Telegraful Român, 1999 (Anul 147, nr. 1-48)
1999-01-01 / nr. 1-2
I Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853 LA MULŢI ANI 1999! Am intrat cu ajutorul lui Dumnezeu în Noul An de graţie 1999, ultimul an al mileniului doi, cel care va face trecerea omenirii întregi în mileniul al treilea. Am intrat în Noul An 1999, comemorând tot atâţia ani de la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, Cel care are în stăpânirea Sa „anii şi vremurile“ şi pregătindu-ne sa păşim şi noi în anul Jubileului, 2000. Cu siguranţă că ne-am despărţit cu drag de anul ce s-a încheiat, am putea spune cu duioşie, căci la cumpăna dintre ani şi vremi am rememorat în câteva clipe de răgaz la zilele scurse în el, la bucuriile şi satisfacţiile pe care le-am avut şi le-am trăit ca şi la încercările şi necazurile la care am fost supuşi în decursul lui. întâi de toate, pentru noi creştinii, anul ce a trecut ca şi ceilalţi de până acum, sunt mărturii ale bunătăţii şi ale milostivirii lui Dumnezeu care a binevoit să ne prelungească firul vieţii în scopul împlinirii noastre pe acest pământ şi întru dobândirea mântuirii şi a vieţii de veci în împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, primul gând pe care trebuie să-l avem la cumpăna dintre ani, este acela de mulţumire şi de slăvire a bunătăţii lui Dumnezeu, rostind împreună cu proorocul şi psalmistul David: „Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile lui" (Ps. 102, 2). Trecând pragul Noului An 1999 se cuvine să ne amintim de toate dovezile de iubire şi de bunătate ale lui Dumnezeu de care ne-am împărtăşit din plin în decursul anilor trecuţi şi în acelaşi timp să-i mulţumim pentru „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit“ (Iacob 1, 17) pe care ni le trimite de acolo, de sus din cer. Trecând pragul Noului An 1999, ne simţim îndemnaţi să ne rugăm lui Dumnezeu să binecuvinteze cu harul Său curgerea anului în care am intrat, cu pace, sănătate şi belşug duhovnicesc sufletele şi căminele noastre, ţara noastră şi întreaga lume. Trecând pragul Noului An 1999, ne gândim în acelaşi timp că viaţa noastră s-a mai scurtat cu un an şi că ne-am apropiat cu încă un pas de sfârşitul călătoriei noastre pământeşti spre zările împărăţiei lui Dumnezeu. Dar, oare, ne întrebăm noi cu cât ne-am apropiat mai mult în cursul anului ce s-a sfârşit, de Dumnezeu?, Cu cât ne-am îndeplinit îndatoririle noastre de creştini şi de români? Am urcat noi, oare, măcar o treaptă în virtute? Am făcut măcar un bine semenilor noştri? Ne-am înmulţit, oare, rugăciunea şi fapta bună mai mult ca în anii trecuţi? Iată întrebări pe care suntem chemaţi cu toţii să ni le punem şi la care conştiinţa noastră este obligată să dea răspuns bun. Anii vieţii noastre sunt darul lui Dumnezeu, dar acest dar este unic, el nu ni se mai repetă, îl primim o singură dată şi depinde de noi să-l fructificăm şi să-l înmulţim în aşa fel încât el să poată fi benefic atât nouă cât şi semenilor noştri. Să ne ferim de a cheltui acest dar al vieţii în scopuri mărunte sau nefolositoare, să ne ferim de a petrece anii scumpi şi frumoşi ai vieţii printr-o vieţuire stearpă şi fără rod. (Continuare în pag. a 2-a) VISARION RAŞINAREANU Episcop-vicar Sibiu ooo so moo o m oo yin loc luminat...! în loc de odihnă" Comemorăm anual evenimentele din decembrie 1989. Ne aducem aminte, cu deosebire, de cei care au căzut atunci, în marea lor majoritate tineri, răpuşi de gloanţele trimise spre ei, nu se ştie bine de către cine anume. Poposind în jurul mormintelor lor, cerem ca Domnul Dumnezeu să le aşeze sufletele „în loc luminat..., în loc de tihnă“. Este frumos că procedăm astfel, pentru că suntem datori să nuităm. Jertfa şi martiriul nu pot fi uitate. Totdeauna, pe astfel de ipte, care