Telegraful Român, 1995 (Anul 143, nr. 1-48)

1995-01-01 / nr. 1-2

Pag. 2 MARTORUL DOMNULUI în cărţile sacre ale religiilor premergătoare creştinis­mului ni se relatează adeseori despre pogorârea zeilor în­tre oameni, despre vieţuirea acestora printre ei, însă pre­zenţa lor era însoţită fie de fenomene supranaturale, fie întruchipată în apariţii spectaculare, menite tocmai să-i impresioneze şi să-i copleşească. Religia creştină se diferenţiază de toate acestea, toc­mai prin felul în care este receptată prezenţa Divinită­ţii, nu în acte suprafireşti, ci prin apariţii de mare dis­creţie, sau prin mijlocirea unor oameni deosebiţi, aleşi anume de Dumnezeu, pentru a-L face cunosc­­ în faţa lu­mii. Prin Noe, Avraam, Moise, Ilie şi prin toţi profeţii Vechiului Testament, Dumnezeu a menţinut mereu vie legătura cu lumea, prin poporul evreu. Sf. Ioan Botezătorul va încheia şirul de oameni aleşi de Dumnezeu, prin care El şi-a făcut cunoscută voia Sa cu lumea şi cu oamenii: „în pustie gătiţi calea Domnu­lui, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru" (îs. 40, 3), dar nu spectacular şi zgomotos, ci cu adâncă smerenie şi discreţie, aşa cum s-au săvârş­i dealt­fel toate evenimentele mari din istoria spiritualităţii umane.­­ Sf.­ Evanghelii vorbesc cu parcimonie despre viaţa şi activitatea. Sf. Ioan, însă chiar şi puţinele date câte le aflăm presărate în cele patru Evanghelii ne sunt sufi­ciente pentru a ne face o părere destu­l de cuprinzătoare despre existenţa sa deosebită, el fiind num­i pe drept cuvânt Martorul şi înaintemergătorul Domnului. Sf. lom se naşte din părinţi înaintaţi în vârstă, situ­aţie destul de frecventă la poporul evreu, Zaharia — preot la templul din Ierusalim, şi Elisabeta. Deosebit şi­­cu­­totul aparte este însă felul în care se va naşte prun­cul Ioan, căci naşterea sa este un amestec de fapte pă­mânteşti obişnuite cu multe elemente supranaturale: ves­tea naşterii de sus transmisă prin înger, muţenia tată­lui ca pedeapsă pentru că a refuzat să creadă cele anun­ţate, felul în care pruncul a fost numit, prin toate aces­tea Dumnezeu nu urmărea decât să îndrepte atenţia ge­nerală asupra persoanei Sf. Ioan, pentru că într-o zi acesta va deveni cu adevărat o mărturie despre venirea lui Mesia între oameni: „Ce va fi oare acest copil? Căci într-adevăr mâna Domnului era cu el" (Le. I, 66). • Ascultând de glasul tainic care venea din adâncul fi­inţei sale, Sf. loan se retrage în pustie aspră şi sălbati­că încă din tinereţe, consumându-se într-o existenţă deo­sebit de severă, caracterizată printr-o simplitate şi o spi­­ritu­alitate aparte. Hrana „lăcuste şi miere sălbatică“ (Mat. 3, 4), mai mult simbolică decât reală, atâta câtă îi putea oferi sără­ăcioasa pustie iudaică, precum şi postul aspru şi sever, dus la extrem, îi conferă o înfăţişare a­­proape îngerească şi o autoritate de adevărat om al lui Dumnezeu. Toate cele patru Evanghelii sunt unanime în prezen­tarea Sf. loan drept martorul marii întâlniri dintre Fiul lui Dumnezeu cu lumea. Numai în capitolul I al Evan­gheliei după loan, de exemplu, întâlnim de şapte ori­­verbul a mărturisi (sau unul dintre derivatele sale) a­­tunci când se vorbeşte sau se face referire la persoana sa, accentu­ându-i-se calitatea de garant şi martor al lui Ii­­sus