Telegraful Român, 1995 (Anul 143, nr. 1-48)
1995-01-01 / nr. 1-2
Pag. 2 MARTORUL DOMNULUI în cărţile sacre ale religiilor premergătoare creştinismului ni se relatează adeseori despre pogorârea zeilor între oameni, despre vieţuirea acestora printre ei, însă prezenţa lor era însoţită fie de fenomene supranaturale, fie întruchipată în apariţii spectaculare, menite tocmai să-i impresioneze şi să-i copleşească. Religia creştină se diferenţiază de toate acestea, tocmai prin felul în care este receptată prezenţa Divinităţii, nu în acte suprafireşti, ci prin apariţii de mare discreţie, sau prin mijlocirea unor oameni deosebiţi, aleşi anume de Dumnezeu, pentru a-L face cunosc în faţa lumii. Prin Noe, Avraam, Moise, Ilie şi prin toţi profeţii Vechiului Testament, Dumnezeu a menţinut mereu vie legătura cu lumea, prin poporul evreu. Sf. Ioan Botezătorul va încheia şirul de oameni aleşi de Dumnezeu, prin care El şi-a făcut cunoscută voia Sa cu lumea şi cu oamenii: „în pustie gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru" (îs. 40, 3), dar nu spectacular şi zgomotos, ci cu adâncă smerenie şi discreţie, aşa cum s-au săvârşi dealtfel toate evenimentele mari din istoria spiritualităţii umane. Sf. Evanghelii vorbesc cu parcimonie despre viaţa şi activitatea. Sf. Ioan, însă chiar şi puţinele date câte le aflăm presărate în cele patru Evanghelii ne sunt suficiente pentru a ne face o părere destul de cuprinzătoare despre existenţa sa deosebită, el fiind numi pe drept cuvânt Martorul şi înaintemergătorul Domnului. Sf. lom se naşte din părinţi înaintaţi în vârstă, situaţie destul de frecventă la poporul evreu, Zaharia — preot la templul din Ierusalim, şi Elisabeta. Deosebit şicutotul aparte este însă felul în care se va naşte pruncul Ioan, căci naşterea sa este un amestec de fapte pământeşti obişnuite cu multe elemente supranaturale: vestea naşterii de sus transmisă prin înger, muţenia tatălui ca pedeapsă pentru că a refuzat să creadă cele anunţate, felul în care pruncul a fost numit, prin toate acestea Dumnezeu nu urmărea decât să îndrepte atenţia generală asupra persoanei Sf. Ioan, pentru că într-o zi acesta va deveni cu adevărat o mărturie despre venirea lui Mesia între oameni: „Ce va fi oare acest copil? Căci într-adevăr mâna Domnului era cu el" (Le. I, 66). • Ascultând de glasul tainic care venea din adâncul fiinţei sale, Sf. loan se retrage în pustie aspră şi sălbatică încă din tinereţe, consumându-se într-o existenţă deosebit de severă, caracterizată printr-o simplitate şi o spiritualitate aparte. Hrana „lăcuste şi miere sălbatică“ (Mat. 3, 4), mai mult simbolică decât reală, atâta câtă îi putea oferi sărăăcioasa pustie iudaică, precum şi postul aspru şi sever, dus la extrem, îi conferă o înfăţişare aproape îngerească şi o autoritate de adevărat om al lui Dumnezeu. Toate cele patru Evanghelii sunt unanime în prezentarea Sf. loan drept martorul marii întâlniri dintre Fiul lui Dumnezeu cu lumea. Numai în capitolul I al Evangheliei după loan, de exemplu, întâlnim de şapte oriverbul a mărturisi (sau unul dintre derivatele sale) atunci când se vorbeşte sau se face referire la persoana sa, accentuându-i-se calitatea de garant şi martor al lui Iisus în faţa lumii. Sf. loan a fost ultimul martor-profet, din şirul de profeţi evrei ai Domnului, la fel de mare ca oricare dintre aceştia, sau poate cel mai mare dintre ei, fapt confrmat de toţi contemporanii săi, precum şi de însuşi Mântuitorul Hristos. Dacă vechii profeţi şi-au consumat existenţa întru aşteptarea clipei solemne şi unice în care divinitatea se va aşeza în istorie, intuind-o şi abia întrezărind-o în depărtarea veacurilor, Sf. Ioan Botezătorul îi revine marea cinste