Telegraful Român, 1995 (Anul 143, nr. 1-48)

1995-01-01 / nr. 1-2

Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853Telegraful Român FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNĂ A SIBIULUI Anul 142 SIBIU 1 ianuarie Nr. 1—2 1995 La prăznuirea Sfântului Vasile cel Mare Sfânta noastră Biserică a rânduit prăznuirea la 1 ianuarie a întreitei sărbători: începutul unui an nou (A­­nul bisericesc începe la 1 septem­brie), ducerea Pruncului la 8 zile în Biserică şi tăierea Lui împrejur, pre­cum şi sărbătorirea Sf. Vasile cel Mare, unul din luceferii Ortodoxiei. Viaţa omenească se desfăşoară în timp, însăşi zidirea făpturii şi a lumii a fost adusă la lumina fiin­ţării ei în timp. Bătăile inimii nu­mără clipele trecătoarei noastre vieţi pământeşti iar soarele cu răsăritul şi apusul său ţine socoteală zilelor noas­tre. De aceea timpul, care măsoară trecerea noastră prin această lume, este un dar al Ziditorului, pus la îndemâna fiecăruia dintre noi spre a spori întru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, spre desăvârşirea fiinţei noastre în asemănare cu Cel ce ne-a creat şi spre slujirea semenilor noş­tri în duhul dragostei. Pentru aceea orice început de an nou capătă pentru noi însemnătatea unui hotar în viaţa fiecăruia, a unui bilanţ al propriilor noastre osteneli cu dorinţa de noi împliniri. La 8 zile după naştere Pruncul Sfânt a fost dus în templu unde i s-a pus numele Iisus, iar după aceea numele de Hristos, adică Unsul Dom­nului (Luca II, 21, 26; IX, 20), du­pă împlinirea rânduielilor legii, adi­că d­uă tăierea împrejur care pre­­închipuie Botezul creştin. Numele Ii­­sus însemnează Mântuitor, arătân­­du se prin aceasta marele scop al întrupării Fiului lui Dumnezeu: mântuirea lumii din osânda păcatu­lui şi a morţii. Tot în această zi Sf. noastră Bi­serică înalţă imne şi rugăciuni întru cinstirea şi pomenirea Sf. Vasile, ma­re dascăl al lumii şi ierarh, care a dat strălucire cu 16 veacuri în ur­mă, scaunului arhiepiscopal al Ceza­­reei Capadochiei, a cărui pildă de vieţuire s-a impus lum­i creştine de totdeauna. Sf. Efrem Sirul vorbind despre Sf. Vasile spunea că l-a vă­zut într-o vedenie asemenea unui stâlp de foc ce se înălţa de la pă­mânt spre bolţile cerului. Cât de lumi­noasă se reflectă imaginea unui sfânt în sufletul altui sfânt. Sf. Vasile cel Mare s-a născut din­­tr-o familie creștină din Cezareea Capadochiei, la anul 330. Bunicul său după mamă a primit cununa muceniciei ca martir, iar bunica sa, Sf. Macrina cea Bătrână, a fost uce­nica Sf. Grigorie Taumaturgul. In această familie — care a dat Bise­­ricii 3 episcopi, pe Vasile şi pe fra­ţii săi: Grigorie, episcop al Nyssei, şi Petru, episcop al Sevastei, iar Ceru­lui a dăruit 6 sfinţi: Macrina cea Bătrână, Emilia, mama Sf. Vasile, model de mamă creştină, Vasile, Pe­tru şi Macrina, sora sa cea mare — Sf. Vasile a primit o educaţie pil­duitoare, împodobită de virtuţi alese. După cunoaşterea adevărurilor de credinţă în Biserică şi în familie, Sf. Vasile urmează cele mai înalte şcoli ale timpului: în Cezareea, unde în­tâlneşte pe Sf. Grigorie de Nazians, apoi în Constantinopol, unde au­­diază pe celebrul retor Libania, cu care va rămâne în legătură sufle­tească toată viaţa. De aici trece la şcolile anteniene, unde studiază reto­rica, filozofia, matematicile şi medi­cina. Aceşti ani de studii vor în­râuri adânc viaţa Sf. Vasile. Uniţi într-o prietenie pentru toată viaţa Sf. Vas­le şi Sf. Grigorie de Nazianz vor culege ca harnicile al­bine, nectarul culturii lor şi în acest mediu ei îşi vor spori virtuţile creş­tine. De aceea