Telegraful Român, 1995 (Anul 143, nr. 1-48)
1995-01-01 / nr. 1-2
Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853Telegraful Român FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNĂ A SIBIULUI Anul 142 SIBIU 1 ianuarie Nr. 1—2 1995 La prăznuirea Sfântului Vasile cel Mare Sfânta noastră Biserică a rânduit prăznuirea la 1 ianuarie a întreitei sărbători: începutul unui an nou (Anul bisericesc începe la 1 septembrie), ducerea Pruncului la 8 zile în Biserică şi tăierea Lui împrejur, precum şi sărbătorirea Sf. Vasile cel Mare, unul din luceferii Ortodoxiei. Viaţa omenească se desfăşoară în timp, însăşi zidirea făpturii şi a lumii a fost adusă la lumina fiinţării ei în timp. Bătăile inimii numără clipele trecătoarei noastre vieţi pământeşti iar soarele cu răsăritul şi apusul său ţine socoteală zilelor noastre. De aceea timpul, care măsoară trecerea noastră prin această lume, este un dar al Ziditorului, pus la îndemâna fiecăruia dintre noi spre a spori întru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, spre desăvârşirea fiinţei noastre în asemănare cu Cel ce ne-a creat şi spre slujirea semenilor noştri în duhul dragostei. Pentru aceea orice început de an nou capătă pentru noi însemnătatea unui hotar în viaţa fiecăruia, a unui bilanţ al propriilor noastre osteneli cu dorinţa de noi împliniri. La 8 zile după naştere Pruncul Sfânt a fost dus în templu unde i s-a pus numele Iisus, iar după aceea numele de Hristos, adică Unsul Domnului (Luca II, 21, 26; IX, 20), după împlinirea rânduielilor legii, adică duă tăierea împrejur care preînchipuie Botezul creştin. Numele Iisus însemnează Mântuitor, arătându se prin aceasta marele scop al întrupării Fiului lui Dumnezeu: mântuirea lumii din osânda păcatului şi a morţii. Tot în această zi Sf. noastră Biserică înalţă imne şi rugăciuni întru cinstirea şi pomenirea Sf. Vasile, mare dascăl al lumii şi ierarh, care a dat strălucire cu 16 veacuri în urmă, scaunului arhiepiscopal al Cezareei Capadochiei, a cărui pildă de vieţuire s-a impus lumi creştine de totdeauna. Sf. Efrem Sirul vorbind despre Sf. Vasile spunea că l-a văzut într-o vedenie asemenea unui stâlp de foc ce se înălţa de la pământ spre bolţile cerului. Cât de luminoasă se reflectă imaginea unui sfânt în sufletul altui sfânt. Sf. Vasile cel Mare s-a născut dintr-o familie creștină din Cezareea Capadochiei, la anul 330. Bunicul său după mamă a primit cununa muceniciei ca martir, iar bunica sa, Sf. Macrina cea Bătrână, a fost ucenica Sf. Grigorie Taumaturgul. In această familie — care a dat Bisericii 3 episcopi, pe Vasile şi pe fraţii săi: Grigorie, episcop al Nyssei, şi Petru, episcop al Sevastei, iar Cerului a dăruit 6 sfinţi: Macrina cea Bătrână, Emilia, mama Sf. Vasile, model de mamă creştină, Vasile, Petru şi Macrina, sora sa cea mare — Sf. Vasile a primit o educaţie pilduitoare, împodobită de virtuţi alese. După cunoaşterea adevărurilor de credinţă în Biserică şi în familie, Sf. Vasile urmează cele mai înalte şcoli ale timpului: în Cezareea, unde întâlneşte pe Sf. Grigorie de Nazians, apoi în Constantinopol, unde audiază pe celebrul retor Libania, cu care va rămâne în legătură sufletească toată viaţa. De aici trece la şcolile anteniene, unde studiază retorica, filozofia, matematicile şi medicina. Aceşti ani de studii vor înrâuri adânc viaţa Sf. Vasile. Uniţi într-o prietenie pentru toată viaţa Sf. Vasle şi Sf. Grigorie de Nazianz vor culege ca harnicile albine, nectarul culturii lor şi în acest mediu ei îşi vor spori virtuţile creştine. De aceea