în faţa lumii. Sf. loan a fost ultimul martor-profet, din şirul de profeţi evrei ai Domnului, la fel de mare ca oricare dintre aceştia, sau poate cel mai mare dintre ei, fapt conf­rmat de toţi contemporanii săi, precum şi de însuşi Mântuitorul Hristos. Dacă vechii profeţi şi-au consumat existenţa întru aşteptarea clipei solemne şi unice în care divinitatea se va aşeza în istorie, intuind-o şi abia întrezărind-o în de­părtarea­ veacurilor, Sf. Ioan Botezătorul îi revine marea cinste să anunţe lumii sosirea acestui moment în toată concreteţea lui: „Iată Mielul lui Dumnezeu" (In. I, 29). Trebuia ca martorul şi vestitorul marii taine să aibă o Viaţă , şi o reputaţie cu totul ieşite din comun, căci nu­mai astfel ar fi putut convinge şi înfrârtge necredinţa şi­­indiferenţa. Sensibilizat la maxim, receptiv la şoapta blândă a Duhului Sfânt, veghetor singuratic în noaptea adâncă a lumii de dinaintea întâlnirii CU „Lumina", el este mereu pregătit pentru marea întâlnire.­ Zăvorât în bezna şi răcoarea ucigătoare a temniţei din Maherus, presimţindu-şi parcă, sfârşitul tragic, umbra în­doielii şi a zădărniciei lucrului făcut — care ne ţintu­­iesc în limitele şi îngustimea noastră omenească, dar ne şi impulsionează în suişul nostru către Divinitate — se aşterne peste sufletul său tot mai greu, mă­­nându-i nu numai fiinţa plăpândă, dar şi siguranţa că şi-a împlinit destinul căruia i-a fost hărăzit şi pentru care s-a jert­fit. „Om asemenea cu noi în slăbiciuni" (Iac. 5, 17), chinuit de eventualitatea neîmplinirii profeţiilor sale, tri­mite pe unul dintre ucenicii săi la Iisus să-L întrebe: „Tu eşti cel ce trebuie să vină, sau să aşteptăm pe al­tul?“ (Mat. 11, 3), iar­ Iisus îi trimite un răspuns pe măsura­ înţelegerii unui adevărat profet: „Mergeţi şi spuneţi lui loan cele ce aţi văzut şi aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se binevesteşte" (Lc. 7, 22). De acum înainte, suferinţa şi moartea năprasnică nu mai înseamnă nimic. Marea făgăduinţă a lui Dumnezeu, iată, s-a împlinit în Iisus! D­mnezeu este aici, printre oa­meni, le vindecă bolile, le alină durerile, le şterge la­crimile. Misiunea lui se încheie aici: „Această bucurie a mea s-a împlinit" (In. 3, 29). Aşa a ştiut Sf. loan Botezătorul să privească rându­­iala legii dumnezeieşti, definind cu modestie şi cu dis­creţie sufletească relaţia dintre sine ca martor al Dom­nului, şi Cel despre care a mărturisit: „Acela (Iisus) tre­buie să crească, iar eu să mă micşorez“ (In. 3, 30). Mo­mentul solemn când Iisu­s îşi dezvăluie firea sa dumne­zeiască a sosit. De acum lumina lui Mesia va spori tot mai mult pe cerul lumii, culminând cu strălucirea de pe Tabor, aşa cum soarele urcă spre crugul amiezii, iar el, Ioan, martorul lui Iisus în faţa lumii, vestitorul astru­lui dumnezeiesc, se va ascunde în lo­curia copleşitoare a luminii divine. L-a cunoscut şi L-a făcu­t cunoscut pe D­u-’ezei oamenilor: „Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică“ (In. 3, 36), şi prin mărturia lui şi-a închinat tragic marea­ lui misiune de martor şi înaintemergător al Domnului. Pr. N. Stoia O îndatorire canonică valabilă înainte de anul 1944, toţi preoţii îşi îndeplineau îndatorirea canonică de a purta permanent costumul pre­oţesc, bucurându-se de cinstirea,, cu­venită. După