lui“? Şi care ardelean n-a fost proiectat în conştiinţele celor de peste munţi, ca să le arate acelora cît de mult se simte, şi se cîntă, şi se scrie româneşte în Transilvania? „Foaia“ sibiană a făcut întotdeauna istorie adevărată. A ţinut trează, vie, conştiinţa româneasă de pe aceste meleaguri adine lovite de sufe­rinţe, de nedreptăţi, de silnice încercări de deznaţionalizare prin toate mijloacele. A luptat împotriva tuturor legilor de maghiarizare. A afir­mat drepturile istorice ale românilor asupra pămîntului lor, şi uneori cu mari riscuri, dar niciodată cu renunţarea la dreptate şi adevăr. „Telegraful român“ a fost organ de educaţie a conştiinţelor, cu timp şi fără timp. A apărat credinţa strămoşească, atunci cînd se dorea ca prin uciderea ei să se ucidă simţămintele de neam, în el a fost me­reu prezent Şaguna şi ultimul român din cea mai ascunsă văgăună de munte. Chiar în epoca de tristă amintire, sub dictatura ateistă, „Telegraf­ul român“ a rămas o citadelă puternică, în care au prevalat temele dedi­cate apărării credinţei şi temele istorice, menite să păstreze vie con­ştiinţa românească, tradiţiile, speranţa. Acestea au fost elementele principale ale conţinutului „foii“. La un moment dat abonaţii crescu­seră de la cîteva mii, la peste 14.000, ceea ce nu era puţin lucru, mai ales cînd oficial se ştia numai de 2—4000 de exemplare de fie­care număr. „Telegraful român“ şi-a revalorificat în aceste vremuri, pomenite mai sus, experienţa de dinainte de 1918, cînd a izbutit să existe şi să spună ceea ce avea de spus, în ciuda ocupanţilor şi împotriva lor. Căci pînă în 1989 şi el a fost „sub ocupaţie“, internă, e drept, dar nu mai puţin ocupaţie. Cită luptă n-a avut de dus, cu o cenzură nicio­dată desfiinţată! Continuitatea „Telegrafului român“ din 1853 încoace, lupta lui, a fost lupta­­pentru continuitatea românească şi ortodoxă, printre străi­nii din afară şi cei dinlăuntru. Se cuvine să-l privim ca pe un monu­ment viu, tînăr peste ani şi fără vîrstă. Să ni-l chemăm în case şi în inimi să ne străduim să semene mereu cu gîndul şi simţămintele cti­torului: Andrei Şaguna. Căci iată, în curînd se va împlini, tot în anul acesta, o cifră rotundă şi de la trecerea la cele veşnice a omului celui mare al Transilvaniei: 120 de ani! Şaguna a vegheat, aşadar, asupra „Telegrafului român“, 20 de ani. Se zice că nici un număr­ nu ieşea, înainte de a fi văzut de dînsul. L-a iubit. Să-l iubim şi noi! La sărbătorirea Telegrafului Român (urmare din pag. 1­ a) numere ale ziarului „Telegraful Român“. E cît se poate de fru­mos scris şi încălzeşte o inimă care iubeşte România“ — scria a­­bonata Cristina Crişan din Sue­dia. „Schimbînd locuinţa, ţin să vă comunic noua mea adresă cu rugămintea să-mi trimiteţi revista Telegraful Român. Sînt aşa de fe­ricită cînd aflu prin Dvs. veşti foarte scumpe pentru mine despre religia mea ortodoxă şi Biserica ei. Mă simt mai aproape de lu­mea mea şi religia ei, cînd aflu veşti din ţară“ — ne scria Sylvia Palmieri din Milano — Italia, demn de reţinut fiind şi următoa­rele mărturisiri venite de la cîţiva cititori din Australia: „Ea — rev. Tel. Român — ne ţine aprinsă dragostea de patrie, credinţa şi tradiţiile strămoşeşti, flacăra ini­mii pentru graiul românesc“ (E. Scacte); „Sunt român născut în Iugoslavia şi cunosc ce rol în­semnat a jucat această revistă pentru unitatea românilor din Transilvania şi Banat. Astăzi, pen­tru noi care sîntem desprinşi de ţară, Telegraful Român constituie o avangardă, o chemare la uni­re spre a nu pieri ca naţie înghiţiţi de străinătate, spre a fi cu ţara, locul plămădirii noastre“ (M. Ci­­bescu — Melbourne). „Este o re­vistă competentă, complexă şi la obiect, satisfăcînd orice pretenţii, cu frumoase înrîuriri asupra citit­­torului, constructivă şi de un real folos pentru zidirea sufletului ro­mânesc în afara ţării. Am toată consideraţia pentru redacţia ei, pentru cei ce scriu atît de frumos pe temă istorică, socială, bise­ricească