Sf. Grigorie de Nazianz va mărturisi mai târziu: „... (Continuare în pag. a 2-a) EMILIAN Episcop al Caransebeșului Definiria şi misiunea a patriarhului dintr-o Carte de legi bizantină* Patriarhul este icoana însufleţită a lui Hristos ale cărui fapte şi cuvinte sunt pline de adevăr. Dintre misiunile încredinţate lui de Dumnezeu, prima misiune a patriarhului este aceea de a şi trăi viaţa în evlavie şi demnitate; apoi, de a-i aduce pe toţi ereticii la ortodoxie, la ascultare faţă de adevăr, pentru păstrarea unităţii Bisericii. Păgânilor trăitori după legi şi rânduieli străine de Biserică, să le adreseze chemarea intrării în creştinism, iar necredincioşilor — care prin fapte strălucitoare, distinse şi impresionanstârnesc admiraţie — să li se iaîmplinitorul credinţei. Ţelul patriarhului este mântuirea sufletelor încredinţate lui şi dobândirea vieţii în Hristos cel răstignit în lume. Activitatea învăţătorească a patriarhului este una din principale misiuni pe care trebuie să o îndrepte spre toţi oamenii, fie oameni simpli, fie demnitari, fără nici o deosebire. Cu credincioşii Bisericii patriarhul să fie blând, iar cu cei nestatornici să fie aspru. Despre adevăr, despre păstrarea dreptăţii şi a evlaviei, să vorbească deschis, chiar în faţa împăratului, fără a se teme. Asemănător trupului omenesc, ţara este formată din mai multe părţi şi din diferiţi cetăţeni, iar cei mai însemnaţi şi mai necesari dintre toţi sunt împăratul şi patriarhul. De aceea o premisă a păcii şi fericirii sufleteşti şi trupeşti este buna înţelegere, acordul simfonic dintre stat şi Biserică. Trad. de Pr. Asist. Irimie Marga * Traducere din Cartea de legi a apăraţilor Vasile, Constantin şi Leon (sec. 9—10), titlul II, cap. 1, în „Patrologia Graeca", tom. 119, vol. 909. "De-apoi La Agapia Veche, unde odinioară s-au pristăvit şi sfinţi, un călugăr, dintre Cuvioşii Părinţi a făcut dintr-un capac rotund de brand — o toacă şi-a pus împrejur o inscripţie prooroacă: „Ieri am răspândit numai groază şi moarte pe câmpul de luptă. Azi chem lumea la rugă şi la viaţă — cât mai multă!“ Pr. Lă’datu Vasilescu 5¥6l LA MULTI AMI * 1995! IISUS CRISTOS în româneşte în Ortografie pentru toţi, Ed. Academiei Române, Mioara Avram afirmă că :Numele proprii hac, Isus se scriu cu un singur i iniţial (nu Iisus)“. în realitate, numele Isac, Isaia, Israel, Isar se scriu cu un singur i, dar Isus se scrie cu doi i, fiindcă i iniţial are valoare fonetică dublă: în Noul Testament din 1648, ca şi în Biblia de la 1688, numele este scris Iisus, atât Iisus Hristos, cât şi Iisus Navi şi Iisus, fiul lui Sirah (înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah); în cărţile de ritual bisericeşti şi în pblicaţiile bisericeşti numele are grafia Iisus, și nu se poate accepta o dublă grafie. Se impune o singură grafie: Iisus, care are justificare etimologică. Iisus, numele propriu al Fiului lui Dumnezeu, este redarea greacă a ebraicului Iehosus (Luca 2, 21), care înseamnă „Dumnezeu este mântuirea" sau „Mântuitorul" (Isaia 61, 11; Matei 1, 20— 21). în limba greacă, cuvântul Iisus derivă de la viitorul verbului „iaome, ieno" ( = a vindeca), viitor care, în dialectul ionic, are forma iisome și explică grafia Iisus, cu dublul i (ii). în latină, numele a fost transcris Iesus, fiindcă al doilea i este eta, redat în pronunţia erasmică cu e în latină, transcris apoi şi în limbile neo-latine din Apus: Jésus, Jesús. în slavă, grecescul Iisus a fost transcris Isis, grafie folosită şi în vechile traduceri româneşti din slava bisericească cu un singur i: Isus, de unde afirmaţia că Isus ne-a venit din slavă, ca şi Hristos*, şi am fi cunoscut numele Fiului lui Dumnezeu de la slavi. Creştinismul la români s-a predicat în limba latină, începând din sec. II, cu Iisus, in daco-romană, care a dat, cu trecerea lui e accentuat în i, ca în bene — bine, plen s — plin, sus. De fapt, e şi „aceste timbre vocalice fuseseră confundate în latina vorbită . în România liberă din 26 aprilie, 1990, p. 1, în rubrica „Semnal“, un cititor pune întrebarea: „Cum e corect să se scrie şi să se rostească: Hristos, Christos, Cristos... Care este grafia corectă? Aşteptăm răspunsuri şi argumente". De fapt întrebarea sa nu este singulară, şi ea impune precizarea cerută. Numele propriu Iisus este însoţit în Sfânta Scriptură de un titlu care se referă la misiunea divină şi la slujirea Sa: Hristos, cuvânt de origine grecească: Hristos, care este echivalentul cuvântului ebraic Messiah (= Unsul lui Dumnezeu). Grecescul h (hi) este transcris în latină ch, iar în limba română ch latin este redat și rostit c, după cum avem din latinul charta ( = scrisoare, din gr. hartis = foaie de papirus), românescul carte. Astfel se explică grafia cuvântului din limba greacă, întâlnit în Noul Testament de 529 de ori, grafia Hristos, folosită şi în Noul Testament din 1618 şi în Biblia din 1688, în limba română, precum şi în cărţile de cult bisericeşti şi în publicaţiile bisericeşti-teologice. în latină, grecescul Hristos a fost transcris Christos, în limba română fiind rostit Cristos. în limba slavă a fost transcris Hristos, formă folosită și în vechile traduceri românești din slava bisericească. în limba română s-a impus în grafic forma greco-slavă: Hristos. Scrierea în limba română este însă fonetică şi cere să se folosească corect Cristos, aşa cum rostim. De la latinul Christus avem Christianus din Kristianos care „s-a răspândit mai ales începând din veacul al II-lea, când mai stăruia încă pronunţarea c, nu h, şi a fost moştenit în limba română creştin“? După evoluţia fonetică normală, christianus ar fi trebuit să devină creşin, aşa cum avem păşune din pastionem sau uşă din astium. Forma cult — „se explică printr-o apropiere conştientă de numele latin Christus".1 2 3 Păstrăm în limba română, începând din secolul al II-lea adică de la începutul epocii daco-romane, cele mai vechi cuvinte creştine: Ie(i)sus Cristos, împreună cu urarea: Cristos a înviat!, prima evanghelie creştină — Christus invivit (invivere) ca şi numele nostru de creştin, creştini, care dovedesc vechimea creştinismului românesc, începând din secolul al II-lea, adus odată cu trupele romane cuceritoare în Dacia. Se cere să scriem, după cum rostim, de la început, româneşte: Iisus Cristos. Pr. I. Ionescu , Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, p. 286—290. 2 H. Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea, București, 1966, p. 57. 3 I. Fischer, Latina dunăreană, București, 1985, p. 151. AXIOLOGIA ORTODOXIEI O ştiinţă a valorilor Ortodoxiei a lipsit teologilor şi credincioşilor, însetaţi de divinitate. încercări timide de a preciza cel puţin „o teorie a valorilor religioase“ nu s-a bucurat de interes, nici nu s-a extins şi amplificat (Prof. Petru Rezuş, Teoria valorilor religioase, 1944), în schimb, n-au lipsit exploratorii sperficiali din afara „cetăţii eterne" sau „amatorii impenitenţi“ ai fenomenului religios, vădit incompetenţi, lipsindu-le experienţa trăirii adevărate, eşuând în formalism aprioric. Unii pretinşi filozofi români, marcaţi de Nae Ionescu, alcătuitorul unei