Telegraful Român, 1993 (Anul 141, nr. 1-48)
1993-01-01 / nr. 1-4
Pag 2 Act Patriarhal şi Sinodal (Urmare din pag. 1) tropolitul şi ceilalţi arhierei ai sinodului mitropolitan al Basarabiei, fără vreo confirmare superioară, vor numi şi hirotoni diaconi şi preoţi, vor rîndui protopopi şi vor institui stareţi şi stareţe, egumeni şi egumene in sfintele minăstiri şi schituri din Mitropolia Basarabiei. De asemenea, Ierarhii Mitropoliei Basarabiei vor acorda distincţii şi ranguri clericilor şi mirenilor din eparhiile lor. Preoţii şi diaconii vor pomeni la sfintele slujbe doar pe arhiereii lor eparhioţi. Episcopii eparhioţi sufragani vor pomeni doar pe mitropolitul Basarabiei, iar mitropolitul Basarabiei va pomeni la slujbe pe nume pe Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Toţi arhiereii canonici ai Mitropoliei Basarabiei sunt membri deplini ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi se bucură de toate drepturile şi de toată cinstirea ca şi ceilalţi membri ai Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Mitropolitul Basarabiei va avea tradiţionalul loc de cinste în rîndul membrilor Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Fiecare arhiereu eparhiot al Mitropoliei Basarabiei sfinţeşte şi semnează antimise pentru bisericile din eparhia sa şi adresează scrisori pastorale de Sfintele Sărbători şi cu alte prilejuri clerului şi credincioşilor pe care-i păstoreşte. Mitropolia Basarabiei are dreptul să urmeze calendarul de stil vechi, iar clericii ei îşi păstrează toate ranguriie şi distincţiile pe care le au. In grija sa părintească şi frăţească faţă de Mitropolia Basarabiei, Patriarhia Română nu percepe nici un fel de contribuţii financiare din partea Mitropoliei Basarabiei, ci dimpotrivă, la cererea ei, o va sprijini în activitatea sa pastorală şi educativă. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei ca mitropolie autonomă, sub oblăduirea Patriarhiei Române şi în comuniune frăţească nemijlocită cu Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost prevăzută şi, ca atare, abordată în convorbirile dintre Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST al României şi Prea Fericitul Părinte Patriarh ALEXEI al ll-lea al Moscovei şi a toată Rusia, cu prilejul întîlnirilor Patriarhilor şi Intîistătătorilor Bisericilor Ortodoxe surori, la Constantinopol/Istambul, în 15 martie 1992. Prin urmare, ca mamă spirituală a tuturor românilor ortodocşi, Patriarhia Neamului săvîrşeşte azi, cu răspunderea pe care o are în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, un act reparator de adevăr şi dreptate istorică, precum şi o lucrare pastorală şi misionară, dorind, în acelaşi timp, să menţină relaţii frăţeşti şi de conlucrare cu toate Bisericile Ortodoxe surori, inclusiv cu Patriarhia Moscovei şi a toată Rusia. Nădăjduim că ajutorul şi grija noastră părintească faţă de Mitropolia Basarabiei vor contribui şi mai mult la apărarea şi întărirea credinţei ortodoxe în faţa prozelitismului sectar şi eterodox din zilele noastre, îndreptat azi atît de cumplit împotriva Ortodoxiei din toată Europa răsăriteană. De aceea, vom aduce la cunoştinţa tuturor Bisericilor Ortodoxe surori actul sfînt de grijă părintească şi de comuniune frăţească pe care Patriarhia Română îl săvîrşeşte faţă de Mitropolia Basarabiei din Republica Moldova. Cu smerenie şi bucurie, rugăm pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt şi pe toţi Sfinţii să ocrotească şi să binecuvinteze Mitropolia Basarabiei, ca lucrarea ei creştinească să fie spre slava lui Dumnezeu şi mîntuirea fraţilor noştri clerici şi credincioşi iubitori de Hristos. Dat în anul mîntuirii 1992, luna decembrie, ziua nouăsprezece, în reşedinţa Patriarhiei Române din Bucureşti,urmează semnăturile celorlalți membri ai Sfîntului Sinod) .........