să anunţe lumii sosirea acestui moment în toată concreteţea lui: „Iată Mielul lui Dumnezeu" (In. I, 29). Trebuia ca martorul şi vestitorul marii taine să aibă o Viaţă , şi o reputaţie cu totul ieşite din comun, căci numai astfel ar fi putut convinge şi înfrârtge necredinţa şiindiferenţa. Sensibilizat la maxim, receptiv la şoapta blândă a Duhului Sfânt, veghetor singuratic în noaptea adâncă a lumii de dinaintea întâlnirii CU „Lumina", el este mereu pregătit pentru marea întâlnire. Zăvorât în bezna şi răcoarea ucigătoare a temniţei din Maherus, presimţindu-şi parcă, sfârşitul tragic, umbra îndoielii şi a zădărniciei lucrului făcut — care ne ţintuiesc în limitele şi îngustimea noastră omenească, dar ne şi impulsionează în suişul nostru către Divinitate — se aşterne peste sufletul său tot mai greu, mănându-i nu numai fiinţa plăpândă, dar şi siguranţa că şi-a împlinit destinul căruia i-a fost hărăzit şi pentru care s-a jertfit. „Om asemenea cu noi în slăbiciuni" (Iac. 5, 17), chinuit de eventualitatea neîmplinirii profeţiilor sale, trimite pe unul dintre ucenicii săi la Iisus să-L întrebe: „Tu eşti cel ce trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?“ (Mat. 11, 3), iar Iisus îi trimite un răspuns pe măsura înţelegerii unui adevărat profet: „Mergeţi şi spuneţi lui loan cele ce aţi văzut şi aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se binevesteşte" (Lc. 7, 22). De acum înainte, suferinţa şi moartea năprasnică nu mai înseamnă nimic. Marea făgăduinţă a lui Dumnezeu, iată, s-a împlinit în Iisus! Dmnezeu este aici, printre oameni, le vindecă bolile, le alină durerile, le şterge lacrimile. Misiunea lui se încheie aici: „Această bucurie a mea s-a împlinit" (In. 3, 29). Aşa a ştiut Sf. loan Botezătorul să privească rânduiala legii dumnezeieşti, definind cu modestie şi cu discreţie sufletească relaţia dintre sine ca martor al Domnului, şi Cel despre care a mărturisit: „Acela (Iisus) trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“ (In. 3, 30). Momentul solemn când Iisus îşi dezvăluie firea sa dumnezeiască a sosit. De acum lumina lui Mesia va spori tot mai mult pe cerul lumii, culminând cu strălucirea de pe Tabor, aşa cum soarele urcă spre crugul amiezii, iar el, Ioan, martorul lui Iisus în faţa lumii, vestitorul astrului dumnezeiesc, se va ascunde în locuria copleşitoare a luminii divine. L-a cunoscut şi L-a făcut cunoscut pe Du-’ezei oamenilor: „Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică“ (In. 3, 36), şi prin mărturia lui şi-a închinat tragic marea lui misiune de martor şi înaintemergător al Domnului. Pr. N. Stoia O îndatorire canonică valabilă înainte de anul 1944, toţi preoţii îşi îndeplineau îndatorirea canonică de a purta permanent costumul preoţesc, bucurându-se de cinstirea,, cuvenită. După acest an, datorită terorii comuniste, unii dintre ei au înlocuit acest costum tradiţional, cu cel civil, întrucât se aflau în situaţia de a fi insultaţi şi batjocoriţi în public. Astăzi, deşi aceste timpuri de tristă amintire au trecut, mai există încă preoţi care continuă să poarte acelaşi costum civil, fapt ce nemulţumeşte pe credincioşi. Aceştia văd în adoptarea ţinutei civile o laicizare a exteriorului preotului şi transformarea sa într-un anonim indiferent, faţă de cei ce-l întâlnesc. Fără haina canonică, preotul nu poate fi recunoscut ca o persoană purtătoare de har, cu misiune dumezeiască, de a curăţi pe oameni de păcate. Fiind îmbrăcat civil, el îşi camuflează preoţia şi puterea harică de înrâurire spre bine a celor ce-l văd în public, devenind un deghizat. Pentru edificare, îl citez pe vrednicul scriitor, preot, distins profesor universitar, teolog şi publicist —OALA GALACTION, care