Metafizici sui-generis, au luat atitudini negative contestatoare şi dărâmătoare de idoli. Aşa s-au manifestat, iniţial, confuz, Emil Cioran, teoreticianul „culmilor disperării“, iar apoi, aforistic şi nociv, cu „convorbirile, admiraţiile şi descompunerile sale", iar, la polul opus, benefic, C. Noica, decretat de discipoli „mare metafizician şi teoretician ontologic“, care va oscila, după Mathesis, între o „apropiere spirituală de religie“ şi „o renegare valorică a sa“. Problematic şi contradictoriu, Noica şi-a făcut discipoli, dar nu şi apostoli (Vezi: Jurnalul de la Păltiniş), cu toată informaţia, mai mult de suprafaţă teologală, năzuind să facă o „şcoală filozofică“, numită şi „rezervaţie metafizică“, înlocuind cultul lui A. Schopenhauer, W. Goethe şi mai apoi al traducerilor lui Platon, atrăgându-şi aprecieri superlative şi din partea lui Petre Ţuţea, încântat de: Rostirea filozofică românească, de „sufletul“ şi de „Sentimntul românesc al fiinţei", lucrări fără prea mare consistenţă. Aceşti filozofi minori mergeau, conştient, pe urmele lui Lucian Blaga, admirabil creator al „spaţiului mioritic ortodox, apoi, după susţinerea unui „eon dogmatic“, autor al cărţii Religie şi Spirit", în care pledează pentru personificarea mitului mesianic in Domnul Iisus Hristos, llegându-i istoricitatea şi divinitatea. Valorile Ortodoxiei, în asemenea condiţii existenţiale, au rămas liminare şi ignorate şi la filozofii mai tineri, care jonglează cu idele „păltinişene", preocupaţi de maeştrii genului, ca: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi alţii. Dan Zamfirescu are o formaţie solidă teologică, de expresie mai mult teologico-istorică, nu filozofică (Ortodoxie şi romano-catolicism, 1992). Problema axiologică rămâne, aşadar, deschisă şi introducerea în cuprinsul ei este justificată. Providenţial, Ortodoxia s-a păstrat în puritatea ei genuină, nefiind contaminată, doctrinar, de elementul uman constitutiv. Divinul autentic, revelat, este valoarea sa maximă şi primă. El n-a suferit intrusiunile raţiunii unui singur om, declarat infailibil, nici excesele raţionale pluraliste (multitudiniste). Raţiunea cea dominată a Ortodoxiei este cea a Divinităţii treimice, fără a fi înlocuită cu raţiunea creată umană. în consecinţă, Ortodoxia este şi expresia pură a trăirii religioase în storie, pe care o cuprinde, în totalitatea ei, Sfânta Tradiţie, care formează cu Sfânta Scriptură cele două izvoare ale Sfintei Revelaţii, în ele fiind cuprinse doctrina şi morala Ortodoxiei. Din Sfânta Tradiţie fac parte deci şi „cultul şi canoanele“, alte valori de seamă ale religiei creştine. Numai în al doilea rând, urmează şi valorile umane religioase: însuşirea subiectivă a mântuirii, virtuţile teologice (credinţa, speranţa şi dragostea), respectarea postului, împlinirea rugăciunilor şi a faptelor bune. Dar în acest proces valoric soteriologic, credinciosul are nevoie de harul divin şi lucrarea misteriologică a Sfintelor Taine, tot atâtea capitole de adâncit şi de meditaţie axiologică. în mare, acesta ar fi cuprinsul axiologiei ortodoxe, asupra căreia trebuie să se îndrepte atenţia teologilor şi a credincioşilor, pentru un spor de cunoaştere valorică a religiei creştine. Pr. Prof. univ. Dr. Petru Rezuş BOTEZUL DOMNULUI - EPIFANIA Sărbătoarea Botezului Domnului se mai numeşte, cu un termen grecesc, şi Epifanie, adică „Arătarea Domnului“. Pe bună dreptate i s-a dat acest nume, pentru că acum Domnul se arată pentru prima dată în public, gata de a îndeplini misiunea pentru care a fost trimis de către