Telegraful Român, 1999 (Anul 147, nr. 1-48)

1999-01-01 / nr. 1-2

I Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853 LA MULŢI ANI 1999! Am intrat cu ajutorul lui Dumnezeu în Noul An de graţie 1999, ultimul an al mileniului doi, cel care va face trecerea omenirii în­tregi în mileniul al treilea. Am intrat în Noul An 1999, comemorând tot atâţia ani de la Naş­terea Mântuitorului Iisus Hristos, Cel care are în stăpânirea Sa „anii şi vremurile“ şi pregătindu-ne sa păşim şi noi în anul Jubileului, 2000. Cu siguranţă că ne-am despărţit cu drag de anul ce s-a încheiat, am putea spune cu duioşie, căci la cumpăna dintre ani şi vremi am re­memorat în câteva clipe de răgaz la zilele scurse în el, la bucuriile şi satisfacţiile pe care le-am avut şi le-am trăit ca şi la încercările şi necazurile la care am fost supuşi în decursul lui. întâi de toate, pentru noi creştinii, anul ce a trecut ca şi ceilalţi de până acum, sunt mărturii ale bunătăţii şi ale milostivirii lui Dumnezeu care a binevoit să ne prelungească firul vieţii în scopul împlinirii noastre pe acest pământ şi întru dobândirea mântuirii şi a vieţii de veci în împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, primul gând pe care tre­buie să-l avem la cumpăna dintre ani, este acela de mulţumire şi de slăvire a bunătăţii lui Dumnezeu, rostind împreună cu proorocul şi psalmistul David: „Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile lui" (Ps. 102, 2). Trecând pragul Noului An 1999 se cuvine să ne amintim de toate dovezile de iubire şi de bunătate ale lui Dumnezeu de care ne-am împărtăşit din plin în decursul anilor trecuţi şi în acelaşi timp să-i mulţumim pentru „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit“ (Iacob 1, 17) pe care ni le trimite de acolo, de sus din cer. Trecând pragul Noului An 1999, ne simţim îndemnaţi să ne rugăm lui Dumnezeu să binecuvinteze cu harul Său curgerea anului în care am intrat, cu pace, sănătate şi belşug duhovnicesc sufletele şi cămi­nele noastre, ţara noastră şi întreaga lume. Trecând pragul Noului An 1999, ne gândim în acelaşi timp că viaţa noastră s-a mai scurtat cu un an şi că ne-am apropiat cu încă un pas de sfârşitul călătoriei noastre pământeşti spre zările împărăţiei lui Dumnezeu. Dar, oare, ne întrebăm no­i cu cât ne-am apropiat mai mult în cursul anului ce s-a sfârşit, de Dumnezeu?, Cu cât ne-am îndeplinit îndatoririle noastre de creştini şi de români? Am urcat noi, oare, mă­car o treaptă în virtute? Am făcut măcar un bine semenilor noştri? Ne-am înmulţit, oare, rugăciunea şi fapta bună mai mult ca în anii trecuţi? Iată întrebări pe care suntem chemaţi cu toţii să ni le punem şi la care conştiinţa noastră este obligată să dea răspuns bun. Anii vieţii noastre sunt darul lui Dumnezeu, dar acest dar este unic, el nu ni se mai repetă, îl primim o singură dată şi depinde de noi să-l fructificăm şi să-l înmulţim în aşa fel încât el să poată fi benefic atât nouă cât şi semenilor noştri. Să ne ferim de a cheltui acest dar al vieţii în scopuri mărunte sau nefolositoare, să ne ferim de a petrece anii scumpi şi frumoşi ai vieţii printr-o vieţuire stearpă şi fără rod. (Continuare în pag. a 2-a)­­ VISARION RAŞINAREANU Episcop-vicar Sibiu o­o­o s­o m­oo o m oo yi­n loc luminat...! în loc de odihnă" Comemorăm anual evenimentele din decembrie 1989. Ne aducem aminte, cu deosebire, de cei care au căzut atunci, în marea lor ma­joritate tineri, răpuşi de gloanţele trimise spre ei, nu se ştie bine de către cine anume. Poposind