presupun eroismul şi sacrificiul suprem, se fundamenază libertatea şi demnitatea unui neam. Poporul care ar nesocoti altul eroilor şi martirilor, ar risca să nu se bucure multă vreme e roadele libertăţii şi demnităţii dobândite prin luptă. Aceste valori, tocmai pentru că se obţin cu un preţ aşa de mare, trebuie păstrate cu scumpătate şi ferite de orice pericol, pentru că pierderea sau fie şi numai atingerea lor, duc, în chip inevitabil, la noi jertfe, la noi suferinţe şi dureri. Am văzut şi anul acesta, în jurul mormintelor eroilor şi martirilor, părinţi, fraţi, soţii şi copii orfani, copleşiţi de durere pentru cei care au constituit speranţa vieţii lor şi care astăzi nu mai sunt printre ei. Şi de aceştia, de membrii familiilor îndurerate ale martirilor trebuie să ne aducem aminte şi să cerem de la Dumnezeu mângâiere şi întărire pentru ei. Cât despre noi, care trăim şi n-am fost încercaţi cu moarte, precum eroii şi martirii, şi nici mi durere şi suferinţă, precum familiile lor, să cerem de la Dumnezeu iertare. De aşa ceva avem nevoie, atâta vreme cât nu s-a reuşit încă să se dea răspunsul aşteptat la multe dintre întrebările legate de acele dramatice zile ale lui decembrie 1989. Pr. Prof. DUMITRU ABRUDAN BIBLIOTECA „ASTRA" I BIT FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI Numele mai presus de orice nume „Cum ţi-e numele? ca să te slăvim, când se va plini cuvântul tău“. Zis-a îngerul către el: „La ce mă întrebi tu de numele meu? Că el e minunat“. (Jud. 13, 17—18) Dintre cele zece sărbători împărăteşti câte sunt în decursul unui an bisericesc, Tăierea împrejur cea după trup a Domnului este cea mai puţin tratată în literatura omiletică ortodoxă. Faptul că se suprapune cu alte două sărbători, respectiv Sf. Vasile cel Mare şi Anul Nou, precum şi menţionarea foarte, succintă a evenimentului ca atare în Sf. Scriptură — doar Sf. Ev. Luca îl aminteşte în cap. 2, versetul 21 —, toate acestea ar putea explica intr-o anumită măsură reţinerea teologilor în abordarea acestui praznic. Două aspecte aş dori să relev în legătură cu acest eveniment din viaţa Mântuitorului. Prin aducerea la templu şi tăierea împrejur a Pruncului, avem confirmarea faptului că omul, deşi răzuit în păcat, n-a fost niciodată, de-a lungul existenţei sale, întru totul părăsit de Dumnezeu. Aceasta explică credinţa poporului evreu care vedea în fiecare prunc de parte bărbătească pe posibilul Mesia. In nădejdea împlinirii făgăduinţei făcute de Dumnezeu de a trimite pe „Răscumpărătorul“ (Iov 19, 25) sute de ani la rând, poporul evreu şi-a dus copiii la templu, supunându-i ritualului tăierii împrejur, în baza legământului pe care Dumnezeu îl încheiase cu robul său Avraam („Iar legământul dintre Mine şi tine şi urmaşii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziţi este acesta: toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur... Şi acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi" (Fac. 17, 10—11). Născându-Se din seminţia lui Avraam, Mântuitorul a fost El însuşi dus la templu la opt zile şi tăiat împrejur, confirmând prin aceasta că a venit să împlinească Legea. In tot decursul activităţii Sale pământeşti nici n-a făcut altceva decât s-o desăvârşească, arătând însă că dacă ea este respectată doar ca un act exterior, devine o piedică în calea mântuirii, şi numai în măsura în care este privită în sensul său spiritual ne duce în împărăţie, „tăierea-mprejur fiind cea a inimii, în duh, nu în literă". (Rm. 2, 29). Un alt aspect se referă la faptul că tot cu acelaşi prilej, Celui tăiat împrejur „I-au pus numele Iisus, aşa după cum a fost numit de înger mai înante de a Se fi zămislit El în pântece" (Lc. 2, 21). Ceea ce s-a petrecut la Naştere, se împlineşte acum, când Dumnezeu acceptă să