Telegraful Român, 1998 (Anul 146, nr. 1-48)

1998-01-01 / nr. 1-4

Fondator: Mitropolitul ANDREI SAGUNA 1853 Telegraful Român FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA A SIBIULUI Anul 146 SIBIU 1 si 15 ianuarie Nr. 1­4 1998 LA MULII ANI 1998 ! Ne-a învrednicit şi ne-a aju­tat bunul Dumnezeu să urcăm iarăşi pe scara vieţii şi să păşim în noul an 1998. Se cuvine deci să-i dăm slavă Aceluia care „are în stăpânirea Sa vremurile şi anii“ şi să-I mulţumim pentru că am ajuns această zi de Anul Nou. Ziua aceasta ne dă tuturor un dublu sentiment, unul de regret pentru timpul care a trecut, şi a­­ceasta pentru faptul că suntem conştienţi că odată cu el a mai trecut ceva şi din viaţa noastră,­­ că din numărul anilor dăruiţi de Creatorul să-l trăim pe acest pă­mânt s-a mai scăzut unul, iar ce­lălalt sentiment pe care-l încer­­r­­căm în această zi este acela de bucurie şi de fericire că intrăm intr-un an nou al existenţăi noastre şi că în el vom avea cli­pe de bucurie şi de împliniri şi de speranţe pe care nu le-am putut avea în cel trecut. Din punct de vedere creştin cel de-al doilea sent­ment, acela de încredere, este cel care ni se potriveşte nouă ca şi următori ai lui Hristos pe drumul acestei vieţi pământeşti în drumul nos­tru către zările cele veşnice ale împărăţiei lui Dumnezeu. Şi a­­ceasta pentru că având speranţă avem şi curaj şi cu aceste două virtuţi la care se adaugă bine­înţeles credinţa vom putea con­duce corabia vieţii noastre pe marea cea înviforată a vieţii şi a o conduce spre limanul veşniciei. Din păcate noi oamenii, şi creş­tini mai ales, nu ştim întotdeau­na să preţuim clipa, care ne este dată în plus în această viaţă ca­re este atât de scurtă, atât de trecătoare după vorba psalmistu­­lui. Fie ca această zi de An Nou, prima zi de răscruce de ani şi, vremuri să ne fie tuturor un im­bold spre preţuirea clipei, a da­rului extraord­iar al lui Dumne­zeu care este viaţa. Clipă în ca­re putem să ne mântuim sufle­tul, la fel ca şi tâlharul de pe cruce, dobândind Raiul, sau ni-l pierdem în negura păcatelor şi a necunoaşterii de Dumnezeu. Dar ziua de Anul Nou trebuie să ne fie tuturor şi un prilej de bilanţ, un bilanţ al conştiinţei, glasul lui Dumnezeu din noi, un bilanţ a ceea ce am realizat cu noi înşine, ce am reuşit să facem cu noi şi din noi, ce am reuşit să facem pentru alţii, ce perspec­tive avem pentru noul an şi ce nădăjduim să realizăm cu şi în viaţa noastră de astăzi înainte. Ar trebui să facem un bilanţ al acestui dinăuntru al nostru. Cât am reuşit întru împlinirea noastră interioară. Cât am cris­talizat acest întru care este în­săşi fiinţa noastră creată după (Continuare in pag. a 2-a) ! Dr. ANTONIE PLAMADEALA Mitropolitul Ardealului Comunicat în zilele de 10—11 decembrie a.c., la Reşedinţa Patriarhală din Bucureşti, s-au desfăşurat, sub preşedinţia Prea Fericitului Părinte Patriarh TEOCTIST, Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Au fost dezbătute probleme curente privind slujirea pastora­l-mi­­sionară, social-caritativă, viaţa monahală, învăţământul teologic p­re­­universitar şi universitar, Diaspora Ortodoxă Română, relaţiile ex­terne bisericeşti şi ecumenice, etc. Sfântul Sinod a aprobat propunerile Comitetului de Coordonare privind participarea Bisericii Ortodoxe Române pe plan naţional, panortodox şi internaţional la manifestările legate de aniversarea a 2000 de ani de la Naşterea Domnului. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a validat alegerea Prea Cuviosului Părinte Iosif Pop, ca Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi Meridională, de că­tre colegiul electoral al acesteia, în legătură cu unele iniţiative legislative aflate pe ordinea de zi a Parlamentului României, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ro­mâne precizează următoarele: — referitor la divergenţele dintre Biserica Ortodoxă Română şi Bi­serica Catolică orientală de rit bizantin (greco-catolică) cu privire la utilizarea unor locaşuri de cult, s-a reafirmat faptul că dialogul la nivelul comunităţilor locale rămâne singura cale pentru soluţionarea acestei probleme; ■n cât priveşte actualizarea concordatului dintre Statul român şi Sfântul Scaun, abrogat în anul 1949, Sfântul Sinod al Bisericii Or­todoxe Române consideră această iniţiativă legislativă inoportună, deoarece nu mai corespunde contextului actual, social, politic şi con­fesional; — în legătură cu accesul la dosarele fostei Securităţi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îşi exprimă încrederea că forurile legiuitoare vor găsi cea mai înţeleaptă cale de abordare şi soluţio­nare a acestei probleme în duhul adevărului şi al dreptăţii, în preajma sărbătorii Naşterii Domnului, ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adresează întregii societăţi româneşti — şi mai ales responsabililor acesteia în diferite domenii — îndemnul stăruitor de a nu uita pe cei săraci, bătrâni, bolnavi, orfani, copii ai străzii, şomeri, familii cu mulţi copii, etc., pentru ca fiecare dintre aceştia să se poată bucura In demnitate de darul vieţii oferit de Dumnezeu. . Cittyp) BIROUL DE PRESA ŞI COMUNICAŢII AL PATRIARHIEI ROMÂNE „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne“ Al treilea praznic împărătesc din cursul anului liturgic, după Naşterea Domnului şi Tăierea împrejur este Botezul Domnului sau Bobotează, zi în care Biserica Creştină prăznuieşte evenimentul bo­tezului Domnului în Iordan de către înaintemergătorul şi Prooro­cul Ioan. Sărbătorită încă de la începutul erei creştine în ziua de 6 ianuarie, multă vreme împreună cu Naşterea Domnului, lucru rămas până astăzi în practica Bisericii Armene şi a celorlalte Biserici necalcedoniene, praznicul Bobotezei mai este cunoscut îndeobşte şi sub numele de Teofanie, adică Arătarea Domnului sau Epifanie, sau Descoperirea Cuvântului întrupat, în rândul praznicelor împărăteşti legate direct de viaţa şi activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, sărbătoarea aceasta are o semnificaţie aparte. Ea ni-L descoperă pe Hristos în deplinătatea maturităţii Sale, venind la Iordan şi cerând botez de la loan, şi în acelaşi timp ni-l arată pe Acesta ca pe Unul din Sfânta Treime „plin de har şi de adevăr“ (Ioan 1, 14), şi care este mărturisit de către Tatăl din cer a fi „Fiul Său cel iubit întru care bine a voit“ (Matei 3, 17). Prin Bo­tezul Său în Iordan, Hristos se descoperă oamenilor ca Mesia cel adevărat trimis în lume de către Tatăl ca să devină „Mielul lui Dum­nezeu Cel ce ridică păcatele lumii“ (Ioan 1, 29), şi îşi descoperă iden­titatea sa dumnezeiască, de a fi Logosul divin întrupat în istorie pen­tru mântuirea noastră. Evenimentul Botezului este descris de către toţi Evangheliştii. Astfel Sf. Evanghelist Matei ne relatează că Iisus a venit din Ga­­lileea la Iordan unde era loan botezând, cerând să fie botezat. loan însă îl oprea zicându-i: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de tine şi Tu vii la mine“ (Matei 3, 14), iar la răspunsul Mântuitorului că aşa se cu­vine ca să se împlinească toată dreptatea a fost botezat de către loan. „Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au des­chis şi duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El“ (Matei 3, 16), iar glasul Tatălui din ceruri s-a auzit zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit“ (Ma­tei 3, 17). Avem deci la Botezul Domnului o manifestare clară a celor trei persoane ale Sf. Treimi: Fiul se botează în Iordan de către loan, Du­hul Sfânt se coboară asupra Lui în chip de porumbel, iar Tatăl din cer îl mărturisește Fiu al Său preaiubit. în Noul Testament este a doua arătare a Treimii în chip lămurit după evenimentul Bunei-Vestiri, când Fiul se întrupează, Puterea celui Preaînalt, adică a Tatălui, o va umbri pe Sf. Fecioară Maria şi Duhul Sfânt se va pogorî peste dânsa (Luca 1, 35). La Bobotează se deschid din nou cerurile dar nu