—- ' 1 Sanctitatea Voastră (Urmare din pag. 1) poporul lui Dumnezeu nu s-a putut exprima şi a trăit sub împilare, sub interzicerea unor drepturi fundamentale, precum folosirea limbii proprii, a credinţei proprii, a obiceiurilor şi a propriei răspunderi pentru istoria sa. Nu am dori să intrăm în amănunte în legătură cu acestea şi nici să ne lansăm în polemici istorice, deoarece problema Moldovei nu comportă nici un fel de aspecte care să necesite argumentări. Totul e limpede. Basarabia a fost din cea mai adîncă vechime parte a Moldovei mari, pămînt şi populaţie românească. Dacă uneori, în mai lungi sau mai scurte perioade, accidente istorice nedrepte au cotropit-o, astfel de accidente nu crează nici un fel de drepturi şi ele, iată, se reglementează de către providenţă, în sensul lor istoric originar. Cît priveşte voinţa poporului lui Dumnezeu, la care se referea scrisoarea Sanctităţii Voastre, şi ea se manifestă, cînd o poate face. Adevărul şi dreptatea rămîn întotdeauna vii în conştiinţe şi izbucnesc la suprafaţă ori de cîte ori o pot face. In toate lucrează voia şi harul lui Dumnezeu. Aşa s-a făcut că , precum am prevăzut şi noi la Constantinopol poporul lui Dumnezeu din Republica Moldova s-a regrupat duhovniceşte după declararea independenţei şi suveranităţii statului Moldova, şi a decis să-şi reactiveze vechea Mitropolie a Basarabiei, sub oblăduirea canonică a Bisericii Mame, Biserica Ortodoxă Română. Şi-a constituit Adunare Eparhială, Consiliu Eparhial şi toate celelalte organe de funcţionare, după ce în 10 circumscripţii electorale s-au ales deputaţi eparhiali şi au propus şi un Leţiitor de Mitropolit, pînă la alegerea lui, potrivit cu normele canonice şi tradiţionale ale Bisericii Ortodoxe Române. O delegaţie acătuită din deputaţi bisericeşti, clerici şi mireni, în frunte cu Episcopul Bălţilor, P.S. PETRU, s-a prezentat la Patriarhia Română, în ziua de 19 decembrie 1992 şi, în faţa Sfântului Sinod, a prezentat documente valabile, nenumărate cereri ale preoţilor şi comunităţilor ortodoxe din Republică, de a se lua act de hotărîrea lor de a relua viaţa Mitropoliei Basarabiei, întreruptă abuziv în 1944 şi de a o lua, aşa cum a fost, pe ea şi pe ierarhii, preoţii şi credincioşii ei sub aripa Bisericii Mame, ceea ce Sfîntul nostru Sinod a şi făcut. Acestea le aducem la cunoştinţa Sanctităţii Voastre, ca să ne bucurăm cu toţii de „anul bunătăţii Domnului“ şi de restabilirea dreptăţii şi a vieţii normale a poporului românesc din Republica suverană Moldova. Vă încredinţăm de dragostea noastră cea din totdeauna şi vă facem urări de sănătate şi viaţă lungă, şi trimitem aceleaşi frumoase gînduri tuturor membrilor Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. In anexă vă trimitem şi ACTUL SINODAL ŞI PATRIARHAL AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE prin care am reglementat problema. Am anunţat despre aceasta şi toate Bisericile ortodoxe surori. Al Sanctităţii Voastre, în rugăciune şi comuniune în Hristos Domnul. SANCTITĂŢII SALE PATRIARHULUI ALEXEI AL II-LEA AL MOSCOVEI ŞI A TOATA RUSIA SĂRBĂTOARE LA CĂMINUL DE BĂTRÅNI Nr. 1 SIBIU 24 decembrie 1992. Zi de referinţă şi de neuitat pentru vîrstnicii locatari ai străvechiului „Cămin de bătrîni nr. 1“ din Sibiu. La orele 14:00, înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, însoţit de P. Cuv. arhid. Visarion Bălţat, secretar eparhial, împreună cu cîţiva preoţi, a sfinţit noua capelă „Adormirea Maicii Domnului“, din incinta Azilului. Ceremonia înălţătoare a umplut