Sf. Grigorie de Na­zianz va mărturisi mai târziu: „... (Continuare în pag. a 2-a)­­ EMILIAN Episcop al Caransebeșului Definiria şi misiunea a patriarhului dintr-o Carte de legi bizantină* Patriarhul este icoana însufleţită a lui Hristos ale cărui fapte şi cuvin­te sunt pline de adevăr. Dintre misiunile încredinţate lui de Dumnezeu, prima misiune a pa­triarhului este aceea de a şi trăi via­ţa în evlavie şi demnitate; apoi, de a-i aduce pe toţi ereticii la ortodo­xie, la ascultare faţă de adevăr, pen­tru păstrarea unităţii Bisericii. Păgâ­nilor trăitori după legi şi rânduieli străine de Biserică, să le adreseze chemarea intrării în creştinism, iar necredincioşilor — care prin fapte strălucitoare, distinse şi impresionan­stârnesc admiraţie — să li se ia­împlinitorul credinţei. Ţelul patriarhului este mântuirea sufletelor încredinţate lui şi dobân­direa vieţii în Hristos cel răstignit în lume. Activitatea învăţătorească a pa­triarhului este una din principal­­e misiuni pe care trebuie să o îndrep­te spre toţi oamenii, fie oameni sim­pli, fie demnitari, fără nici o deo­sebire. Cu credincioşii Bisericii pa­triarhul să fie blând, iar cu cei ne­statornici să fie aspru. Despre ade­văr, despre păstrarea dreptăţii şi a evlaviei, să vorbească deschis, chiar în faţa împăratului, fără a se teme. Asemănător trupului omenesc, ţara este formată din mai multe părţi şi din diferiţi cetăţeni, iar cei mai în­semnaţi şi mai necesari dintre toţi sunt împăratul şi patriarhul. De aceea o premisă a păcii şi fericirii sufleteşti şi trupeşti este buna înţe­legere, acordul simfonic dintre stat şi Biserică. Trad. de Pr. Asist. Irimie Marga * Traducere din Cartea de legi a apăraţilor Vasile, Constantin şi Leon (sec. 9—10), titlul II, cap. 1, în „Patrologia Graeca", tom. 119, vol. 909. "De-apoi La Agapia Veche, unde odinioară s-au pristăvit şi sfinţi, un călugăr, dintre Cuvioşii Părinţi a făcut dintr-un capac rotund de brand — o toacă şi-a pus împrejur o inscripţie prooroacă: „Ieri am răspândit numai groază şi moarte pe câmpul de luptă. Azi chem lumea la rugă şi la viaţă — cât mai multă!“ Pr. Lă’­datu Vasilescu 5¥6l LA MULTI AMI * 1995! IISUS CRISTOS în româneşte în Ortografie pentru toţi, Ed. A­­cademiei Române, Mioara Avram a­­firmă că :Numele proprii hac, Isus se scriu cu un singur i iniţial (nu Ii­sus)“. în realitate, numele Isac, Isa­­ia, Israel, Isar se scriu cu un singur i, dar Isus se scrie cu doi i, fiind­că i iniţial are valoare fonetică du­blă: în Noul Testament din 1648, ca şi în Biblia de la 1688, numele este scris Iisus, atât Iisus Hristos, cât şi Iisus Navi şi Iisus, fiul lui Sir­ah (înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sir­ah); în cărţile de ritual biseri­ceşti şi în p­blicaţiile bisericeşti nu­mele are grafia Iisus, și nu se poate accepta o dublă grafie. Se impune o singură grafie: Iisus, care are justifi­care etimologică. Iisus, numele pro­priu al Fiului lui Dumnezeu, este redarea greacă a ebraicului Iehosus (Luca 2, 21), care înseamnă „Dum­nezeu este mântuirea" sau „Mântui­torul" (Isaia 61, 11; Matei 1, 20—­ 21). în limba greacă, cuvântul Iisus derivă de la viitorul verbului „iao­­me, ieno" ( = a vindeca), viitor ca­re, în dialectul ionic, are forma ii­­some și explică grafia Iisus, cu du­blul i (ii). în latină, numele a fost transcris Iesus, fiindcă al doilea i este eta, redat în pronunţia erasmi­­că cu e în latină, transcris apoi şi în limbile neo-latine din Apus: Jé­sus, Jesús. în slavă, grecescul Iisus a fost transcris Isis, grafie folosită şi în vechile traduceri româneşti din slava bisericească cu un