poarte un nume, să se identifice, iar lucrul acesta are pentru noi o importanţă cu totul deosebită. Ştim că prin structura sa cea mai intimă omul este destinat dialogului, neputând exista şi nici împlini decât in măsura în care se deschide şi comunică cu ceilalţi, iar in afara acestei ieşiri din sine este condamnat la izolare şi dispariţie. Există un moment, în orice relaţie inter-umană, când dorim să intrăm în legătură cu un altul, iar acest lucru devine posibil abia din momentul in care celălalt îşi declină identitatea, iar identitatea ni se dezvăluie atunci când îi descoperim numele. Numai atunci când cunoaştem numele unei persoane putem intra în comuniune cu ea, pentru că nume este definitoriu pentru persoană, se identifică cu ea şi o exprimă. Numele este persoana. De aceea este aşa de important pentru noi numele pe care-l primim la Botez, pentru că prin nume suntem puşi în legătură cu Dumnezeu. Pruncul nounăscut începe să aibe un contur abia din momentul in care este numit, pentru că numele îl aşează în relaţie cu Dumnezeu. Numele ne scoate din starea de indefinit şi ne înscrie intr-un sens anume. In sensul şi ordinea lui Dumnezeu. In afară de numele care ni se dă la Botez şi care ne exprimă, fiecare fiinţă umană mai are şi un nume tainic. Este numele pe care nu-l cunoaştem şi care ne va fi descoperit doar atunci când vom intra in împărăţia Tatălui, atunci fiecăruia dintre noi „i se va da o pietricică albă şi pe pietricică va fi scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie decât cel care-l primeşte“ (Apoc. 2, 17). Acesta va fi cuvântul tainic care ne cuprinde şi ne exprimă pe fiecare în ceea ce avem mai specific şi nimeni nu poate cunoaşte sensul acestui cuvânt „cine dintre oameni le ştie pe cele ale omului, în afară de duhul omului, care este în el?“ (1 Cor. 2, 10). Iar adâncimea şi taina duhului omenesc numai Dumnezeu le cunoaşte. Atâta timp cât nu reuşim să găsim un nume prin care să-L putem exprima pe Dumnezeu, nu vom putea să intrăm în relaţie cu El, iar dacă ne vom limita doar la nume abstracte, prin aceasta nu vom face altceva decât să ne dăm seama cât de străin şi de departe de noi este, rămânând doar un „Dumnezeu ascuns“ (Is. 45, 15), un „necunoscut" (FA. 17, 23). In efortul său de pătrundere, în profunzimea misterului divin, omul a încercat să-L asemuiască pe Dumnezeu cu diverse forme şi fenomene din propriul său univers, care să fie accesibile capacităţii sale intelectuale. In esenţa lui insă, Dumnezeu îi rămâne un străin, pentru că cuvintele şi conceptele omeneşti se dovedesc sărace şi absolut insuficiente în a reda inefabilul divin. (Continuare în pag. a 3-a) Pr. NICOLAE STOIA Anul 147 SIBIU M. Eminescu - Coloană Infinită Răsărit pe cerul literaturii noastre la cumpăna veacului trecut, M. Eminescu ocupă locul primului astru în constelaţia poeziei româneşti. In vecinătatea lui strălucesc minunatele faţade de la Voroneţ, Moldoviţa şi Suceviţa, adevărate ecrane vii, şi răsună în preajmă cântecele rapsozilor populari, de unde şi-au luat zborul Balada şi Crai Nou ale lui Ciprian Porumbescu şi Rapsodiile lui George Enescu şi tot de pe aceste plaiuri ale Ţării de Sus: Porni luceafărul ... Poezia eminesciană se împleteşte cu farmecul neistovit al graiului Mioriţei şi se armonizează cu splendoarea cromaticii din pânzele lui N. Grigorescu, aşa încât, întregul curcubeu al cerului românesc, cu toţi luceferii lui, se sprijină parcă pe Coloana Infinitului a lui C. Brâncuşi. Luminat de o înaltă concepţie despre menirea poetului şi a poeziei în lume, el a creat în spiritul unei ante militante de mare valoare estetică şi etică. Poet naţional şi universal, stăpân pe toate, izvoarele limbii şi motivelor poetice, el aduce o interiorizare lirică de mare tensiune