Tatăl. Văzându-L loan, cel care boteza, în Iordan, pe toţi cei ce veneau din Ierusalim şi din toată Iudeea, L-a vestit şi el şi L-a arătat lumii ca fiind „Mielul lui Dumnezeu, ce ridică păcatele lumii“ (In. 1, 29). Dar, la Bobotează, nu numai Fiul cel Unul născut s-a arătat, ci şi celelalte două Persoane treimice şi-au desvăluit în chip desluşit existenţa. „Deschiderea cerului“ de care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie (Mt. 3, 17) tocmai lucrul acesta ni-l sugerează, anume că taina cea mai presus de minte şi de cuvânt a Treimii devine acum cunoscută, bineînţeles atât cât este cu putinţă creaturii să o cunoască. De la acest eveniment al Botezului începând, închinarea şi lauda aduse lui Dumnezeu vor fi de fapt aduse Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite. Iată deci că, într-adevăr, minunată arătare a lui Dumnezeu s-a petrecut la Iordan, când Domnul aprimit Botezul ! Cât despre acest botez pe care îl practica loan se ştie că nu era identic cu Botezul pe care îl va institui Domnul după învierea Sa din morţi. Chiar Sfântul loan va recunoaşte că între cele două Botezuri există o diferenţă fundamentală, spunând: „Eu unul vă botez cu apă, spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine... vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“ (Mt. 3, 11). Ca trimis al Tatălui, să pregătească şi să anunţe venirea Fiului în lume, Ioan ii îndemna pe oameni să se facă vrednici de această minunată arătare. Predica lui era pe cât de scurtă, pe atât de fermă şi de desluşită: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Mt. 3, 2). Botezul lui loan era unul pregătitor. Abia Botezul pe care-l va institui Hristos Domnul va fi Botez mântuitor, loan boteza în numele său şi din propria sa iniţiativă. Botezul creştin, Taina Sfântului Botez urma să fie administrată de poruncă, cu trimitere către toată lumea şi să fie făcut în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, „în numele“, vrea să însemne „cu puterea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Dih", deci cu putere dumnezeiască şi cu efecte pe măsură. Ultimul testament pe care l-a lăsat Mântuitorul Apostolilor Săi, înainte de înălţarea Sa la cer, tarna acesta a fost: să meargă în toată lumea şi să împărtăşească acest Botez tuturor popoarelor, învăţându-le să păruască toate câte a poruncit El, adică toată Evanghelia (Mt. 28, 19). Apostlolii au primit ca pe un lăsământ dumnezeiesc această poruncă a Domnului şi începând de la Ierusalim au plecat în toată lumea, botezând neamurile şi făcând să crească şi să se întărească Biserica, al cărui Cap este Mântuitorul Hristos. Părăsind ei această lume, au încredinţat urmaşilor lor, episcopilor şi preoţilor, datoria de a săvârşi lucrul Domnului şi astfel veac după veac numărul creştinilor a sporit, credinţa s-a lăţit şi împărăţia lui Dumnezeu a câştigat teren. Desigur că lucrul acesta n-a fost bineplăcut diavolului, care voia să instaureze pe pământ propria sa împărăţie. El de altfel a intervenit chiar de la început, pentru a împiedica împlinirea voii lui Dumnezeu. Când S-a născut Iisus, diavolul a inspirat lui Irod gânduri criminale, îmboldindu-l să-şi întă mâna şi să ia viaţa Celui care a fost trimis să pună temelia împărăţiei lui Dumnezeu. Mai apoi, după ce Domnul S-a botezat şi s-a retras în pustie, diavolul caută să-L abată de la calea pe care tocmai pornea, ispitindu-L între altele cu chipul împărăţiei lumeşti, a bogăţiei şi strălucirii deşarte şi trecătoare. După veacuri şi veacuri de istorie creştină, diavolul