singur i: Isus, de unde afirmaţia că Isus ne-a venit din slavă, ca şi Hristos*, şi am fi cunoscut numele Fiului lui Dumnezeu de la slavi. Creştinismul la români s-a pre­dicat în limba latină, începând din sec. II, cu Iisus, in daco-romană, care a dat, cu trecerea lui e accen­tuat în i, ca în bene — bine, ple­­n s — plin, sus. De fapt, e şi­­ „aceste timbre vocalice fuseseră con­fundate în latina vorbită . în România liberă din 26 aprilie, 1990, p. 1, în rubrica „Semnal“, un cititor pune întrebarea: „Cum e co­rect să se scrie şi să se rostească: Hristos, Christos, Cristos... Care este grafia corectă? Aşteptăm răspunsuri şi argumente". De fapt întrebarea sa nu este singulară, şi ea impune pre­cizarea cerută. Numele propriu Iisus este însoţit în Sfânta Scriptură de un titlu care se referă la misiu­nea divină şi la slujirea Sa: Hris­tos, cuvânt de origine grecească: Hristos, care este echivalentul cu­vântului ebraic Messiah (= Unsul lui Dumnezeu). Grecescul h (hi) este transcris în latină ch, iar în limba română ch latin este redat și rostit c, după cum avem din latinul char­ta ( = scrisoare, din gr. hartis = foaie de papirus), românescul carte. Astfel se explică grafia cuvântului din limba greacă, întâlnit în Noul Testament de 529 de ori, grafia Hristos, folosită şi în Noul Testa­ment din 1618 şi în Biblia din 1688, în limba română, precum şi în cărţile de cult bisericeşti şi în publicaţiile bisericeşti-teologice. în latină, grecescul Hristos a fost tran­scris Christos, în limba română fiind rostit Cristos. în limba slavă a fost transcris Hristos­, formă folosită și în vechile traduceri românești din slava bisericească. în limba română s-a impus în grafic forma greco-sla­­vă: Hristos. Scrierea în limba ro­mână este însă fonetică şi cere să se folosească corect Cristos, aşa cum rostim. De la latinul Christus avem Chri­stianus din Kristianos care „s-a răs­pândit mai ales începând din vea­cul al II-lea, când mai stăruia încă pronunţarea c, nu h, şi a fost moşte­nit în limba română creştin“? După evoluţia fonetică normală, christia­­nus ar fi trebuit să devină creşin, aşa cum avem păşune din pastionem sau uşă din astium. Forma cu­l­t — „se explică printr-o apropiere con­ştientă de numele latin Christus".1 2 3 Păstrăm în limba română, înce­pând din secolul al II-lea adică de la începutul epocii daco-romane, ce­le mai vechi cuvinte creştine: Ie(i)sus Cristos, împreună cu urarea: Cristos a înviat!, prima evanghelie creştină — Christus invivit (invivere) ca şi numele nostru de creştin, creştini, care dovedesc vechimea creştinismu­lui românesc, începând din secolul al II-lea, adus odată cu trupele ro­mane cuceritoare în Dacia. Se cere să scriem, după cum ros­tim, de la început, româneşte: Iisus Cristos. Pr. I. Ionescu , Al. Rosetti, Istoria limbii româ­ne, Bucureşti, 1986, p. 286—290. 2 H. Mihăescu, Influenţa greceas­că asupra limbii române până în se­colul al XV-lea, București, 1966, p. 57. 3 I. Fischer, Latina dunăreană, București, 1985, p. 151. AXIOLOGIA ORTODOXIEI O ştiinţă a valorilor Ortodoxiei a lipsit teologilor şi credincioşilor, în­setaţi de divinitate. încercări timide de a preciza cel puţin „o teorie a valorilor religioase“ nu s-a bucurat de interes, nici nu s-a extins şi am­plificat (Prof. Petru Rezuş, Teoria valorilor religioase, 1944), în schimb, n-au lipsit exploratorii s­perficiali din afara „cetăţii eterne" sau „ama­torii impenitenţi“ ai fenomenului re­ligios, vădit incompetenţi, lipsindu-le experienţa trăirii adevărate, eşuând în formalism aprioric. Unii pretinşi filozofi români, marcaţi de Nae