sau naţională. O citesc cu multă plăcere“ — ne scria şi dl. Gh. Pantilimon-junior din Gee­long (Australia). Am fi bucuroşi dacă Radio-Te­­leviziunea Română ar fi mai os­pitalieră cu această publicaţie, aducînd-o mai des în atenţie obştească, atît pentru cuprinsul său, cît şi pentru cultura gene­rală a tinerilor noştri. La un asemenea popas un gînd cald de cinstire şi recunoştinţă credem că este potrivit să în­dreptăm nu numai către ctitor şi colaboratori, ci şi către toţi tipo­grafii, culegători manuali de altă dată şi mecanici de astăzi, maşi­­niştii tipăritori, puitoare şi împă­­turitoare, către cei ce au lucrat în cadrul administraţiei, la expe­diţia ziarului, către dactilografi ori dactilografe şi desigur către toţi redactorii responsabili ai To­­­iegrafului Român. Telegraful Român duce şi acum cu stăruinţă aceeaşi sănătoasă hrană sufletească, de zidire creşti­nească şi românească, pentru toţi cei ce zăbovesc cu gînd bun asu■u­pra paginilor sale, răspunsuri la multele şi marile frămîntări ale anilor noştri, informaţii din viaţa Bisericii Ortodoxe şi a altor Bise­rici, gînduri de înfrăţire, de res­pect reciproc între oameni şi po­poare, imbold şi putere in lupta împotriva păcatului, a răului de orice fel şi alte multiple lumini, aşa cum a fost dorinţa ctitorului său. Fie deci ca împlinirea a 140 de ani de apariţie neîntreruptă să în­semneze pentru mult preţuita nastră gazetă prilej de dobîndire de noi puteri in lucrarea nobilă pe care o are de împlinit în viaţa Bisericii şi a vrednicului şi mult încercatului nostru popor. . A Doamne, vie împărăţia Tal (Urmare din pag. 1) triste ale depărtării de Dumnestici. Cînd Mîntuitorul Hristos a cer­cetat casa lui Lazăr din Betafila, surorile lui — Marta şi Marin *■— L-au întîmpinat prin cuvint^rl: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fra­­tele nostru nu ar fi murit“ (In. 11, 21.32). La fel putem spune des­pre toate relele, nenorocirile şi fărădelegile din lume, că unde ele se întîmplă, acolo nu este Dumnezeu. Dacă ar fi El acolo, ele nu s-ar întîmplă. Dar cum? Dumnezeu nu este în tot locul de faţă? Ba da, El este, căci „împărăţia Lui peste toţi stă­­pîneşte“ (Ps. 102, 19). De faţa Lui nu ne putem ascunde nici pe pă­mînt, nici în cer şi nici în iad (Ps. 138, 5,10). Dumnezeu nu este cu noi atunci cînd îi întoarcem spatele, aşa după cum lumina nu mai este cu noi cînd ne coborîm în adîncurile pămîntului. în schimb, Dumnezeu este de faţă, cu noi, totdeauna cînd umblăm în cărările Lui, totdeauna cînd facem voia Lui, totdeauna cînd nu păcătuim. Nici nu este faptă mai frumoasă şi mai înălţătoare decît să trăim ca şi cînd am avea pe Dumnezeu totdeauna în faţă. N-ar mai fi ... oameni păcătoşi, dacă toţi şi-ar da seama că Dumnezeu e totdeauna şi pretutindeni de faţă; că ochiul lui Dumnezeu vede toa­te şi urechea Lui aude toate. O, şi cît este de mîngîietor şi bine­făcător să putem simţi în tot locul şi în toată vremea că Dumnezeu este de faţă, ca să putem zice cu profetul: „In tot locul stăpînirii Lui, binecuvintează sufletul meu pe Domnul“ (Ps. 102, 22). Fericirea de-a avea şi de a simţi în inima noastră pe Dum­nezeu o putem cîştiga numai dacă luptăm pentru împărăţia lui Dum­nezeu şi trăim după poruncile Lui. — „împărăţia lui Dumnezeu nu stă însă în vorbe, ci în fapte“ (I Cor. 4, 20). Cei ce nu fac fap­tele împărăţiei lui Dumnezeu sunt ameninţaţi să o piardă. „Pentru aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei“ (Matei 21, 43), care va trăi adică în pace, în dragoste, în adevăr, dreptate şi sfinţenie. Mai presus de orice averi sau bogăţii pămînteşti, sîntem datori să ne agonisim mai întîi bunu­rile împărăţiei lui Dumnezeu, după cum şi Domnul Iisus Hristos ne porunceşte: „Căutaţi mai în­tîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi apoi toate cele­lalte se vor adăuga vouă“ (Mt. 6, 33). Şi lucrurile pămînteşti sînt de trebuinţă şi,­ de folos, dar nu­mai după ce ne-am împăcat cu Dumnezeu şi am intrat sub