acest an, datorită te­rorii comuniste, unii dintre ei au în­locuit acest costum tradiţional, cu cel civil, întrucât se aflau în situa­ţia de a fi insultaţi şi batjocoriţi în public. Astăzi, deşi aceste timpuri de tristă amintire au trecut, mai există încă preoţi care continuă să poarte acelaşi costum civil, fapt ce nemul­ţumeşte pe credincioşi. Aceştia văd în adoptarea ţinutei civile o laici­zare a exteriorului preotului şi trans­formarea sa într-un anonim indi­ferent, faţă de cei ce-l întâlnesc. Fă­ră haina canonică, preotul nu poate fi recunoscut ca o persoană purtă­toare de har, cu misiune dum­eze­­iască, de a curăţi pe oameni de pă­­c­ate. Fiind îmbrăcat civil, el îşi ca­muflează preoţia şi puterea harică de înrâurire spre bine a celor ce-l văd în public, devenind un deghizat. Pentru edificare, îl citez pe vred­nicul scriitor, preot, distins profesor universitar, teolog şi publicist —­OALA GALACTION, care te-a lă­sat în această privinţă, povăţuirile de mai jos: „Dacă voiţi să înţelegeţi de ce purtaţi o haină care vă deose­beşte de lume şi dacă voiţi să vă vindecaţi de nostalgia veştmintelor civile, învăţaţi mai întâi ai cui duh sunteţi“ (Luca 9, 55) şi meditaţi în genunchi, cuvintele eterne: De-aţi fi din lume, lumea va iubi ce este al ei, dar pentru că nu sunteţi din lu­me, pentru aceea vă urăşte (Ioan­ 15, 19)“. Pentru a opri purtarea costumului civil de către preoţi, erud­­­­ teo­log afirmă vehement în presa vre­mii: „Co­nstatăm zilnic că un val imens de laicizare se ridică în ju­rul ostrovului ecleziastic. Este un flux poate de nebiruit, dar nu şi vrednic de aprobare. înfăţişarea o­­mului Bisericii nu trebuie să fie e­­chivocă. Dacă au ieşit — nu ştiu de unde — legi care tind să camufleze pe preot şi să-l piardă printre civili, trebuie să susţinem cu toată tăria, că aceste legi sunt tendenţioase. Con­cepţia cea străveche şi cea sănătoa­­să este că preotul nu trebuie să se conf­unde cu cei ce nu s­nt preoţi" (Revista B.O.R. nr­ .3—4/19­94, pag. 208 şi 214). Această povăţuire vi­brantă lăsată ca testament al Orto­doxiei, tuturor preoţilor de către aca­demicianul Gala G­lactico, cu fermă co­nvingere şi cu patos, răscoleşte şi convinge chiar şi pe cel cu inima împietrită, readucându-l la adevăr. Pentru a elucida şi aspectul de drept al acestei îndatoriri preoţeşti, voi prezenta în continuare Sfintele Cano­rie şi Regulamentul bisericesc ce stabilesc concret obligativitatea purtării uniformei clericale. Astfel, găsim reguli de îmbrăcăminte încă din anul 343 la Sinodul de la Gan­gra, iar Sinodul VI ecumenic, prin Canonul 27, hotărăște: „Nimeni din cei ce se numără în cler, să nu se îmbrace în haină nepotrivită, nici când petrece în cetate, nici în cale mergând, ci să întrebuinţeze îmbră­cămintea ce este destinată pentru cei ce se numără în cer“ (N. Milaş — Canoane!»