Io­­nescu, alcătuitorul unei Metafizici sui-generis, au luat atitudini negati­ve contestatoare şi dărâmătoare de idoli. Aşa s-au manifestat, iniţial, confuz, Emil Cioran, teoreticianul „culmilor disperării“, iar apoi, afo­ristic şi nociv, cu „convorbirile, ad­miraţiile şi descompunerile sale", iar, la polul opus, benefic, C. Noica, de­cretat de discipoli „mare metafizi­cian şi teoretician ontologic“, care va oscila, după Mathesis, între o „apropiere spirituală de religie“ şi „o renegare valorică a sa“. Proble­matic şi contradictoriu, Noica şi-a făcut discipoli, dar nu şi apostoli (Vezi: Jurnalul de la Păltiniş), cu toată informaţia, mai mult de su­prafaţă teologală, năzuind să facă o „şcoală filozofică“, numită şi „re­zervaţie metafizică“, înlocuind cul­tul lui A. Schopenhauer, W. Goethe şi mai apoi al traducerilor lui Pla­ton, atrăgându-şi aprecieri superla­tive şi din partea lui Petre Ţuţea, încântat de: Rostirea filozofică ro­mânească, de „sufletul“ şi de „Sen­­tim­ntul românesc al fiinţei", lucrări fără prea mare consistenţă. Aceşti filozofi minori mergeau, conştient, pe urmele lui Lucian Bla­­ga, admirabil creator al „spaţiului mioritic ortodox, apoi, după susţine­rea unui „eon dogmatic“, autor al cărţii Religie şi Spirit", în care ple­dează pentru personificarea mitului mesianic in Domnul Iisus Hristos, llegându-i istoricitatea şi divinita­tea. Valorile Ortodoxiei, în aseme­nea condiţii existenţiale, au rămas li­­minare şi ignorate şi la filozofii mai tineri, care jonglează cu ide­le „păl­­tinişene", preocupaţi de maeştrii ge­nului, ca: Andrei Pleşu, Gabriel Lii­­ceanu şi alţii. Dan Zamfirescu are o formaţie solidă teologică, de expre­sie mai mult teologico-istorică, nu fi­lozofică (Ortodoxie şi romano-cato­­licism, 1992). Problema axiologică rămâne, aşadar, deschisă şi introdu­cerea în cuprinsul ei este justificată. Providenţial, Ortodoxia s-a păs­trat în puritatea ei genuină, nefiind contaminată, doctrinar, de elementul uman constitutiv. Divinul autentic, revelat, este valoarea sa maximă şi primă. El n-a suferit intrusiunile ra­ţiunii unui singur om, declarat infai­libil, nici excesele raţionale plura­liste (multitudiniste). Raţiunea cea domina­­tă a Ortodoxiei este cea a Divinităţii treimice, fără a fi înlo­cuită cu raţiunea creată umană. în consecinţă, Ortodoxia este şi expre­sia pură a trăirii religioase în storie, pe care o cuprinde, în totalitatea ei, Sfânta Tradiţie, care formează cu Sfânta Scriptură cele două izvoare ale Sfintei Revelaţii, în ele fiind cu­prinse doctrina şi morala Ortodoxiei. Din Sfânta Tradiţie fac parte deci şi „cultul şi canoanele“, alte valori de seamă ale religiei creştine. Numai în al doilea rând, urmează şi valorile umane religioase: însuşi­rea subiectivă a mântuirii, virtuţile teologice (credinţa, speranţa şi dra­gostea), respectarea postului, împli­nirea rugăciunilor şi a faptelor bu­ne. Dar în acest proces valoric so­­teriologic, credinciosul are nevoie de harul divin şi lucrarea misteriologi­­că a Sfintelor Taine, tot atâtea ca­pitole de adâncit şi de meditaţie a­­xiologică. în mare, acesta ar fi cu­prinsul axiologiei ortodoxe, asupra căreia trebuie să se îndrepte atenţia teologilor şi a credincioşilor, pentru un spor de cunoaştere valorică a re­ligiei creştine. Pr. Prof. univ. Dr. Petru Rezuş BOTEZUL DOMNULUI - EPIFANIA Sărbătoarea Botezului Domnului se mai numeşte, cu un termen grecesc, şi Epifanie, adică „Arătarea Domnu­lui“. Pe bună dreptate i s-a dat acest nume, pentru că acum Domnul se arată pentru prima dată în public, gata de a îndeplini misiunea pentru care a