a pornit asaltul asupra creştinilor de astă dată, în chip cu totul perfid şi-a făcut planul de a lovi tocmai în temelia Bisericii. Scopul urmărit de el era să închidă uşa împărăţiei pe care Domnul a deschis-o prin instituirea Botezului. De aceea, i-a ispitit pe unii spunându-le că Botezul pe care l-a practicat dintru începuturi Biserica, nu estemântuitor. Adevăratul botez este în afara Bisericii, împărtăşit la o altă vârstă decât a copilăriei. Din nefericire ispita diavolului a avut efecte. Unii creştini s-au lăsat rebotezaţi şi astfel au început sfâşierile şi rupturile în Biserică. Pentru progresul împărăţiei lui Dumnezeu lucrul acesta a fost păgubitor. Mulţi dintre cei care ar fi putut să intre în ea au fost împiedicaţi. Creştinătatea a oferit lumii din afara Bisericii un spectacol care numai încrederea nu putea să o favorizeze. Aşa se face că astăzi, realitatea creştină este departe de idealul scripturistic redat prin cuvintele: „Un Domn, o credinţă, un Botez". Credinţele sunt mai multe şi din păcate şi Botezurile. Tot în chip perfid se caută a se acredita ideea că diversitatea era inevitabilă, oamenii fiind diferiţi unii de alţii. Diversitatea este într-adevăr justificată şi firească, dar nu şi sfâşirea unităţii, distrugerea ei pe considerente cu totul străine de planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii. (Continuare în pag. a 2-a) Pr. prof. Dumitru Abrudan Răspundere şi responsabilitate în asistenţa socială* In condiţiile de astăzi, când societatea îşi pregăteşte profesionişti care să-i asigure autentica asistenţă socială se ridică o problemă foarte importantă. Este vorba despre formarea personalităţii profesionale a asistentului social, în cadrul acesteia un loc aparte îl ocupă sentimentul răspunderii şi al responsabilităţii, noţiuni ce deseori sunt confundabile nu numai în vorbirea curentă ci char în graiul specialiştilor. „în mod curent se folosesc, cel puţin în limba română, cu aceeaşi semnificaţie, sau cu semnificaţii foarte apropiate, dar niciodată îndeajuns de precise, doi termeni: răspundere şi responsabilitate ... fiecare dintre ei acumulează sensuri diferite“. Nici astăzi nu sunt stabilite limite foarte precise între cei doi termeni care constituie noţiuni fundamentale în pregătirea şi activitatea asistentului social. Opinăm că, în ultimă instanţă, funcţia cea mai importantă a asistentului social nu este aceea de a rezolva problemele sociale ale persoanelor aflate în nevoi, ci de a-i ajuta pe oameni în situaţii sociale dificile să-şi găsească sprijin în ei înşişi, a-i ajuta ca ei înşişi să-şi rezolve propriile probleme. Aceasta în sensul optimismului pedagogic (de a găsi ce este bun în fiecare personalitate umană, de a te sprijini pe aspectele pozitive pentru a lupta pentru înlăturarea celor negative) în care asistentul social trebuie să treacă de la răspundere la responsabilitate în propria-i activitate. După părerea noastră aceasta înseamnă că asistentul social nu se poate opri în activitatea sa la a-şi îndeplini obligaţiile ci trebuie să-şi asume o serie de atribuţii permise, dar neobligatorii. Aceasta o face la libera lui alegere şi la propria lui iniţiativă, în funcţie de competenţa lui profesională, psihopedagogică, morală şi sociorelaţională. (Continuare în pag. a 2-a) Prof. univ. dr. Vasile Marcu Universitatea din Oradea * Puncte de vedere în legătură cu menirea viitorilor asistenţi sociali, care se pregătesc, în prezent, în facultăţile de Teologie din ţară. 1 M. Florea — „Responsabilitatea acţiunii sociale" ESE, 1976.