sufletească, în vaste amplitudini titaniene, înzestrat cu o sensibilitate de geniu, a prelucrat ,în formă nouă“ temele eterne ale inspiraţiei poetice: iubirea — „cea mai înaltă formă a existenţei umane" —, natura, patrimoniul popular, trecutul naţional, precum şi aspecte ale vieţii sociale, ştiind că menirea autenticei arte este de a da expresie specifică unor sentimente cu conţinut general omenesc. Subordonând tiparelor clasice patrimoniul popular pe care îl prelucra, transfigurându-l poetic, ştiind că din cizelarea şi şlefuirea motivelor şi nestematelor folclorice se naşte veşnica strălucire a operelor de artă, dându-le un sens nou, ce izvora din cerinţele sale lăuntrice, poetul păstra totuşi in poeziile sale sentimentul specific doinirii populare: tristeţe şi frământare, nelinişte şi dor, dând ca în Luceafărul, de pildă, creaţiei sale, logica şi organicitatea, simetria şi armonia, caracteristice marii gândiri clasice. El a înfrumuseţat basmul popular cu strălucirea talentului său, convertindu-i câteodată sensul în haina mitului şi simbolului propriu. Cu Luceafărul a atins culmile artei spre Care tindea. L-a turnat intr-o formă simplă,apropiată de cea populară, ascunzând însă prin acest procedeu o semnificaţie adâncă, de o mare bogăţie şi originalitate. Dragostea de patrie a poetului, dragostea faţă de popor, este exprimată prin dragostea faţă de trecutul glorios. Astfel, patriotismul cântat de poet, cu mijloacele artei sale, a dat încredere poporului in forţele sale. Prin farta sa, M. Eminescu l-a ajutat pe popor să se recunoască el însuşi în creaţiile sale proprii, în splendidele valori ale artei sale, devenindu-i cel mai Însemnat reprezentant poetic. M. Emînescu ia făurit poporu-; Iui oglinda de aur în care acesta îşi poate vedea toată bogăţia şi profunzimea sufletului său, a geniului său. De aceea a exclamat: — O popor! Cine cunoaşte al tău geniu şi adâncime. El avea toată îndreptăţirea să exclame aceste cuvinte, pentru că In numele lui a creat şi din sânul său s-a născut: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar“. Exponent spiritual al poporului nostru, M. Emînescu e Coloana Infinităa poeziei româneşti! GRAŢIAN JUCAN m Formarea identităţii în Biserica Ortodoxă* După Dicţionarul Enciclopedic, identitatea ar trebui să definească acele calităţi care fac ca o persoană, un popor sau o biserică să fie ea însăşi şi nu alta, e ceea ce defineşte cel mai fidel aceste realităţi. „Identitatea" apare aici ca o realitate destul de amplă, circumscrisă doar de „Biserica Ortodoxă". De aceea, îmi voi permite să restrâng tema şi să vorbesc de „identitatea ortodoxă in estul Europei". Vorbind de formarea identităţii, mă voi adresa în primul rând tinerilor, apoi celor însărcinaţi cu formarea identităţii: educatori, profesori, preoţi. 1. în acelaşi timp, vreau să notez că identitatea religioasă nu poate fi separată de identitatea culturală, politică, socială sau cea economică. Toate împreună realizează o unitate, un întreg ce nu trebuie divizat, separat sau analizat după criterii artificiale. în plus, subliniez cu tărie că identitatea ortodoxă se raportează la realitatea creştină însăşi, la revelaţia pe care se fondează şi identitatea catolică şi protestantă, ca şi înseşi structurile de bază ale culturi europene. Ţin, deci, să amintesc mai întâi elementele ce unesc şi ne definesc drept creştini; acestea ne pot ajuta să depăşim dualisme de tipul: Est-Vest, Orient- Occident sau Nord-Sud. Reapare aici, desigur, problema atât de actuală a Europei, ce realizează fantasma supra-statală a unei Etrope de sfârşit de mileniu, sfidând realităţile politico-religioase, culturale şi istorice. Ca *) Relaţiune prezentată in cadrul primei serii de conferinţe organizate de „Secretariatul pentru