­isericii n­to­oxe —vol. 1, pag. 391, an 1931). De asemeni şi Canonul 16, Sinod VII ec­lenic, pag. 520—522, repetă aceeaşi d­e­­poziţie, precizând în comentariu ca această îndatorire să fie în vigoare „în vecii vecilor". Precizez că ace­eaşi îndatorire o găsim prevăz­uă şi în „Canoanele Bisericii Ortodoxe" . (Continuare în pag. a 3-a) Pr. ic. St. Dumănescu Boris Preşedintele Consistoriului Eparhial al Episcopiei Dunării de Jos, Galați TELEGRAFUL ROMÂN Răspundere şi responsabilitate în asistenţa socială (Urmare din pag. 1) Suntem de părere că trebuie să avem tendinţa să tre­cem de la răspundere la responsabilitate în asistenţa so­cială. Răspunderea înseamnă a-ţi face doar obligaţiile, a îndeplini toate acţiunile care sunt considerate obligatorii (pentru care se primeşte retribuţia) şi a te feri să încalci acest pachet de acţiuni, să te fereşti să faci acţiuni in­terzise.­­ Responsabilitatea înseamnă a­­ depăşi această realizare strict formativă a activită ii. Normele nu precizează ce este permis neobligatoriu, adică ce ţine de iniţiativa, cre­ativitatea şi liberul consimţământ al fecăruia. Pentru ac­ţiunile posibile, permise, dar care nu sunt norm­ate şi nu sunt obligatorii şi nici interzise, asistentul social nu este numai ră­punzător, el devine responsabil. Spunem că el, în această situaţie, nu-şi re­azează doar obligaţiile profesionale ci-şi face datoria. Asistentul social răspunde în faţa acţiunilor care-i sunt impuse realizân­du-şi obliga­ţiile, dar el are posibilitate şi este necesar să-şi facă da­toria, să şi asume responsabilitatea. Responsabilitatea in­clude şi răspunderea şi face inutile normele juridice ori politice. Un asistent social competent, care-şi asumă res­ponsabilitatea în activitatea sa nu mai are nevoie de norme, de orare, de indicaţii. El va lucra pentru a-şi face datoria. In acest sens se referea şi J. L. Faure — cit­a­t de R. Poenaru — susţinând valorile profesionale autentice, care trebuie „să ne ajute să ne ridicăm la înălţimea acestei profesiuni şi­­ arte mi­nunate. Să fim demni de ea, pentru ca astfel să fim demni de destin­­ nostru; şi deoarece nici nu se poate altfel, trebuie să depindem numai de conştiinţa no­stră, să ascultăm vocea ei suverană, şi anume că ţinem în mâi­nile noastre responsabilitatea unui destin uman... Să co­borâm în noi mâine şi să urmăm fără regrete şi fără slăbiciuni această voce interioară, această voce, în acelaşi timp puternică şi tăcută, care urcă din străfundurile no­stre şi comandă duoria noastră." Am a­dăuga la cele de mai sus că de fapt, prin con­ştiinţa noastră ne grăieşte şi ne interpelează însuşi Dum­nezeu. S­veranitatea conştiinţei noastre este suveranita­tea dumnezeiască. Lui Dumnezeu trebuie să-i dăm, în ultimă instanță, seamă pentru destinul semenului nostru. Sfântul Serafim de Sarov (2 ianuarie) Trei sunt cele mai sfinte şi mai cuvioase figuri ale Ortodoxiei ru­seşti: Sf. Teolosie din Kiev, Sf. Ser­­ghie de Radonej şi Sf. Serafim de Sarov, trei stele luminoase de-a pu­ruri, pe cerul Bisericii Ortodoxe. Sf. Serafim de Sarov, cel mai re­cent dintre aceştia, a trăit, a lucrat şi a strălucit între anii 1759-1833. S-a născut la 19 iulie 1759 în uri­­şul Kursk şi şi-a petrecut copilăria acolo până la vârsta de 18 ani. D­e tinereţe s-a dedicat întru to­tul lui Dumnezeu şi după un examen sever al conştiinţei şi-a îndreptat pa­şii spre mănăstirea Sarov. A primit îngerescul chip al mona­­hismului şi numele de Serafim în locul celui de Prohor cum se numea d­e botez. Un an mai târziu a fost hirotonit ierodiacon şi după 6 ani, la vârsta de 34 de ani, a primit dumnezeiescul dar al preoţiei. Când slujea — ne sp­un contem­poranii săi — era răpit de multe ori la cer şi s-a învrednicit