ca să coboare îngerii, ca la Naşterea Domnului, ci ca să coboare în lume însuşi Dum­nezeu Unul în Sfânta Treime. (Continuare în pag. a 2-a)­­ VISARION RASINAVEANU Episcop-vicar Sibiu Idei moral-sociale actuale în gândirea Sf. Vasile cel Mare Deşi „asceza şi contemplarea sunt substanţa vieţii duhovniceşti a Sf. Vasile cel Mare", — cum pe bună dreptate sublinia un pa­­trolog —, totuşi Marele Dascăl şi Ierarh capadocian nu şi-a limi­tat gândirea teologică numai spre cei ce au îmbrăţişat viaţa mona­hală, ci, pe baza învăţăturii e­­vanghelice, a formulat precepte, reguli şi formulări morale pentru toţi credincioşii, mereu actuale, deoarece porunca Domnului: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este“ (Mat. 5,48), se adresează tuturor credincioşilor, indiferent de starea lor fizică, morală sau socială. In condiţiile epocii în care a trăit Sf. Vasile, era firesc ca un scriitor creştin şi cu atât mai mult un epicop creştin să se ocupe şi să se implice în proble­matica socială şi morală a vre­mii sale. Chiar dacă Sf. Vasile nu a tratat sistematic astfel de probleme, totuşi referinţe la ele găsim aproape în toate scrierile sale. In cele ce urmează ne vom ocupa de câteva dintre acestea, căutând să vedem care este con­cepţia sa în legătură cu aceste probleme. a) Omul — fiinţă cu vocaţia comuniunii Pornind de la cunoscuta afir­maţie a lui Aristotel că omul este o fiinţă socială, Sf. Vasile subli­niază în repetate rânduri ideea că omul nu poate trăi singur, izo­­lat; nu are „vocaţie de insulă“. Persoana umană este intenţiona­litate şi dorinţă nepotolită de comuniune. Atât în Regulile mari, cât şi în Comentarul la Psalmi, Sf. Vasile fundamentea­ză datoria ajutorării aproapelui, pe calitatea omului de fiinţă so­cială. Astfel în a IlI-a Regulă mare precizează: „Nimic nu e mai propriu naturii noastre de­cât să fim împreună unii cu alţii şi să purtăm grijă unii faţă de alţii şi să iubim pe cei ce sunt (Continuare în pag. a 4-a) Pr. lector drd. MIRCEA IELCIU Criza contemporană a misiunii creştine a Bisericilor occidentale Aşa cum observă L. Newbi­­gin, societatea occidentală la acest sfârşit de mileniu se ca­racterizează printr-un neo-pă­­gânism în plină desfăşurare, printr-o acută şi catastrofică de tradiţionalizare, şi chiar Bi­serica este în curs de decreşti­­nare, de diminuare şi pierdere a valorilor ei ancestrale care sunt parte integrantă a identităţii ei dintotdeauna. Iată câteva din crizele şi pro­blemele Bisericii creştine din a­­ceastă societate: necesitatea de a privi Biserica in interior, din interior, şi din exterior; imi­granţii, minorităţile şi misiu­nea creştină; misiunea ca în­trupare a Evangheliei printre săraci; dialogul cu alte credinţe; noua doctrină a libertăţii; înce­tarea denominaţionalizării; as­cultarea creştinilor din alte me­dii culturale; convertirea mi­sionarului înainte de a porni la misiune; misiunea Bisericii şi periferiile sociale; misiune înseamnă a da sau a primi?; des­pre o teologie a recepţiei; omul, victimă a super-tehnic zării so­cietăţii; creşterea pluralismului religios într-o societate deja fragmentată; hermeneutica sus­piciunii intr-o societate de con­sum unde procesul privatizăr­i sau individualizării oamenilor a dus şi duce la o societate orientată din tip „homo homini lupus"; subiectivizarea soce­­tăţii contemporane; misionarul ca experimentator devenit instru­ment al propriei sale experien­ţe; păgânismul post-creş­in şi valorile re­­gioase în societa­te; misiune-compasiune; rolul Sf. Scripturi în misiunea creştină; relaţia dintre umanizare şi sanctificare; occidentalizarea lumii şi relaţia dintre viitord­o­­logie şi eschatologie, ce înseam­nă noţiunile „convertire", „mi­siune"?; ce se înţelege prin „oc­cident“?; confundarea Evan­gheliei cu stilul de viaţă ame­rican; definiţiile culturii; auto­ritate şi Scriptură; o nouă so­cietate; ce Biblie predicăm? poa­te Biserica să fie reîncreştinată? poate Vestul să fie