pînă la refuz spaţiul. După terminarea slujbei, s-a prezentat un program de cîntece religioase, recitări şi colinde, program susţinut de reprezentanţii celor trei vîrste fundamentale ale vieţii: copii-elevi, tineri-studenţi teologi, şi vîrstnici ai Azilului. Emoţiile au fost simţite reciproc de toată suflarea, mai ales la audierea versurilor compuse de pensionara Maria Gruncă, originară din satul Fofeldea, jud. Sibiu, poezia care a răscolit profund şi care se intitulează: „Cîntecul satului“. Aceleaşi sentimente calde le-a transmis fostul student al „Sorbonei“, în urmă cu cîteva decenii, octogenarul de azi, profesor Laurenţiu Mindrea. Î.P. S. Antonie s-a întreţinut apoi timp de o oră şi jumătate cu cei prezenţi în capelă, după care a vizitat saloanele cu bolnavii croniciparalizaţi şi pavilionul cu saloanele celorlalţi vîrstnici. Tuturor I. P. S. Sa a împărţit iconiţe, pungi cu daruri, dar mai ales însufleţitoare cuvinte de mîngîiere părintească. Aceste imagini înduioşătoare alcătuiesc un tablou tmic pe care îl vor păstra în memorie toţi cei ce au trăit evenimentul din Ajunul Naşterii Domnului. Au participat din partea organizaţiei caritative „Diakonisches Werk“, d-na Gherlinde Gabler, iar din partea Bisericii Evanghelice, C.A. dl. pastor Schullerus. Din partea asociaţiei „CRISTIANA“, d-ra educatoare Monica, împreună cu un grup de copii. Pr. Trifan Ioan TELEGRAFUL ROMÂN Apărarea credinţei, cultură şi istorie în „Telegraful Român“ (Urmare din pag. 1) dar n-aş pune mina în foc că n-a stat undeva de-o parte, să-l vadă trecînd. Să-l vadă! In „Telegraful român“ găsim prezentă Ţara Românească, Moldova, Basarabia înecată de ruşi, dar mai găsim ceva care ar trebui să constituie o lecţie şi pentru noi cei de azi. Nu trebuie să ne uităm fraţii, ori unde ar fi ei. De Basarabia nici nu mai vorbim. Iromile noastre sunt acolo. Dar în „foaia“ de la Sibiu vom găsi extrem de multe referiri la românii din sudul Dunării. Nu era fără semnificaţie faptul acestor referiri. Voia să ţină treaz sentimentul de frate dintre toţi cei risipiţi între alte graniţe, pe văi acum străine de noi, în munţi, între popoare care vor să-i înghită, să-i deznaţionalizeze. „Telegraful român“, dînd mereu ştiri despre ei, atrăgea atenţia că nu-s uitaţi, şi mai încerca să tempereze şi zelul asimilator al altora. „Telegraful român“ a fost ziar de cultură şi istorie românească. Promova valorile transilvane pentru cei de dincolo de munţi, şi valorile de dincolo de munţi, pentru cei din Transilvania. Lucra pentru o permanentă omogenizare culturală. Oare care scriitor mare, naţional, de dincolo de munţi, n-a fost prezent în paginile „Telegrafului“? Şi care ardelean n-a fost proiectat în conştiinţele celor de peste munţi, ca să le arate acelora cît de mult se simte, şi se cîntă, şi se scrie româneşte în Transilvania? „Foaia“ sibiană a făcut întotdeauna istorie adevărată. A ţinut trează, vie, conştiinţa româneasă de pe aceste meleaguri adine lovite de suferinţe, de nedreptăţi, de silnice încercări de deznaţionalizare prin toate mijloacele. A luptat împotriva tuturor legilor de maghiarizare. A afirmat drepturile istorice ale românilor asupra pămîntului lor, şi uneori cu mari riscuri, dar niciodată cu renunţarea la dreptate şi adevăr. „Telegraful român“ a fost organ de educaţie a conştiinţelor, cu timp şi fără timp. A apărat credinţa strămoşească, atunci cînd se dorea ca prin uciderea ei să se ucidă simţămintele de neam, în el a fost mereu prezent Şaguna şi ultimul român din cea mai ascunsă văgăună de munte. Chiar în epoca de tristă amintire, sub dictatura ateistă, „Telegraful român“ a rămas o citadelă puternică, în care au prevalat temele