să vadă chiar arătări ale sfinţilor îngeri. însetând să se apropie mai mult de Dumnezeu a dorit să se retragă pentru o vreme în pustie. Pr­i­nt binecuvântarea stareţului a plecat în pustie şi vreme de cinci ani a trăit în linişte şi asceză practicând rugă­ciunea neîntreruptă. Acolo în adâncimea pădurilor s-a străduit să urce zi de zi scara vir­tuţilor care conduc către cer. Aici a făcut mereu rugăciuni neîntre­rupte, împreună cu rugăciunea a ci­tit neîntrerupt Sf. Scriptură. „Trebuie să hrănim, zicea el, su­fletul cu cuvântul lui Dumnezeu, pentru că acesta este pâinea vieţii. Trebuie hrănite­ cu acesta şi sufle­tele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu". Avea o evlavie fără margini faţă de Sf. Fecioară Maria. In faţa icoa­nei ei, a găsit negrăite bucurii du­hovniceşti. Spunea mereu „Sf. Fe­cioară Maria, este bucuria, cea mai mare bucurie dintre toate bucuriile". Prin rugăciune şi studiu, prin post şi nevoinţă Sf. Serafim s-a făcut lo­caş al Sf. D­a, pi­n de har şi în­ţelepciune şi de putere duhovnicească. A devenit chip al sfinţeniei şi bărbat luminat, astfel că Firea în­setată alerga din toate părţile către el. La început a fugit de lumea ca­­re-l căuta, dar mai târziu prin anu 1815, în urma unei arătări a Maicii Domnului, a deschis tuturor uşa du­liei, sale şi îi primea pe toţi. C­um a încep­t lucrarea duhovnicească a „stareţului“, a povăţuitorului şi în­drumătorului duhovnicesc. Lucrarea lui ca stareţ a avut re­zultate deosebite. Mii de oameni ve­neau către el zilnic. Nen­mărite su­flete veneau la el să-şi găsească li­niştea, pacea şi bucuria. Cei ce nu puteau să ajungă până la el îi trimi­teau scrisori. Cei ce-i că­tau erau oameni de diferite stări sociale. Se ruga pentru toţi, îi binecuvân­ta cu semnul Sf. Cruci, îi miruia pe frunte cu untdelemn sfinţit din can­dela Maicii Domnului şi le insufla tu­turor tărie d­uhovnicească. Oricine se apropia de stareţul Serafim s­iu­ţea că se apropie de o flacără dum­nezeiască care ardea în el şi îi în­văluia sufletul. Tuturor le dădea pace, bucurie şi binecuvântări dumnezeieşti. Spunea adesea refer­tor la pace: „Dobândeşte pacea sufletească şi a­­tunci mii de s­flete împrejurul tău îşi vor găsi izbăvirea." Şi iarăşi spunea: „Scopul virtuţii duhovniceşti este dobândirea Sf. Duh". Vorbea mult despre învierea lui Hristos, îi saluta pe toţi cei ce-l vi­zitau cu cuvintele: „Bucuria mea, Hristos a înviat", şi de fiecare dată când se împărtăşea cânta canonul învierii: „Ziua Învierii să ne lumi­năm popoare ...“ Cu o­hii­ lui vedea până în adân­cimea inimilor. Avea şi darul proo­rociri şi spunea astfel cele viitoare. Răspundea de multe ori scrisorilor fără ca să le mai deschidă pentru el că le cunoştea conţinutul. Era şi făcător de minuni, vinde­când bolnavi şi izgonind duhurile necurate. Faţa lui uneori strălucea ca , soarele şi împrăştia peste tot o lu­mină cerească. In pădure, când se nevoia retras, avea prieteni apropiaţi păsările şi a­­nimalele sălbatice mai ales urşi uriaşi care veneau zilnic la dânsul. Viaţa cu adevărat paradisiacă! Moartea lui a fost într-adevăr cu­vioasă. A fost găsit trecut la cele veşnice la 2 ianuarie 1883, în chilia sa stând în genunchi cu ochii aţin­tiţi spre icoana Maicii Domnului, d­pă ce cu o zi înainte s-a împăr­tăşit