te-a lăsat în această privinţă, povăţuirile de mai jos: „Dacă voiţi să înţelegeţi de ce purtaţi o haină care vă deosebeşte de lume şi dacă voiţi să vă vindecaţi de nostalgia veştmintelor civile, învăţaţi mai întâi ai cui duh sunteţi“ (Luca 9, 55) şi meditaţi în genunchi, cuvintele eterne: De-aţi fi din lume, lumea va iubi ce este al ei, dar pentru că nu sunteţi din lume, pentru aceea vă urăşte (Ioan 15, 19)“. Pentru a opri purtarea costumului civil de către preoţi, erud teolog afirmă vehement în presa vremii: „Constatăm zilnic că un val imens de laicizare se ridică în jurul ostrovului ecleziastic. Este un flux poate de nebiruit, dar nu şi vrednic de aprobare. înfăţişarea omului Bisericii nu trebuie să fie echivocă. Dacă au ieşit — nu ştiu de unde — legi care tind să camufleze pe preot şi să-l piardă printre civili, trebuie să susţinem cu toată tăria, că aceste legi sunt tendenţioase. Concepţia cea străveche şi cea sănătoasă este că preotul nu trebuie să se confunde cu cei ce nu snt preoţi" (Revista B.O.R. nr .3—4/1994, pag. 208 şi 214). Această povăţuire vibrantă lăsată ca testament al Ortodoxiei, tuturor preoţilor de către academicianul Gala Glactico, cu fermă convingere şi cu patos, răscoleşte şi convinge chiar şi pe cel cu inima împietrită, readucându-l la adevăr. Pentru a elucida şi aspectul de drept al acestei îndatoriri preoţeşti, voi prezenta în continuare Sfintele Canorie şi Regulamentul bisericesc ce stabilesc concret obligativitatea purtării uniformei clericale. Astfel, găsim reguli de îmbrăcăminte încă din anul 343 la Sinodul de la Gangra, iar Sinodul VI ecumenic, prin Canonul 27, hotărăște: „Nimeni din cei ce se numără în cler, să nu se îmbrace în haină nepotrivită, nici când petrece în cetate, nici în cale mergând, ci să întrebuinţeze îmbrăcămintea ce este destinată pentru cei ce se numără în cer“ (N. Milaş — Canoane!»isericii ntooxe —vol. 1, pag. 391, an 1931). De asemeni şi Canonul 16, Sinod VII eclenic, pag. 520—522, repetă aceeaşi depoziţie, precizând în comentariu ca această îndatorire să fie în vigoare „în vecii vecilor". Precizez că aceeaşi îndatorire o găsim prevăzuă şi în „Canoanele Bisericii Ortodoxe" . (Continuare în pag. a 3-a) Pr. ic. St. Dumănescu Boris Preşedintele Consistoriului Eparhial al Episcopiei Dunării de Jos, Galați TELEGRAFUL ROMÂN Răspundere şi responsabilitate în asistenţa socială (Urmare din pag. 1) Suntem de părere că trebuie să avem tendinţa să trecem de la răspundere la responsabilitate în asistenţa socială. Răspunderea înseamnă a-ţi face doar obligaţiile, a îndeplini toate acţiunile care sunt considerate obligatorii (pentru care se primeşte retribuţia) şi a te feri să încalci acest pachet de acţiuni, să te fereşti să faci acţiuni interzise. Responsabilitatea înseamnă a depăşi această realizare strict formativă a activită ii. Normele nu precizează ce este permis neobligatoriu, adică ce ţine de iniţiativa, creativitatea şi liberul consimţământ al fecăruia. Pentru acţiunile posibile, permise, dar care nu sunt normate şi nu sunt obligatorii şi nici interzise, asistentul social nu este numai răpunzător, el devine responsabil. Spunem că el, în această situaţie, nu-şi reazează doar obligaţiile profesionale ci-şi face datoria. Asistentul social răspunde în faţa acţiunilor care-i sunt impuse realizându-şi obligaţiile, dar el are posibilitate şi este necesar să-şi facă datoria, să şi asume responsabilitatea. Responsabilitatea include şi răspunderea şi face inutile normele juridice ori politice. Un asistent social competent, care-şi asumă responsabilitatea în activitatea sa nu mai are nevoie de norme, de orare, de indicaţii. El va lucra pentru a-şi face datoria. In acest sens