dedicate apărării credinţei şi temele istorice, menite să păstreze vie conştiinţa românească, tradiţiile, speranţa. Acestea au fost elementele principale ale conţinutului „foii“. La un moment dat abonaţii crescuseră de la cîteva mii, la peste 14.000, ceea ce nu era puţin lucru, mai ales cînd oficial se ştia numai de 2—4000 de exemplare de fiecare număr. „Telegraful român“ şi-a revalorificat în aceste vremuri, pomenite mai sus, experienţa de dinainte de 1918, cînd a izbutit să existe şi să spună ceea ce avea de spus, în ciuda ocupanţilor şi împotriva lor. Căci pînă în 1989 şi el a fost „sub ocupaţie“, internă, e drept, dar nu mai puţin ocupaţie. Cită luptă n-a avut de dus, cu o cenzură niciodată desfiinţată! Continuitatea „Telegrafului român“ din 1853 încoace, lupta lui, a fost luptapentru continuitatea românească şi ortodoxă, printre străinii din afară şi cei dinlăuntru. Se cuvine să-l privim ca pe un monument viu, tînăr peste ani şi fără vîrstă. Să ni-l chemăm în case şi în inimi să ne străduim să semene mereu cu gîndul şi simţămintele ctitorului: Andrei Şaguna. Căci iată, în curînd se va împlini, tot în anul acesta, o cifră rotundă şi de la trecerea la cele veşnice a omului celui mare al Transilvaniei: 120 de ani! Şaguna a vegheat, aşadar, asupra „Telegrafului român“, 20 de ani. Se zice că nici un număr nu ieşea, înainte de a fi văzut de dînsul. L-a iubit. Să-l iubim şi noi! La sărbătorirea Telegrafului Român (urmare din pag. 1 a) numere ale ziarului „Telegraful Român“. E cît se poate de frumos scris şi încălzeşte o inimă care iubeşte România“ — scria abonata Cristina Crişan din Suedia. „Schimbînd locuinţa, ţin să vă comunic noua mea adresă cu rugămintea să-mi trimiteţi revista Telegraful Român. Sînt aşa de fericită cînd aflu prin Dvs. veşti foarte scumpe pentru mine despre religia mea ortodoxă şi Biserica ei. Mă simt mai aproape de lumea mea şi religia ei, cînd aflu veşti din ţară“ — ne scria Sylvia Palmieri din Milano — Italia, demn de reţinut fiind şi următoarele mărturisiri venite de la cîţiva cititori din Australia: „Ea — rev. Tel. Român — ne ţine aprinsă dragostea de patrie, credinţa şi tradiţiile strămoşeşti, flacăra inimii pentru graiul românesc“ (E. Scacte); „Sunt român născut în Iugoslavia şi cunosc ce rol însemnat a jucat această revistă pentru unitatea românilor din Transilvania şi Banat. Astăzi, pentru noi care sîntem desprinşi de ţară, Telegraful Român constituie o avangardă, o chemare la unire spre a nu pieri ca naţie înghiţiţi de străinătate, spre a fi cu ţara, locul plămădirii noastre“ (M. Cibescu — Melbourne). „Este o revistă competentă, complexă şi la obiect, satisfăcînd orice pretenţii, cu frumoase înrîuriri asupra citittorului, constructivă şi de un real folos pentru zidirea sufletului românesc în afara ţării. Am toată consideraţia pentru redacţia ei, pentru cei ce scriu atît de frumos pe temă istorică, socială, bisericească sau naţională. O citesc cu multă plăcere“ — ne scria şi dl. Gh. Pantilimon-junior din Geelong (Australia). Am fi bucuroşi dacă Radio-Televiziunea Română ar fi mai ospitalieră cu această publicaţie, aducînd-o mai des în atenţie obştească, atît pentru cuprinsul său, cît şi pentru cultura generală a tinerilor noştri. La un asemenea popas un gînd cald de cinstire şi recunoştinţă credem că este potrivit să îndreptăm nu numai către ctitor şi colaboratori, ci şi către toţi tipografii, culegători manuali de altă dată şi mecanici de astăzi, maşiniştii tipăritori, puitoare şi împăturitoare, către cei ce au lucrat în cadrul administraţiei, la expediţia ziarului, către dactilografi ori dactilografe şi desigur către toţi redactorii responsabili