ari­pile binecuvîntate ale împărăţiei Sale. Dacă alergăm numai după cele pămînteşti şi trecătoare, apoi iată unde ajungem: să ne ucidem unii pe alţii şi să nimicim unii altora tot ce avem. Uruitul tancurilor, prăpădul bombelor şi sîngele războaielor ne vorbesc mai limpede decît orice glas despre datoria de a căuta mai întîi împărăţia lui Dum­nezeu şi de a t­ace roadele ei. Fără Dumnezeu, omenirea întreagă este ca un iad, în care popoarele se atacă, se sfîşie şi se omoară. Fără Dumnezeu, oamenii se de­părtează singuri de izvorul vieţii fericite şi singuri se osîndesc în păcatele lor, precum şi scris este: „Nu vă amăgiţi: nici desfrînaţii, nici slujitorii idolilor, nici adul­terii, nici malahienii, nici sodomi­­miţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici ră­pitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu“ (I Cor. 6, 9—10). Făgăduinţa fericirii, a păcii, a iubirii şi a unirii între oameni este dată numai pentru slujitorii şi ostaşii împărăţiei lui Dumne­zeu. Toate împărăţiile pămîntului se pot dezbina, dărîma şi nimici. Puterile, fericirile şi plăcerile lor sînt trecătoare. Numai împărăţia lui Dumnezeu nu se poate dărî­ma. Cine­ ar şi putea să o răs­toarne? Cine ar putea să ne o­­prească inimile să iubească pe Dumnezeu­­ sau pe Dumnezeu să ne iubească sufletele? Şi cine ar putea să ne împiedice inimile care doresc şi iubesc pe Dumne­zeu să se apropie şi să se unească întreolaltă şii astfel să formeze o societate creştină, o Biserică sfîn­­tă şi fără prihană? Nimeni şi ni­mic. Din tot ce am arătat pînă aici despre împărăţia lui Dumnezeu, vedem că ea începe în inimă, cu­prinde întreagă viaţa creştinilor de pe pămînt, — care luptă cu armele şi după legile ei, — şi sfîrşeşte în cer, cu viaţa şi fe­ricirea veşnică. ­ Mihai Eminescu (Urmare din pag. 1) matică a viitorului său curmat de foarfecele Me?.*rei Lachesis. Mii de aștri strălucitori evoluau pe orbitele lor în miilea sa. Se supunea unei munci enorme, iar Luceafărul dovedește stadi­ul suprem la care ajunsese gîndirea sa. Era o adevărată beatitudine exiTneră a poetului, fiindcă-şi da seama de posibilităţile sale creatoare. După această capodoperă ar mai fi urmat altele. Unele aşteptau în lacra­ lui­ Emi­­nescu nu avea nevoie de îndemnuri la muncă, iar subiectele ei^scu­r­tau, ziua şi noaptea, nedîndu-i răgazul liniştii totale pe care o rîvnea. Fericirea şi nefericirea poetului interesează din ce în ce mai mult cititorii şi istoricii literari. Niciodată, opera nu va putea fi desprinsă de viaţă. Cea mai comodă soluţie este contestarea nefericirii şi alcă­tuirea unei fericiri iluzorii din ciclurile viselor sau din peripeţiile unei­­ vieţi de mult pusă în adevărata sa lumină. Controversele asupra ma­ladiei de care a suferit Eminescu mai persistă, fără a fi rezolvate definitiv. Oricum ar sta lucrurile este cert că nefericirea îl loveşte pe Mihai Eminescu, odată cu boala. Consecinţele sînt grave, fiindcă poe­tul afirmă „că nu mai poate fi fericit“. Nici n-a mai putut fi, ci a fost, cît timp a trăit, un „mare nefericit“, ca toţi cei conştienţi­­ de boala lor. Din acest moment intervine lupta continuă a poetului cu boala, de­­terminînd şi structura sa spirituală. Mihai Eminescu a fost ffericit pînă la vîrsta de 17—18 ani, după aceea visele lui de fericire s-au spulberat. Aici trebuie să căutăm motivarea multor atitudini ale po­etului care nu se pot explica facil prin „boema“ sa sau prim non-con­­formismul său. Nu s-a putut explica satisfăcător de ce nu s-a căsă­torit Mihai Eminescu cu vreo fată de vîrsta lui, aşa cum doreau pă­rinţii şi cum a făcut fratele Matei. Argumentele cu „Floarea albastră“ sau cu dragostea lui tîrzie pentru Veronica Micle n-ar fi fost decisive, dacă tînărul s-ar fi hotărît pentru căsătorie. Dar adevărata piedică a fost boala. Mihai Eminescu cu toate încercările unor istorici literari de a-l face fericit, întemeiaţi pe unele efemere euforii, a fost departe de această stare sufletească. Ne