convertit? etc. în cele ce urmează voi abor­da câteva din temele menţiona­te mai sus pentru o interpreta­re, redefinire ori accentuare a unor nuanţe relevante în acest context de criză. Misiune şi compasiune Misiunea este o chenoză. Mi­siune înseamnă „trimitere“. Cel mai mare misionar a fost lisus din Nazaret. El a fost „trimis" de Tatăl în lume, însă venirea Lui a fost o chenoză. Iar che­­noza este, în afară de dezbră­carea, golirea de slavă, acomo­dare, asumare a contextului în care mergi; în acest sens mi­siunea este compasiune. Sensul etimologic al cuvântului com­pasiune (în greceşte) este aces­ta: a fi marcat în interior de o influenţă exterioară, deci a su­feri o influenţă care produce ceva în sufletul celui ce pri­meşte influenţa. Pe scurt, după cum o indică şi sensul latin al cuvântului, compasiune înseam­nă suferinţă. Dar nu atât sufe­rinţă pentru, cât suferinţă cu; atât grecescul sin cât şi latinul com, o indică precis. Compa­siunea deci presupune: a fi cu cineva; a fi la acelaşi nivel cu acela; a fi in aceeaşi situaţie cu el; în felul acesta suferinţa, e­­fectul produs în suflet de o in­fluenţă exterioară, va fi în mod real şi total asumată, va fi cu adevărat com­pasiune. Misionarul este deci omul com­pasiunii; el nu se duce să oc­­cidentalizeze (în cazul nostru) ţinutul in care merge, el se du­ce să dea, şi să dea într-o ma­nieră smerită, chenotică, care să faciliteze recepţia. El se duce să fie ca, să fie în, să fie la ace­laşi nivel, situaţie cu cei pe ca­re vrea să-i câştige. Deci fără chenoză nu poate fi compasiune şi fără compasiune nu poate fi vorba de msiune. Deschis pentru a da, misionarul nu poate să nu fie deschis şi pentru a primi, in acelaşi timp. Convertire şi valoare Ce este convertirea? Este bi­ne să ne întrebăm iară şi iară. Noi (misionarul) avem de multe ori o „deformare profesională“ în înţelegerea acestei noţiuni, deoarece fiecare din noi venim dintr-un alt context familial creştin, apoi — mai ales ca preoţi şi pastori — ne facem educaţia teologică la şcoli unde — la un alt nivel — continuăm aceeaşi linie şi înţelegere a educaţiei primite în familie, astfel încât, definiţiile noastre despre dife­rite lucruri vor fi adesea uni­laterale. Noţiunea „convertire" este legată de valori. De valori spi­rituale. Deci fiecare Biserică, mergând în misiune in alte ţări, în Asia, Africa, de exemplu, va începe să propovăduiască pro­(Continuare în pag. a 5-a) Pr. Dr. THEODOR DAMIAN A Intru pomenirea şi veşnica odihnă a eroilor români şi Revoluției şi a tuturor martirilor care au murit în închisori şi prigoniri QdnAt LULVlt vel eoM viul mal nuit? de NICHIFOR CRAINIC întrebat-am vântul călătorul, Bidiviu pe care aleargă dorul Spre albastre margini de pământ: — Unde sunt cei care nu mai sunt? — „Unde sunt cei care nu mai sunt? Zis-a vântul: Aripile lor Mă doboară nevăzute-n zbor“, întrebat-am luminata ciocârlie, Candelă ce leagănă în tărie Untdelemnul cântecului sfânt: — Unde sunt cei care nu mai sunt? — „Unde sunt cei care nu mai sunt? Zis-a ciocârlia: S-au ascuns în lumina Celui nepătruns“, întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic, Oarba care vede-n întuneric Taine necuprinse de cuvânt: — Unde sunt cai care nu mai sunt? — „Unde sunt cei care nu mai sunt? Zis-a bufniţa: Vei vedea Când marele-ntuneric va cădea. (Din volumul „Şoim peste prăpastie", Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 31). QfrLuid Eroilor Revoluţiei din decembrie 1989 Le lui Doamne, astăseară îngerii cobor colind La ferestre-i scuturară Stelele pe cer aprind La Vitleem in Răsărit Grădinile îngenuncheară Şi Pruncu-n iesle adormit Cu flori de măr­ii in ăsară Au pornit cu dor de mărgărint Prin omăt copiii la colindă Sus in ţara de argint Maicii Domnului in tindă La căldură Maica le împarte Darurile Pruncului aduse De păstori şi magii de departe Şi sub căpătâi in somn le puse Lerui Doamne, ierul, ier Pruncii ne colindă-n cer. Pr. I. IONESCU

Next