ai Toiegrafului Român. Telegraful Român duce şi acum cu stăruinţă aceeaşi sănătoasă hrană sufletească, de zidire creştinească şi românească, pentru toţi cei ce zăbovesc cu gînd bun asu■upra paginilor sale, răspunsuri la multele şi marile frămîntări ale anilor noştri, informaţii din viaţa Bisericii Ortodoxe şi a altor Biserici, gînduri de înfrăţire, de respect reciproc între oameni şi popoare, imbold şi putere in lupta împotriva păcatului, a răului de orice fel şi alte multiple lumini, aşa cum a fost dorinţa ctitorului său. Fie deci ca împlinirea a 140 de ani de apariţie neîntreruptă să însemneze pentru mult preţuita nastră gazetă prilej de dobîndire de noi puteri in lucrarea nobilă pe care o are de împlinit în viaţa Bisericii şi a vrednicului şi mult încercatului nostru popor. . A Doamne, vie împărăţia Tal (Urmare din pag. 1) triste ale depărtării de Dumnestici. Cînd Mîntuitorul Hristos a cercetat casa lui Lazăr din Betafila, surorile lui — Marta şi Marin *■— L-au întîmpinat prin cuvint^rl: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele nostru nu ar fi murit“ (In. 11, 21.32). La fel putem spune despre toate relele, nenorocirile şi fărădelegile din lume, că unde ele se întîmplă, acolo nu este Dumnezeu. Dacă ar fi El acolo, ele nu s-ar întîmplă. Dar cum? Dumnezeu nu este în tot locul de faţă? Ba da, El este, căci „împărăţia Lui peste toţi stăpîneşte“ (Ps. 102, 19). De faţa Lui nu ne putem ascunde nici pe pămînt, nici în cer şi nici în iad (Ps. 138, 5,10). Dumnezeu nu este cu noi atunci cînd îi întoarcem spatele, aşa după cum lumina nu mai este cu noi cînd ne coborîm în adîncurile pămîntului. în schimb, Dumnezeu este de faţă, cu noi, totdeauna cînd umblăm în cărările Lui, totdeauna cînd facem voia Lui, totdeauna cînd nu păcătuim. Nici nu este faptă mai frumoasă şi mai înălţătoare decît să trăim ca şi cînd am avea pe Dumnezeu totdeauna în faţă. N-ar mai fi ... oameni păcătoşi, dacă toţi şi-ar da seama că Dumnezeu e totdeauna şi pretutindeni de faţă; că ochiul lui Dumnezeu vede toate şi urechea Lui aude toate. O, şi cît este de mîngîietor şi binefăcător să putem simţi în tot locul şi în toată vremea că Dumnezeu este de faţă, ca să putem zice cu profetul: „In tot locul stăpînirii Lui, binecuvintează sufletul meu pe Domnul“ (Ps. 102, 22). Fericirea de-a avea şi de a simţi în inima noastră pe Dumnezeu o putem cîştiga numai dacă luptăm pentru împărăţia lui Dumnezeu şi trăim după poruncile Lui. — „împărăţia lui Dumnezeu nu stă însă în vorbe, ci în fapte“ (I Cor. 4, 20). Cei ce nu fac faptele împărăţiei lui Dumnezeu sunt ameninţaţi să o piardă. „Pentru aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei“ (Matei 21, 43), care va trăi adică în pace, în dragoste, în adevăr, dreptate şi sfinţenie. Mai presus de orice averi sau bogăţii pămînteşti, sîntem datori să ne agonisim mai întîi bunurile împărăţiei lui Dumnezeu, după cum şi Domnul Iisus Hristos ne porunceşte: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi apoi toate celelalte se vor adăuga vouă“ (Mt. 6, 33). Şi lucrurile pămînteşti sînt de trebuinţă şi, de folos, dar numai după ce ne-am împăcat cu Dumnezeu şi am intrat sub aripile binecuvîntate ale împărăţiei Sale. Dacă alergăm numai după cele pămînteşti şi trecătoare, apoi iată unde ajungem: să ne ucidem unii pe alţii şi să nimicim unii altora tot ce avem. Uruitul tancurilor, prăpădul bombelor şi sîngele războaielor ne vorbesc mai limpede decît orice glas despre datoria de a căuta mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi de a tace roadele ei. Fără Dumnezeu, omenirea întreagă este ca un iad, în care popoarele se atacă, se sfîşie şi se omoară. Fără