sunt mărturie poeziile sale. Poetul îşi intensifi­case munca pînă la marginile puterilor sale, cunoscînd apropierea unui sfîrşit inexorabil. Era tot timpul pe deplin conştient de ceea ce-l aş­teaptă şi de preţuirea maximă a timpului. Scrisorile sale sunt o măr­turie definitorie a acestei stări de spirit. El şi-a stăpînit suferinţele pînă la o adevărată disciplină: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreo­dată ■ ■. Cînd deodată tu răsărişi în cale-mi, / Suferinţă tu, dureros de dulce ... (Odă). Fenomentul Eminescu, din punct de vedere psiho-fizic, hic et nunc, aparţine unui timp revolut care nu mai poate fi clintit din sedimen­tarea sa. Totul concura la dărîmarea minţii uriaşe a minunatului poet. Boala îşi desăvîrşeşte procesul ei lent, dar sigur. Apăruseră plăgile dureroase, mereu deschise, de pe picioare, însoţite de crunte dureri de cap şi de insomnii. Analiza creierului marelui bolnav de doctorul G. Marinescu constată şi „existenţa unei meningite, localizată în lobii an­teriori“. Numai Titu Maiorescu, informat de doctorul Wilhelm Kremnitz, îşi avertizase sora, pe Emilia Humpel, că Mihai Eminescu îşi va pierde minţile. A intervenit tragedia într-o vară secetoasă şi caniculară. Cre­ierul poetului a cedat. De acum Moirele puteau fi mulţumite. Lachesis tăiase firul minţii geniale care sfida zeii. Nefericirea atinge gradul maxim în viaţa unui poet, îi fusese răpită mintea. Fusese atacat omul Eminescu şi dinlăuntru şi dinafară. Se năpusti­seră asupra lui „oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt, toate micile mizerii — a unui su­flet chinuit“ (Scrisoarea I). Acestea deveniseră tovarăşele lui zilnice de viaţă şi-i aparţineau lui. Din a­fară, se ridicaseră critici nechemaţi,, ca Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Nicu Gane, i­nfluenţîndu-l pe Titu Maiorescu, cu o ureche mereu atentă la taclalele junimiştilor, ori fu­sese atacat violent de N. Xenopol, trădat de amicii lui apropiaţi şi complexat de dragostea acum totală pentru Veronica Micle. Grandi­locventele întrebări stupide: Cum îl receptăm pe Eminescu sau lecţiile unor criticaştri, deşi se repetă, nu-şi mai au rostul. Există oameni îm­pătimiţi care şi-au dăruit întreaga viaţă lui Eminescu, încercînd s-o cureţe de scoiiile celor care s-au găsit mai apropiaţi sau mai înde­părtaţi de el. Mintea lui s-a mai zbătut la Senatorul Şuţu, la Obeig-­ Döbling, la mănăstirea Neamţului, la Botoşani, la Odesa şi la Haşl etc., pînă la 15/27 iunie 1889, deci încă 6 ani. Ceasornicul se de­reglase. Poetul, care inaugurase cu Venere şi Madonă epoca modernă a poeziei române, obnubilat încerca să afle cvadratura cercului, scriind, şiruri interminabile de cifre și desenînd cercuri, își alcătuia genealivr­gii fanteziste, ajungînd cu neamurile pînă la Alexandru cel Bun, se ocupa cu sanscrita sau îl traducea pe Augier. în mintea lui de altădată rămăseseră încă reminiscenţe care mai bulbuceau la supra­faţă. Era inutil ca Titu Maiorescu şi Alexandru Vlahuţă să se mai intereseze de produsele poetului. Boala îşi spusese cuvîntul definitiv, lovind centrul vital al gîndirii şi al creaţiei. Extraordinarul său cre­ier îşi încetase existenţa lucidă în anul 1883. A-1 izola pe Mihai Eminescu, dintr-o falsă pudibonderie, de etapele vieţii sale nefericite, "*este o greşeală. A-1 transforma într-un om fe­ricit, cunoscîndu-se cele de mai sus, este o greşeală şi mai mare. în­cercarea noastră de a explica nefericirea lui nu este, astfel, o impie­tate, ci un semn postum de compasiune şi de dragoste eternă care trec din suflet în suflet. Aşa să fie înţelese! Nimeni nu coboară va­loarea geniului nostru naţional, dacă aduce un spor de cunoştinţe din anii grei ai poetului. Mihai Eminescu a fost cel mai nefericit om al pămîntului românesc, fiindcă a fost conştient de nefericirea sa. Numai aşa îl vom iubi şi mai mult pe Mihai Eminescu, care rămîne etalonul de aur al unui popor minunat în istoria omenirii. Nr. 114/1993

Next