se referea şi J. L. Faure — citat de R. Poenaru — susţinând valorile profesionale autentice, care trebuie „să ne ajute să ne ridicăm la înălţimea acestei profesiuni şi arte minunate. Să fim demni de ea, pentru ca astfel să fim demni de destin nostru; şi deoarece nici nu se poate altfel, trebuie să depindem numai de conştiinţa nostră, să ascultăm vocea ei suverană, şi anume că ţinem în mâinile noastre responsabilitatea unui destin uman... Să coborâm în noi mâine şi să urmăm fără regrete şi fără slăbiciuni această voce interioară, această voce, în acelaşi timp puternică şi tăcută, care urcă din străfundurile nostre şi comandă duoria noastră." Am adăuga la cele de mai sus că de fapt, prin conştiinţa noastră ne grăieşte şi ne interpelează însuşi Dumnezeu. Sveranitatea conştiinţei noastre este suveranitatea dumnezeiască. Lui Dumnezeu trebuie să-i dăm, în ultimă instanță, seamă pentru destinul semenului nostru. Sfântul Serafim de Sarov (2 ianuarie) Trei sunt cele mai sfinte şi mai cuvioase figuri ale Ortodoxiei ruseşti: Sf. Teolosie din Kiev, Sf. Serghie de Radonej şi Sf. Serafim de Sarov, trei stele luminoase de-a pururi, pe cerul Bisericii Ortodoxe. Sf. Serafim de Sarov, cel mai recent dintre aceştia, a trăit, a lucrat şi a strălucit între anii 1759-1833. S-a născut la 19 iulie 1759 în urişul Kursk şi şi-a petrecut copilăria acolo până la vârsta de 18 ani. De tinereţe s-a dedicat întru totul lui Dumnezeu şi după un examen sever al conştiinţei şi-a îndreptat paşii spre mănăstirea Sarov. A primit îngerescul chip al monahismului şi numele de Serafim în locul celui de Prohor cum se numea de botez. Un an mai târziu a fost hirotonit ierodiacon şi după 6 ani, la vârsta de 34 de ani, a primit dumnezeiescul dar al preoţiei. Când slujea — ne spun contemporanii săi — era răpit de multe ori la cer şi s-a învrednicit să vadă chiar arătări ale sfinţilor îngeri. însetând să se apropie mai mult de Dumnezeu a dorit să se retragă pentru o vreme în pustie. Print binecuvântarea stareţului a plecat în pustie şi vreme de cinci ani a trăit în linişte şi asceză practicând rugăciunea neîntreruptă. Acolo în adâncimea pădurilor s-a străduit să urce zi de zi scara virtuţilor care conduc către cer. Aici a făcut mereu rugăciuni neîntrerupte, împreună cu rugăciunea a citit neîntrerupt Sf. Scriptură. „Trebuie să hrănim, zicea el, sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu, pentru că acesta este pâinea vieţii. Trebuie hrănite cu acesta şi sufletele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu". Avea o evlavie fără margini faţă de Sf. Fecioară Maria. In faţa icoanei ei, a găsit negrăite bucurii duhovniceşti. Spunea mereu „Sf. Fecioară Maria, este bucuria, cea mai mare bucurie dintre toate bucuriile". Prin rugăciune şi studiu, prin post şi nevoinţă Sf. Serafim s-a făcut locaş al Sf. Da, pin de har şi înţelepciune şi de putere duhovnicească. A devenit chip al sfinţeniei şi bărbat luminat, astfel că Firea însetată alerga din toate părţile către el. La început a fugit de lumea care-l căuta, dar mai târziu prin anu 1815, în urma unei arătări a Maicii Domnului, a deschis tuturor uşa duliei, sale şi îi primea pe toţi. Cum a încept lucrarea duhovnicească a „stareţului“, a povăţuitorului şi îndrumătorului duhovnicesc. Lucrarea lui ca stareţ a avut rezultate deosebite. Mii de oameni veneau către el zilnic. Nenmărite suflete veneau la el să-şi găsească liniştea, pacea şi bucuria. Cei ce nu puteau să ajungă până la el îi trimiteau scrisori. Cei ce-i cătau erau oameni de diferite stări sociale. Se ruga pentru toţi, îi binecuvânta cu semnul Sf. Cruci, îi miruia pe frunte cu untdelemn sfinţit din candela Maicii Domnului şi le insufla tuturor