Dumnezeu, oamenii se depărtează singuri de izvorul vieţii fericite şi singuri se osîndesc în păcatele lor, precum şi scris este: „Nu vă amăgiţi: nici desfrînaţii, nici slujitorii idolilor, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomimiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu“ (I Cor. 6, 9—10). Făgăduinţa fericirii, a păcii, a iubirii şi a unirii între oameni este dată numai pentru slujitorii şi ostaşii împărăţiei lui Dumnezeu. Toate împărăţiile pămîntului se pot dezbina, dărîma şi nimici. Puterile, fericirile şi plăcerile lor sînt trecătoare. Numai împărăţia lui Dumnezeu nu se poate dărîma. Cine ar şi putea să o răstoarne? Cine ar putea să ne oprească inimile să iubească pe Dumnezeu sau pe Dumnezeu să ne iubească sufletele? Şi cine ar putea să ne împiedice inimile care doresc şi iubesc pe Dumnezeu să se apropie şi să se unească întreolaltă şii astfel să formeze o societate creştină, o Biserică sfîntă şi fără prihană? Nimeni şi nimic. Din tot ce am arătat pînă aici despre împărăţia lui Dumnezeu, vedem că ea începe în inimă, cuprinde întreagă viaţa creştinilor de pe pămînt, — care luptă cu armele şi după legile ei, — şi sfîrşeşte în cer, cu viaţa şi fericirea veşnică. Mihai Eminescu (Urmare din pag. 1) matică a viitorului său curmat de foarfecele Me?.*rei Lachesis. Mii de aștri strălucitori evoluau pe orbitele lor în miilea sa. Se supunea unei munci enorme, iar Luceafărul dovedește stadiul suprem la care ajunsese gîndirea sa. Era o adevărată beatitudine exiTneră a poetului, fiindcă-şi da seama de posibilităţile sale creatoare. După această capodoperă ar mai fi urmat altele. Unele aşteptau în lacra lui Eminescu nu avea nevoie de îndemnuri la muncă, iar subiectele ei^scurtau, ziua şi noaptea, nedîndu-i răgazul liniştii totale pe care o rîvnea. Fericirea şi nefericirea poetului interesează din ce în ce mai mult cititorii şi istoricii literari. Niciodată, opera nu va putea fi desprinsă de viaţă. Cea mai comodă soluţie este contestarea nefericirii şi alcătuirea unei fericiri iluzorii din ciclurile viselor sau din peripeţiile unei vieţi de mult pusă în adevărata sa lumină. Controversele asupra maladiei de care a suferit Eminescu mai persistă, fără a fi rezolvate definitiv. Oricum ar sta lucrurile este cert că nefericirea îl loveşte pe Mihai Eminescu, odată cu boala. Consecinţele sînt grave, fiindcă poetul afirmă „că nu mai poate fi fericit“. Nici n-a mai putut fi, ci a fost, cît timp a trăit, un „mare nefericit“, ca toţi cei conştienţi de boala lor. Din acest moment intervine lupta continuă a poetului cu boala, determinînd şi structura sa spirituală. Mihai Eminescu a fost ffericit pînă la vîrsta de 17—18 ani, după aceea visele lui de fericire s-au spulberat. Aici trebuie să căutăm motivarea multor atitudini ale poetului care nu se pot explica facil prin „boema“ sa sau prim non-conformismul său. Nu s-a putut explica satisfăcător de ce nu s-a căsătorit Mihai Eminescu cu vreo fată de vîrsta lui, aşa cum doreau părinţii şi cum a făcut fratele Matei. Argumentele cu „Floarea albastră“ sau cu dragostea lui tîrzie pentru Veronica Micle n-ar fi fost decisive, dacă tînărul s-ar fi hotărît pentru căsătorie. Dar adevărata piedică a fost boala. Mihai Eminescu cu toate încercările unor istorici literari de a-l face fericit, întemeiaţi pe unele efemere euforii, a fost departe de această stare sufletească. Ne sunt mărturie poeziile sale. Poetul îşi intensificase munca pînă la marginile puterilor sale, cunoscînd apropierea unui sfîrşit inexorabil. Era tot timpul pe deplin conştient de ceea ce-l aşteaptă şi de preţuirea maximă a timpului. Scrisorile sale sunt o mărturie definitorie a