în jurul mormintelor lor, cerem ca Dom­nul Dumnezeu să le aşeze sufletele „în loc luminat..., în loc de tihnă“. Este frumos că procedăm astfel, pentru că suntem datori să nu­i­tăm. Jertfa şi martiriul nu pot fi uitate. Totdeauna, pe astfel de ipte, care presupun eroismul şi sacrificiul suprem, se fundamen­­ază libertatea şi demnitatea unui neam. Poporul care ar nesocoti altul eroilor şi martirilor, ar risca să nu se bucure multă vreme e roadele libertăţii şi demnităţii dobândite prin luptă. Aceste valori, tocmai pentru că se obţin cu un preţ aşa de mare, trebuie păstrate cu scumpătate şi ferite de orice pericol, pentru că pierderea sau fie şi numai atingerea lor, duc, în chip inevitabil, la noi jertfe, la noi su­ferinţe şi dureri.­­ Am văzut şi anul acesta, în jurul mormintelor eroilor şi marti­rilor, părinţi, fraţi, soţii şi copii orfani, copleşiţi de durere pentru cei care au constituit speranţa vieţii lor şi care astăzi nu mai sunt printre ei. Şi de aceştia, de membrii familiilor îndurerate ale marti­rilor trebuie să ne aducem aminte şi să cerem de la Dumnezeu mângâiere şi întărire pentru ei. Cât despre noi, care trăim şi n-am fost încercaţi cu moarte, precum eroii şi martirii, şi nici mi durere şi suferinţă, precum familiile lor, să cerem de la Dumnezeu iertare. De aşa ceva avem nevoie, atâta vreme cât nu s-a reuşit încă să se dea răspunsul aşteptat la multe dintre întrebările legate de acele dramatice zile ale lui decembrie 1989. Pr. Prof. DUMITRU ABRUDAN ­BIBLIOTECA „ASTRA"­­ I B­IT­ FOAIE EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI Numele mai presus de orice nume „Cum ţi-e numele? ca să te slăvim, când se va plini cu­vântul tău“. Zis-a îngerul către el: „La ce mă în­trebi tu de numele meu? Că el e minunat“. (Jud. 13, 17—18) Dintre cele zece sărbători îm­părăteşti câte sunt în decursul unui an bisericesc, Tăierea îm­prejur cea după trup a Dom­nului este cea mai puţin trata­tă în literatura omiletică orto­doxă. Faptul că se suprapune cu alte două sărbători, respec­tiv Sf. Vasile cel Mare şi Anul Nou, precum şi menţionarea foarte, succintă a evenimentului ca atare în Sf. Scriptură — doar Sf. Ev. Luca îl aminteşte în cap. 2, versetul 21 —, toate a­­cestea ar putea explica intr-o anumită măsură reţinerea teolo­gilor în abordarea acestui praz­nic. Două aspecte aş dori să relev în legătură cu acest eveniment din viaţa Mântuitorului. Prin aducerea la templu şi tăierea împrejur a Pruncului, avem con­firmarea faptului că omul, deşi răzuit în păcat, n-a fost nicio­dată, de-a lungul existenţei sale, întru totul părăsit de Dumnezeu. Aceasta explică credinţa po­porului evreu care vedea în fie­care prunc de parte bărbătească pe posibilul Mesia. In nădejdea împlinirii făgăduinţei făcute de Dumnezeu de a trimite pe „Răs­cumpărătorul“ (Iov 19, 25) sute de ani la rând, poporul evreu şi-a dus copiii la templu, su­­punându-i ritualului tăierii îm­prejur, în baza legământului pe care Dumnezeu îl încheiase cu robul său Avraam („Iar legă­mântul dintre Mine şi tine şi ur­maşii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziţi este acesta: toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur... Şi acesta va fi semnul legământului din­tre Mine şi voi" (Fac. 17, 10—11). Născându-Se din seminţia lui Avraam, Mântuitorul a fost El însuşi dus la templu la opt zile şi tăiat împrejur, confirmând prin aceasta că a venit să împli­nească Legea. In tot decursul activităţii Sale pământeşti nici n-a făcut altceva decât s-o