tărie duhovnicească. Oricine se apropia de stareţul Serafim siuţea că se apropie de o flacără dumnezeiască care ardea în el şi îi învăluia sufletul. Tuturor le dădea pace, bucurie şi binecuvântări dumnezeieşti. Spunea adesea refertor la pace: „Dobândeşte pacea sufletească şi atunci mii de sflete împrejurul tău îşi vor găsi izbăvirea." Şi iarăşi spunea: „Scopul virtuţii duhovniceşti este dobândirea Sf. Duh". Vorbea mult despre învierea lui Hristos, îi saluta pe toţi cei ce-l vizitau cu cuvintele: „Bucuria mea, Hristos a înviat", şi de fiecare dată când se împărtăşea cânta canonul învierii: „Ziua Învierii să ne luminăm popoare ...“ Cu ohii lui vedea până în adâncimea inimilor. Avea şi darul proorociri şi spunea astfel cele viitoare. Răspundea de multe ori scrisorilor fără ca să le mai deschidă pentru el că le cunoştea conţinutul. Era şi făcător de minuni, vindecând bolnavi şi izgonind duhurile necurate. Faţa lui uneori strălucea ca , soarele şi împrăştia peste tot o lumină cerească. In pădure, când se nevoia retras, avea prieteni apropiaţi păsările şi animalele sălbatice mai ales urşi uriaşi care veneau zilnic la dânsul. Viaţa cu adevărat paradisiacă! Moartea lui a fost într-adevăr cuvioasă. A fost găsit trecut la cele veşnice la 2 ianuarie 1883, în chilia sa stând în genunchi cu ochii aţintiţi spre icoana Maicii Domnului, dpă ce cu o zi înainte s-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine şi şi-a cerut iertare de la părinţii şi fraţii mânăstirii. A fost trecut în rândul sfinţilor de Sf. Snod al Bisericii Ortodoxe Ruseşti în anul 1903. Este prăznuit la 2 ianuarie şi la 12 iulie în fiecare an. Sfinţenia vieţii lui l-a făcut cunoscut în toată lumea creştină. Fie ca prin rugăciunile lui să ne întărim şi noi în drumul vieţii noastre şi pilda vieţii lui să ne însufleţească spre dobândirea cereştilor bunătăţi în Hristos Domnul nostru. „Foni ton pateron" vol. III ATENA 1993 Trad. de arhid. Visarion Bălţat La prăznuirea Sfântului Vasile cel Mare (Urmare din pag. 1) eram... un suflet în două trupuri şi nu cunoşteam decât două drumuri: Biserica şi Şcoala". După ce s-a adăpat din toate izvoarele scrise şi culturile de atunci, cu toate protestele şi rugăminţile prietenului său Grigorie, Sf. Vasile revine în Cezareea unde s-a îndeletnicit cu predarea retoricii, iar în urma stăruinţelor sorei sale Macrina se dedică cu totul slujirii lui Dumnezeu. La scurtă vreme episcopul Eusebie îl hirotoneşte preot şi zelul Sf. Vasile îl impune încă de pe acum în lumea bisericească. In acelaş timp se ocupă de asistenţa socială şi aptă împotriva arianismului, o erezie care tăgăduia Dumnezeirea Fiului. Sf. Vasile cel Mare a făcut călătorii de studii în Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia, prilej cu care a cunoscut îndeaproape viaţa monahală, viaţa trăiă în sfinţenie, în bazele ostiei. Acasta l-a determinat să se retragă pe malul râului Iris, în Pont, la Annes, unde va fonda o mănăstire şi unde va elabora celebrele „Reguli monahale" a căror valabilitate e recunoscut şi azi şi tot acolo, împreună cu Sf. Grigorie de Nazians va alcătui florilegiul din opera lui Origen, cunoscut sub numele de „Filocalia". Nu după mult timp, episcopul Eusebiu moare şi este ales, nu fără împotrivire din partea altor episcopi, Sf. Vasile ca arhiepiscop al Cezareei Capadochiei. încă de la început noul ierarh a fost confruntat cu greutăţi pe care cu înţelepciunea, răbdarea, bunăriea şi mai presus de toate prin credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de semeni le-a biruit. Sf. Vasile cel Mare a întemeiat un aşezământ de caritate creştină care i-a înscris pentru totdeauna numele în istoria vieţii sociale, aşezământ în care a