acestei stări de spirit. El şi-a stăpînit suferinţele pînă la o adevărată disciplină: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată ■ ■. Cînd deodată tu răsărişi în cale-mi, / Suferinţă tu, dureros de dulce ... (Odă). Fenomentul Eminescu, din punct de vedere psiho-fizic, hic et nunc, aparţine unui timp revolut care nu mai poate fi clintit din sedimentarea sa. Totul concura la dărîmarea minţii uriaşe a minunatului poet. Boala îşi desăvîrşeşte procesul ei lent, dar sigur. Apăruseră plăgile dureroase, mereu deschise, de pe picioare, însoţite de crunte dureri de cap şi de insomnii. Analiza creierului marelui bolnav de doctorul G. Marinescu constată şi „existenţa unei meningite, localizată în lobii anteriori“. Numai Titu Maiorescu, informat de doctorul Wilhelm Kremnitz, îşi avertizase sora, pe Emilia Humpel, că Mihai Eminescu îşi va pierde minţile. A intervenit tragedia într-o vară secetoasă şi caniculară. Creierul poetului a cedat. De acum Moirele puteau fi mulţumite. Lachesis tăiase firul minţii geniale care sfida zeii. Nefericirea atinge gradul maxim în viaţa unui poet, îi fusese răpită mintea. Fusese atacat omul Eminescu şi dinlăuntru şi dinafară. Se năpustiseră asupra lui „oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt, toate micile mizerii — a unui suflet chinuit“ (Scrisoarea I). Acestea deveniseră tovarăşele lui zilnice de viaţă şi-i aparţineau lui. Din afară, se ridicaseră critici nechemaţi,, ca Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Nicu Gane, influenţîndu-l pe Titu Maiorescu, cu o ureche mereu atentă la taclalele junimiştilor, ori fusese atacat violent de N. Xenopol, trădat de amicii lui apropiaţi şi complexat de dragostea acum totală pentru Veronica Micle. Grandilocventele întrebări stupide: Cum îl receptăm pe Eminescu sau lecţiile unor criticaştri, deşi se repetă, nu-şi mai au rostul. Există oameni împătimiţi care şi-au dăruit întreaga viaţă lui Eminescu, încercînd s-o cureţe de scoiiile celor care s-au găsit mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de el. Mintea lui s-a mai zbătut la Senatorul Şuţu, la Obeig- Döbling, la mănăstirea Neamţului, la Botoşani, la Odesa şi la Haşl etc., pînă la 15/27 iunie 1889, deci încă 6 ani. Ceasornicul se dereglase. Poetul, care inaugurase cu Venere şi Madonă epoca modernă a poeziei române, obnubilat încerca să afle cvadratura cercului, scriind, şiruri interminabile de cifre și desenînd cercuri, își alcătuia genealivrgii fanteziste, ajungînd cu neamurile pînă la Alexandru cel Bun, se ocupa cu sanscrita sau îl traducea pe Augier. în mintea lui de altădată rămăseseră încă reminiscenţe care mai bulbuceau la suprafaţă. Era inutil ca Titu Maiorescu şi Alexandru Vlahuţă să se mai intereseze de produsele poetului. Boala îşi spusese cuvîntul definitiv, lovind centrul vital al gîndirii şi al creaţiei. Extraordinarul său creier îşi încetase existenţa lucidă în anul 1883. A-1 izola pe Mihai Eminescu, dintr-o falsă pudibonderie, de etapele vieţii sale nefericite, "*este o greşeală. A-1 transforma într-un om fericit, cunoscîndu-se cele de mai sus, este o greşeală şi mai mare. încercarea noastră de a explica nefericirea lui nu este, astfel, o impietate, ci un semn postum de compasiune şi de dragoste eternă care trec din suflet în suflet. Aşa să fie înţelese! Nimeni nu coboară valoarea geniului nostru naţional, dacă aduce un spor de cunoştinţe din anii grei ai poetului. Mihai Eminescu a fost cel mai nefericit om al pămîntului românesc, fiindcă a fost conştient de nefericirea sa. Numai aşa îl vom iubi şi mai mult pe Mihai Eminescu, care rămîne etalonul de aur al unui popor minunat în istoria omenirii. Nr. 114/1993