cu Prea Curatele Taine şi şi-a cerut iertare de la părinţii şi fraţii mân­ăstirii. A fost trecut în rândul sfinţilor de Sf. S­nod al Bisericii Ortodoxe Ruseşti în anul 1903. Este prăznuit la 2 ianuarie şi la 12 iulie în fiecare an. Sfinţenia vieţii lui l-a făcut cu­noscut în toată lumea creştină. Fie ca prin rugăciunile lui să ne întărim şi noi în drumul vieţii noas­tre şi pilda vieţii lui să ne însufle­ţească spre dobândirea cereştilor bu­nătăţi în Hristos Domnul nostru. „Foni ton pateron" vol. III ATENA 1993 Trad. de arhid. Visarion Bălţat La prăznuirea Sfântului Vasile cel Mare (Urmare din pag. 1) eram... un suflet în două trupuri şi nu cunoşteam decât două drumuri: Biserica şi Şcoala". După ce s-a adăpat din toate iz­voarele scrise şi culturile de atunci, cu toate protestele şi rugăminţile prietenului său Grigorie, Sf. Vasile revine în Cezareea unde s-a îndelet­nicit cu predarea retoricii, iar în ur­ma stăruinţelor sorei sale Macrina se dedică cu totul slujirii lui Dum­nezeu. La scurtă vreme episcopul Eusebie îl hirotoneşte preot şi zelul Sf. Va­sile îl impune încă de pe acum în lumea bisericească. In acelaş timp se ocupă de asistenţa socială şi a­p­­tă împotriva arianismului, o erezie care tăgăduia Dumnezeirea Fiului. Sf. Vasile cel Mare a făcut călă­torii de studii în Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia, prilej cu care a cunoscut îndeaproape viaţa mona­hală, viaţa tră­iă în sfinţenie,­ în ba­zele o­stiei. A­casta l-a determinat să se retragă pe malul râului Iris, în Pont, la Annes­, unde va fonda o mănăstire şi­ unde va elabora ce­lebrele „Reguli monahale" a căror valabilitate e recunoscu­t şi azi şi tot acolo, împreună cu Sf. Grigorie de Nazians va alcătui florilegiul din opera lui­ Origen, cunoscut sub nu­mele de „Filocalia". Nu după mult timp, episcopul Eusebiu moare şi este ales, nu fără împotrivire din partea altor epis­­copi, Sf. Vasile ca arhiepiscop al Cezareei Capadochiei. încă de la început noul ierarh a fost confrun­tat cu greutăţi pe care cu înţelepciu­nea, răbdarea, bunăriea şi mai pre­sus de toate prin credinţa în Dum­nezeu şi dragostea faţă de semeni le-a biruit. Sf. Vasile cel Mare a întemeiat un aşezământ de caritate creştină care i-a înscris pentru totdeauna nu­mele în istoria vieţii sociale, aşeză­mânt în care a alinat s­ferinţele dez­moşteniţilor lumii de atunci. In a­­ceastă instituţie de caritate a clădit azile pentru cei în neputinţă, ospă­­tării pentru călători şi pentru cei lipsiţi, case pentru îndreptarea tine­rilor lipsiţi de educaţie, spitale şi leprozerii, ateliere şi în toate acestea se simţea duhul dragostei creştine că toate fiinţau sub îndrumarea Biseri­cii. Ierarhul Capadochiei a trăit în trupul său şubred şi bolnăvicios o continu­ă moarte şi înviere prin cre­dinţa în Hristos. Acest mare mo­nah, ierarh şi sfânt a făcut din în­văţătura Bisericii un crez pentru sine şi pentru aproapele, purtând slă­biciunea sa trupească până la sfâr­şit­u vieţii. Viaţa Sf. Vasile cel Mare şi-a pe­trecut-o în rugăciuni şi posturi. Cu­răţenia sa sufletească l-a apropiat de Dumnezeu iar credinţa sa statornică şi vie a învins neputinţele trupeşti, încât pare de necrezut ca un om cu alcătuirea aşa de firavă să fi putut înfăptui lucruri atât de mari într-un timp atât