fost trimis de către Ta­tăl. Văzându-L loan, cel care boteza, în Iordan, pe toţi cei ce veneau din Ierusalim şi din toată Iudeea, L-a ves­tit şi el şi L-a arătat lumii ca fiind „Mielul lui Dumne­zeu, ce ridică păcatele lumii“ (In. 1, 29). Dar, la Bobotează, nu numai Fiul cel Unul născut s-a arătat, ci şi celelalte două Persoane treimice şi-au desvă­­luit în chip desluşit existenţa. „Deschiderea cerului“ de care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie (Mt. 3, 17) tocmai lucrul acesta ni-l sugerează, anume că taina cea mai pre­sus de minte şi de cuvânt a Treimii devine acum cunos­cută, bineînţeles atât cât este cu putinţă creaturii să o cunoască. De la acest eveniment al Botezului începând, închina­rea şi lauda aduse lui Dumnezeu vor fi de fapt aduse Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite. Iată deci că, într-adevăr, minunată arătare a lu­i Dum­nezeu s-a petrecut la Iordan, când Domnul a­­primit Bo­tezul ! Cât despre acest botez pe care îl practica loan se ştie că nu era identic cu Botezul pe care îl va institui Dom­nul după învierea Sa din morţi. Chiar Sfântul loan va recunoaşte că între cele două Botezuri există o diferenţă fundamentală, spunând: „Eu unul vă botez cu apă, spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine... vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“ (Mt. 3, 11). Ca trimis al Tatălui, să pregătească şi să anunţe ve­nirea Fiului în lume, Ioan ii îndemna pe oameni să se facă vrednici de această minunată arătare. Predica lui era pe cât de scurtă, pe atât de fermă şi de desluşită: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Mt. 3, 2). Botezul lui loan era unul pregătitor. Abia Botezul pe care-l va institui Hristos Domnul va fi Botez mântuitor, loan boteza în numele să­u şi din propria sa iniţiativă. Botezul creştin, Taina Sfântului Botez urma să fie ad­ministrată d­e poruncă, cu trimitere către toată lumea şi să fie făcut în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, „în numele“, vrea să însemne „cu puterea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Di­h", deci cu putere dumneze­iască şi cu efecte pe măsură. Ultimul testament pe care l-a lăsat Mântuitorul Apos­tolilor Săi, înainte de înălţarea Sa la cer, ta­rna­ acesta a fost: să meargă în toată lumea şi să împărtăşească acest Botez tuturor popoarelor, învăţându-le să păruască toate câte a poruncit El, adică toată Evanghelia (Mt. 28, 19). Apostlolii au primit ca pe un lăsământ dumnezeiesc această poruncă a Domnului şi începând de la Ierusalim au plecat în toată lumea, botezând neamurile şi făcând să crească şi să se întărească Biserica, al cărui Cap este Mântuitorul Hristos. Părăsind ei această lume, au în­credinţat urmaşilor lor, episcopilor şi preoţilor, datoria de a săvârşi lucrul Domnului şi astfel veac după veac numărul creştinilor a sporit, credinţa s-a lăţit şi împără­ţia lui Dumnezeu a câştigat teren. Desigur că lucrul acesta n-a fost bineplăcut diavolu­lui, care voia să instaureze pe pământ propria sa îm­părăţie. El de altfel a intervenit chiar de la început, pen­tru a împiedica împlinirea voii lui Dumnezeu. Când S-a născut Iisus, diavolul a inspirat lui Irod gânduri crimi­nale, îmboldindu-l să-şi înt­­­ă mâna şi să ia viaţa Celui care a fost trimis să pună temelia împărăţiei lui Dumne­zeu. Mai apoi, după ce Domnul S-a botezat şi s-a re­tras în pustie, diavolul caută să-L abată de la calea pe care tocmai pornea, ispitindu-L între altele cu chipul îm­părăţiei lumeşti, a bogăţiei şi strălucirii deşarte şi trecă­toare. După veacuri şi veacuri de istorie