Activităţi Ecumenice", Grupul de Parma, cu tema: „Ecumenismul in faţa dialogului inter-religios: identitatea şi acceptarea celuilalt“, desfăşurate in cadrul Mănăstirii Benedictine „Sf. loan Evanghelistul" din Parma, 25 nov. 1998, şi cum Europa ar fi lipsită de trecut sau istorie sau ca şi cum cultura europeană n-ar fi grecolatino-creştină. Oare Europa înseamnă doar Europa centrală şi occidentală? Care ar fi criteriile unei asemenea împărţiri? Doar cei economici, ai economiei de piaţă? Oare elementele culturale şi religioase nu mai înseamnă nimic? E datoria Bisericilor Europei să-şi facă auzite glasurile privind identitatea pe continentul nostru. Dacă Europa răsăriteană şi de sud este ortodoxă, nu-i mai puţin europeană, dar tocmai pentru identitatea sa cultural-religioasă aparţine Europei, chiar dacă politicienii Comunităţii Europene o vor sau nu. Dacă elementul definitoriu al Europei este exclusiv economia, ar trebui să vorbim doar de „Piaţa Europeană“; dar dacă Europa înseamnă ceva mai mult, atunci martirii din răsăritul Europei, care au plătit cu viaţa şi cu libertatea lor apartenenţa la Biserica Creştină, nu sunt cu nimic mai prejos decât martirii creştini din secolele al III-lea şi al IV-lea, când mărturiseau pe Hristos in faţa unui Imeriu păgân. Martirii de azi au mărturisit pe Hristos In faţa păgânismului ateu şi materialist-comunist. Acesta poate fi un Criteriu pentru a exclude Bisericile şi popoarele lor din Ceea ce numim Europa? Doar dacă Europa nu mai are nimic creştin! Dar nu este aşa. Însăşi prezenţa mea aici este sugestivă. Voi încerca să mă limitez la ceea ce înseamnă, pentru mine, formarea identităţii religioase in ortodoxie. Trebuie să afirm principial că Ortodoxia înseamnă ceea ce e mai conform naturii umane! Aceasta nu vrea să excludă alte realităţi confesionale; dimpotrivă, ceea ce defineşte crezul ortodox aparţine unei tradiţii comune Bisericilor Creştine, numite „Biserici-surori", tradiţia primului mileniu creştin, a Bisericii neimpărţite. 2. Vorbind de formarea identităţii ortodoxe, discursul meu va fi, în mod necesar, unul liturgic, care cheamă o prezenţă esenţială: aceea a lui Hristos în mijlocul credincioşilor Săi. De aceea, tânărul ce-şi formează propria identitate religioasa întâlneşte liturgic pe Hristos, ca pe o realitate de nesubstituit, in interiorul unui act cultural-liturgic. Ca ortodox, şi deci aparţinând unei biserici tradiţionale, tânărul se raportează mereu la o sănătoasă şi puternică tradiţie, ce reprezintă experienţa Bisericii Creştine de-a lungul secolelor. Pentru un asemenea mai tir, filoanele formării identităţii lui sunt familia, Biserica şi şcoala. Această ordine a făcut ca, în ţările ex-comuniste, credinţa creştină să dureze şi în timpul celor 50 sau 70 de ani de opresiune bolşevică. Şi tocmai tinerii au fost aceia care au dărâmat regimul politic ateu şi materialist. 3. Raportul sufletului tânărului cu lumea se construieşte în interiorul unui dialog — fondat ontologic — cu realitatea ce îl înconjoară. La aceste niveluri, tânărul îl întâlneşte pe Hristos, intr-un tainic act liturgic. Primul nivel e cel cosmic: tânărul il întâlneşte pe Hristos în natură, un cosmos, în mijlocul creaţiei. Cerurile liturgice — pâinea şi vinul — sunt simboluri ale creaţiei, dar şi ale subzistenţei vieţii umane, iar raportul tânărului cu creatul e unul liturgic. Hristos i se descoperă şi îi vorbeşte într-un grai tainic şi face din această Întâlnire o liturghie, la care sufletul tânărului e cu adevărat sensibil. Intr-o întâlnire de acest fel, sufletul lui se racordează la ritmurile naturii, iar cosmosul se sfinţeşte în vederea liberării (Continuare in pag. a 2-a) Ierom. IUVENALIE ION IONAŞCU, Parohul Comunităţii Ortodoxe Române „Sf. Ioan Casian“ din Roma