de scurt, dacă n-ar fi coborât peste el lumina Harului di­vin. El a rămas şi va rămâne de-a p­ruri un model de sfinţenie, iar opera sa, în care a pus toată zestrea înţelepciunii timpului şi văpaia unei credinţe mari, a rămas o piatră pre­ţioasă în tezaurul Bisericii, aureolând cel mai strălucit veac al patrist­­ii creştine. Sf. Vasile cel Mare a scris mult, iar lucrările sale, din care amintim pe cele mai importante: Despre Du­hul Sfânt (cel mai cuprinzător tratat de pnevmatologie cunoscut până acum), Scrieri ascetice şi morde, Reguli monahale mici şi mari, Re­guli morale, Filocalia, Omilii la He­­xa­meron, Omilii la Psilmi, Co­­mentar la Isaia, alte Omilii morale, dogmatice, pedagogice şi panigirice, Sf. Liturghie care-i poartă numele şi alte lucrări, toate opere de profundă gândire creştină teologică. In per­oada atât de scurtă a vieţii sale, întrucât a trăit numai 49 de ani, Sf. Vasile şi-a îmbogăţit per­manent sufletul cu cele mai alese virtuţi, în pofida tuturor greutăţilor şi necazurilor avute din partea îm­păratului arian Valens. Trăirea Sf. Vasile, viaţa sa cea sfântă şi scrierile sale, dârzenia îm-** potriva arianismului, opera de cari­tate cunoscută sub numele de „Vasi­­liada“ în care el a trudit până în ultima clipă a vieţii ca preot, ar- ^­hiereu şi medic, îngrijind singur bol­navii, ca şi curăţia unei vieţi pe­trecută în rugăciuni, în postiri şi privegheri nesfârşite, l-au aşezat în calendarul Bisericii creştine, la înce­put de An Nou pentru ca arhiereii, preoţii şi credincioşii să-l aibă ca pildă de viaţă împodobită cu virtuţi. Sf. Vasile cel Mare a fost, aşa cum ne spune o scriere veche a Bi­sericii: „Tată al orfanilor şi ocroti­tor al văduvelor; bogăţie pentru să­raci şi toiag de bătrâneţe; învăţă­­tră pentru tineri şi călugărilor dreptar al faptelor bune", fiind îm­­podob­t de D­mnezeu cu „blândeţea lui Moise, râvna lui Ilie, mărturisi­rea lui Petru şi teologia lui loan". Iată pentru ce Sf. Vasile cel Mare şi opera lui rămân peste veacuri. Iată pentru ce şi noi astăzi, în ziua pomenirii lui, îi cerem ajutorul să mijlocească la Dumnezeul îndurări­lor pentru iertarea greşelilor noastre şi mântuirea sufletelor, pentru pacea şi bună-învoirea între oameni. gând Ce s-a întâmplat cu el, murind fără să fi primit botezul pe care tocmai îl primise ea? Se gândea apoi la fiica ei şi la nepoţii ei pe care îi iubea. Oare lor să le fie închisă uşa mântuirii. Se mai gândea apoi, că viaţa­ ei aici pe pământ se va sfârşi şi că -şi p­­ase în gând să fie înmormântată lângă bărbaatul ei. Ce va zice preo­­­­tul­ din sat, care a spovedit-o şi a împărtăşi-o de atâtea ori, şi ce vor zice consătenii ei când vor afla că s-a pierdut credinţa, că şi-a părăsit tradiţia de viaţă creşti­nească, moştenită de la bunii şi străbunii ei. Toate a­ceste frământări au rodit gânduri bu­ne în min­tea bătrânei. Intr-o zi i-a împărtăşit fiicei dorinţa de a se reîntoarce la credinţa ei, l­a sfintele Ta­ne ale Biseri­cii de care dorea să se împărtăşească. Şi astfel, împă­cată cu D­mnezeu şi cu oamenii şi-a început călătoria în veşnicie. Ing-­si­mea înţelegerii sectardor consta tocmai în gre­şita înţelegere a Botezului. Ei fac din Botez Unici şansă a mântuirii. Este de ajuns să te botezi şi te mântuieşti. Ori lucrurile nu stau