alinat sferinţele dezmoşteniţilor lumii de atunci. In această instituţie de caritate a clădit azile pentru cei în neputinţă, ospătării pentru călători şi pentru cei lipsiţi, case pentru îndreptarea tinerilor lipsiţi de educaţie, spitale şi leprozerii, ateliere şi în toate acestea se simţea duhul dragostei creştine că toate fiinţau sub îndrumarea Bisericii. Ierarhul Capadochiei a trăit în trupul său şubred şi bolnăvicios o continuă moarte şi înviere prin credinţa în Hristos. Acest mare monah, ierarh şi sfânt a făcut din învăţătura Bisericii un crez pentru sine şi pentru aproapele, purtând slăbiciunea sa trupească până la sfârşitu vieţii. Viaţa Sf. Vasile cel Mare şi-a petrecut-o în rugăciuni şi posturi. Curăţenia sa sufletească l-a apropiat de Dumnezeu iar credinţa sa statornică şi vie a învins neputinţele trupeşti, încât pare de necrezut ca un om cu alcătuirea aşa de firavă să fi putut înfăptui lucruri atât de mari într-un timp atât de scurt, dacă n-ar fi coborât peste el lumina Harului divin. El a rămas şi va rămâne de-a pruri un model de sfinţenie, iar opera sa, în care a pus toată zestrea înţelepciunii timpului şi văpaia unei credinţe mari, a rămas o piatră preţioasă în tezaurul Bisericii, aureolând cel mai strălucit veac al patristii creştine. Sf. Vasile cel Mare a scris mult, iar lucrările sale, din care amintim pe cele mai importante: Despre Duhul Sfânt (cel mai cuprinzător tratat de pnevmatologie cunoscut până acum), Scrieri ascetice şi morde, Reguli monahale mici şi mari, Reguli morale, Filocalia, Omilii la Hexameron, Omilii la Psilmi, Comentar la Isaia, alte Omilii morale, dogmatice, pedagogice şi panigirice, Sf. Liturghie care-i poartă numele şi alte lucrări, toate opere de profundă gândire creştină teologică. In peroada atât de scurtă a vieţii sale, întrucât a trăit numai 49 de ani, Sf. Vasile şi-a îmbogăţit permanent sufletul cu cele mai alese virtuţi, în pofida tuturor greutăţilor şi necazurilor avute din partea împăratului arian Valens. Trăirea Sf. Vasile, viaţa sa cea sfântă şi scrierile sale, dârzenia îm-** potriva arianismului, opera de caritate cunoscută sub numele de „Vasiliada“ în care el a trudit până în ultima clipă a vieţii ca preot, ar- ^hiereu şi medic, îngrijind singur bolnavii, ca şi curăţia unei vieţi petrecută în rugăciuni, în postiri şi privegheri nesfârşite, l-au aşezat în calendarul Bisericii creştine, la început de An Nou pentru ca arhiereii, preoţii şi credincioşii să-l aibă ca pildă de viaţă împodobită cu virtuţi. Sf. Vasile cel Mare a fost, aşa cum ne spune o scriere veche a Bisericii: „Tată al orfanilor şi ocrotitor al văduvelor; bogăţie pentru săraci şi toiag de bătrâneţe; învăţătră pentru tineri şi călugărilor dreptar al faptelor bune", fiind împodobt de Dmnezeu cu „blândeţea lui Moise, râvna lui Ilie, mărturisirea lui Petru şi teologia lui loan". Iată pentru ce Sf. Vasile cel Mare şi opera lui rămân peste veacuri. Iată pentru ce şi noi astăzi, în ziua pomenirii lui, îi cerem ajutorul să mijlocească la Dumnezeul îndurărilor pentru iertarea greşelilor noastre şi mântuirea sufletelor, pentru pacea şi bună-învoirea între oameni. gând Ce s-a întâmplat cu el, murind fără să fi primit botezul pe care tocmai îl primise ea? Se gândea apoi la fiica ei şi la nepoţii ei pe care îi iubea. Oare lor să le fie închisă uşa mântuirii. Se mai gândea apoi, că viaţa ei aici pe pământ se va sfârşi şi că -şi pase în gând să fie înmormântată lângă bărbaatul ei. Ce va zice preotul din sat, care a spovedit-o şi a împărtăşi-o de atâtea ori, şi ce vor zice consătenii ei când vor afla că s-a pierdut credinţa, că şi-a părăsit tradiţia de viaţă creştinească, moştenită de la bunii şi străbunii ei. Toate