creştină, diavolul a pornit asaltul asupra creştinilor de astă dată, în chip cu totul perfid şi-a făcut planul de a lovi tocmai în teme­lia Bisericii. Scopul urmărit de el era să închidă uşa îm­părăţiei pe care Domnul a deschis-o prin instituirea Bo­tezului. De aceea, i-a ispitit pe unii spunându-le că Bo­tezul pe care l-a practicat dintru începuturi Biserica, nu este­­mântuitor. Adevăratul botez este în afara Bisericii, împărtăşit la o altă vârstă decât a copilăriei. Din nefericire ispita diavolului a avut efecte. Unii creş­tini s-au lăsat rebotezaţi şi astfel au început sfâşierile şi rupturile în Biserică. Pentru progresul împărăţiei lui Dumnezeu lucrul aces­ta a fost păgubitor. Mulţi dintre cei care ar fi putut să intre în ea au fost împiedicaţi. Creştinătatea a oferit lu­mii din afara Bisericii un spectacol care numai încre­derea nu putea să o favorizeze. Aşa se face că astăzi, realitatea creştină este departe de idealul scripturistic redat prin cuvintele: „Un Domn, o credinţă, un Botez". Credinţele sunt mai multe şi din păcate şi Botezurile. Tot în chip perfid se caută a se acredita ideea că di­versitatea era inevitabilă, oamenii fiind diferiţi unii de alţii. Diversitatea este într-adevăr justificată şi firească, dar nu şi sfâş­irea unităţii, distrugerea ei pe consideren­te cu totul străine de planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii. (Continuare în pag. a 2-a) Pr. prof. Dumitru Abrudan Răspundere şi responsabilitate în asistenţa socială* In condiţiile de astăzi, când societatea îşi pregăteşte profesionişti care să-i asigure autentica asistenţă socială se ridică o problemă foarte importantă. Este vorba des­pre formarea personalităţii profesionale a asistentului so­cial, în cadrul acesteia un loc aparte îl ocupă sentimen­tul răspunderii şi al responsabilităţii, noţiuni ce deseori sunt confundabile nu numai în vorbirea curentă ci ch­ar în graiul specialiştilor. „în mod curent se folosesc, cel puţin în limba română, cu aceeaşi semnificaţie, sau cu semnificaţii foarte apropiate, dar niciodată îndeajuns de precise, doi termeni: răspundere şi responsabilitate ... fiecare dintre ei acumulează sensuri diferite“.­ Nici astăzi nu sunt stabilite limite foarte precise între cei doi termeni care constituie noţiuni fundamentale în pregătirea şi activitatea asistentului social. Opinăm că, în ultimă instanţă, funcţia cea mai impor­tantă a asistentului social nu este aceea de a rezolva pro­blemele sociale ale persoanelor aflate în nevoi, ci de a-i ajuta pe oameni în situaţii sociale dificile să-şi găsească sprijin în ei înşişi, a-i ajuta ca ei înşişi să-şi rezolve pro­priile probleme. Aceasta în sensul optimismului pedago­gic (de a găsi ce este bun în fiecare personalitate uma­nă, de a te sprijini pe aspectele pozitive pentru a lup­ta pentru înlăturarea celor negative) în care asistentul social trebuie să treacă de la răspundere la responsabili­tate în propria-i activitate. După părerea noastră aceasta înseamnă că asistentul social nu se poate opri în activitatea sa la a-şi îndeplini obligaţiile ci trebuie să-şi asume o serie de atribuţii per­mise, dar neobligatorii. Aceasta o face la libera lui ale­gere şi la propria lui iniţiativă, în funcţie de compe­tenţa lui profesională, psihopedagogică, morală şi socio­­relaţională. (Continuare în pag. a 2-a) Prof. univ. dr. Vasile Marcu Universitatea din Oradea * Puncte de vedere în legătură cu menirea viitorilor asistenţi sociali, care se pregătesc, în prezent, în facultă­ţile de Teologie din ţară. 1 M. Florea — „Responsabilitatea acţiunii sociale" ESE, 1976.

Next