aşa. Făr­ă Botez nu poate exista nădejde de mântuire. A­­ce­stă Sfântă Taină este poarta de intrare în Biserică, este e nci­mentul vieţii creştine. Dar pe acest fundament treb­ie constr­it edificiul unei trăiri duhovniceşti, al cre­dinţei şi lucrării în dragoste. Celellte Sf­nte Taine­ ajută la onstruirea acestui edificiu. Sectarii se limitează nu­mai la Botez, ca şi cum ar fi de ajuns fundamentul unei case, ca să poţi crede că şi ai deja o casă. Este l­ne de ştiut că poporul român este creşt­­ din­tru început­urile existenţei sale. Este u­n popor botezat, cu o tradiţie de viaţă creştină. Are şi sfinţi şi martiri creş-­­ tini. Nu este cu dreptate să fie tulburat în cre­dinţa lui şi ,pfe­sat în demnitatea lui, spunându-i-se că nu este botezat şi că nu poate avea astfel năde­de de mântuire. Că s­ăt şi scăderi şi multe păcate, este adevărat. Dar există pentru toate remedii. Reconvertirea popor­­ui ro­mân nu înseamnă trecerea lui la o altă cre­dinţă, cum a afrmat recent, la o întrunire religo­ă de la Oradea conducătorul cultului baptist, ci apropierea lui cu şi mai multă dragoste de tradiţiile creştine moştenite din vre­mea apostolilor, şi vieţuirea în acord cu aceste tradiţii. BOTEZUL DOMNULUI (Urmare din pag. 1 ) Referindu-ne la aceste situaţii nu vorbim de lucruri care aparţin trecutului sau care au fost n­umai pasagere în viaţa Bisericii. Ne confruntăm, din păcate, în fiecare zi cu ele. Pe stradă, în călătorie, în spitale, în univer­­sităţi, la locul de muncă s­utem asaltaţi de inşi care în chip făţiş sau la ureche ne strecoară îndoiala că Botezul primit nu are valoare, şi că pentru mântuire trebuie pri­mit un alt botez şi aderat la o altă credinţă. Aşa se despart şi se răzleţesc familii şi comunităţi de oameni. Cunosc cazul unei femei vârstnice adusă de fiica ei, din meliul rural, la oraş. îmă pe când erai împletiră în sat­a lor, amândouă frecventau cu reg­lalitate sfânta biserică. Aveau un motiv în plus s-o facă: le muriseră de timpuriu soţul şi părintele. Cercetarea bisericii le in­spira curaj şi le alina durerea. Regăsindu-se, după ani de despărţire, în casa fiicei, cele două şi-au reluat bunul obicei de a pleca împreună la biserică. Se reîntorceau acasă cu bucurie şi mângâie­re în suflet. Totul a fost bine până când de la o vreme, bătrâna căuta prilej să nu mai plece împreună cu fi­ca ei la b­i­serică. Găsea diferite motive, fie pentru a pleca mai de­vreme, fie mai târziu. Mare i-a fost mirarea fiice, când a constatat că mama ei, deşi pregătită să vină la bise­­rică, n-a mai ajuns acolo... S-a lămurit în curând care este ca ea. Mama ei fusese atrasă spre o altă credinţă. I s-a spus că este bătrână şi că nu e bine să ră­nâtă ne­botezată. Adevăratul botez urma să-l primească abia acum şi de la noua comunitate. Stăruinţele fiicei au fost zadarnice. Mama şi-a pără­sit credinţa şi deşi " venise la oraş, să-şi trăiască uti­mii ani alături de fiica ei şi să fie ajutată de ea, s-au văzut dintr-o dată despărţite. Continuau să meargă la biserică, dar fiecare la b­serica ei. Desigur că părăsirea credinţei n-a fo­t un lucru uşor nici pentru bătrână. Se gândea la bărbatul ei cu care s-a c­i­nat şi care acum se o­dihnea la umbra crucii din satul natal. Inevitabil se întreba: oare el să fi murit pă­ Nr. 112/1995

Next