aceste frământări au rodit gânduri bune în mintea bătrânei. Intr-o zi i-a împărtăşit fiicei dorinţa de a se reîntoarce la credinţa ei, la sfintele Tane ale Bisericii de care dorea să se împărtăşească. Şi astfel, împăcată cu Dmnezeu şi cu oamenii şi-a început călătoria în veşnicie. Ing-simea înţelegerii sectardor consta tocmai în greşita înţelegere a Botezului. Ei fac din Botez Unici şansă a mântuirii. Este de ajuns să te botezi şi te mântuieşti. Ori lucrurile nu stau aşa. Fără Botez nu poate exista nădejde de mântuire. Acestă Sfântă Taină este poarta de intrare în Biserică, este e ncimentul vieţii creştine. Dar pe acest fundament trebie constrit edificiul unei trăiri duhovniceşti, al credinţei şi lucrării în dragoste. Celellte Sfnte Taine ajută la onstruirea acestui edificiu. Sectarii se limitează numai la Botez, ca şi cum ar fi de ajuns fundamentul unei case, ca să poţi crede că şi ai deja o casă. Este lne de ştiut că poporul român este creşt dintru începuturile existenţei sale. Este un popor botezat, cu o tradiţie de viaţă creştină. Are şi sfinţi şi martiri creş- tini. Nu este cu dreptate să fie tulburat în credinţa lui şi ,pfesat în demnitatea lui, spunându-i-se că nu este botezat şi că nu poate avea astfel nădede de mântuire. Că săt şi scăderi şi multe păcate, este adevărat. Dar există pentru toate remedii. Reconvertirea poporui român nu înseamnă trecerea lui la o altă credinţă, cum a afrmat recent, la o întrunire religoă de la Oradea conducătorul cultului baptist, ci apropierea lui cu şi mai multă dragoste de tradiţiile creştine moştenite din vremea apostolilor, şi vieţuirea în acord cu aceste tradiţii. BOTEZUL DOMNULUI (Urmare din pag. 1 ) Referindu-ne la aceste situaţii nu vorbim de lucruri care aparţin trecutului sau care au fost numai pasagere în viaţa Bisericii. Ne confruntăm, din păcate, în fiecare zi cu ele. Pe stradă, în călătorie, în spitale, în universităţi, la locul de muncă sutem asaltaţi de inşi care în chip făţiş sau la ureche ne strecoară îndoiala că Botezul primit nu are valoare, şi că pentru mântuire trebuie primit un alt botez şi aderat la o altă credinţă. Aşa se despart şi se răzleţesc familii şi comunităţi de oameni. Cunosc cazul unei femei vârstnice adusă de fiica ei, din meliul rural, la oraş. îmă pe când erai împletiră în sata lor, amândouă frecventau cu reglalitate sfânta biserică. Aveau un motiv în plus s-o facă: le muriseră de timpuriu soţul şi părintele. Cercetarea bisericii le inspira curaj şi le alina durerea. Regăsindu-se, după ani de despărţire, în casa fiicei, cele două şi-au reluat bunul obicei de a pleca împreună la biserică. Se reîntorceau acasă cu bucurie şi mângâiere în suflet. Totul a fost bine până când de la o vreme, bătrâna căuta prilej să nu mai plece împreună cu fica ei la biserică. Găsea diferite motive, fie pentru a pleca mai devreme, fie mai târziu. Mare i-a fost mirarea fiice, când a constatat că mama ei, deşi pregătită să vină la biserică, n-a mai ajuns acolo... S-a lămurit în curând care este ca ea. Mama ei fusese atrasă spre o altă credinţă. I s-a spus că este bătrână şi că nu e bine să rănâtă nebotezată. Adevăratul botez urma să-l primească abia acum şi de la noua comunitate. Stăruinţele fiicei au fost zadarnice. Mama şi-a părăsit credinţa şi deşi " venise la oraş, să-şi trăiască utimii ani alături de fiica ei şi să fie ajutată de ea, s-au văzut dintr-o dată despărţite. Continuau să meargă la biserică, dar fiecare la bserica ei. Desigur că părăsirea credinţei n-a fot un lucru uşor nici pentru bătrână. Se gândea la bărbatul ei cu care s-a cinat şi care acum se odihnea la umbra crucii din satul natal. Inevitabil se întreba: oare el să fi murit pă Nr. 112/1995