de­săvârşească, arătând însă că da­că ea este respectată doar ca un act exterior, devine o piedică în calea mântuirii, şi numai în măsura în care este privită în sensul său spiritual ne duce în împărăţie, „tăierea-mprejur fiind cea a inimii, în duh, nu în literă". (Rm. 2, 29). Un alt aspect se referă la fap­tul că tot cu acelaşi prilej, Ce­lui tăiat împrejur „I-au pus nu­mele Iisus, aşa după cum a fost numit de înger mai îna­nte de a Se fi zămislit El în pântece" (Lc. 2, 21). Ceea ce s-a petrecut la Naştere, se împlineşte acum, când Dumnezeu acceptă să poarte un nume, să se identifi­ce, iar lucrul acesta are pentru noi o importanţă cu totul deo­sebită. Ştim că prin structura sa cea mai intimă omul este destinat dialogului, neputând exista şi nici împlini decât in măsura în care se deschide şi comunică cu ceilalţi, iar in afara acestei ie­şiri din sine este condamnat la izolare şi dispariţie. Există un moment, în orice re­laţie inter-umană, când dorim să intrăm în legătură cu un altul, iar acest lucru devine posibil abia din momentul in care ce­lălalt îşi declină identitatea, iar identitatea ni se dezvăluie atunci când îi descoperim nu­mele. Numai atunci când cu­noaştem numele unei persoane putem intra în comuniune cu ea, pentru că num­­e este defi­nitoriu pentru persoană, se iden­tifică cu ea şi o exprimă. Nu­mele este persoana. De aceea este aşa de impor­tant pentru noi numele pe ca­­re-l primim la Botez, pentru că prin nume suntem puşi în legă­tură cu Dumnezeu. Pruncul nou­­născut începe să aibe un con­tur abia din momentul in care este numit, pentru că numele îl aşează în relaţie cu Dumne­zeu. Numele ne scoate din sta­rea de indefinit şi ne înscrie intr-un sens anume. In sensul şi ordinea lui Dumnezeu. In afară de numele care ni se dă la Botez şi care ne exprimă, fiecare fiinţă umană mai are şi un nume tainic. Este numele pe care nu-l cunoaştem şi care ne va fi descoperit doar atunci când vom intra in împărăţia Ta­tălui, atunci fiecăruia dintre noi „i se va da o pietricică albă şi pe pietricică va fi scris un nu­me nou, pe care nimeni nu­-l ştie decât cel care-l primeşte“ (Apoc. 2, 17). Acesta va fi cu­vântul tainic care ne cuprinde şi ne exprimă pe fiecare în ceea ce avem mai specific şi nimeni nu poate cunoaşte sen­sul acestui cuvânt „cine dintre oameni le ştie pe cele ale o­­mului, în afară de duhul omu­lui, care este în el?“ (1 Cor. 2, 10). Iar adâncimea şi taina du­hului omenesc numai Dumnezeu le cunoaşte. Atâta timp cât nu reuşim să găsim un nume prin care să-L putem exprima pe Dumnezeu, nu vom putea să intrăm în relaţie cu El, iar dacă ne vom limita doar la nume abstracte, prin a­­ceasta nu vom face altceva de­cât să ne dăm seama cât de străin şi de departe de noi este, rămânând doar un „Dumnezeu ascuns“ (Is. 45, 15), un „necu­noscut" (FA. 17, 23). In efortul său de pătrundere, în profunzimea misterului divin, omul a încercat să-L asemuias­­că pe Dumnezeu cu diverse for­me şi fenomene din propriul său univers, care să fie accesibile capacităţii sale intelectuale. In esenţa lui insă, Dumnezeu îi ră­mâne un străin, pentru că cu­vintele şi conceptele omeneşti se dovedesc sărace şi absolut insuficiente în a reda inefabilul divin. (Continuare în pag. a 3-a) Pr. NICOLAE STOIA Anul 147 SIBIU M. Eminescu - Coloană Infinită Răsărit pe cerul literaturii noastre la cumpăna veacului trecut, M. Eminescu ocupă lo­cul primului astru în constela­ţia poeziei româneşti. In vecină­tatea lui strălucesc minunatele faţade de l­a Voroneţ, Moldovi­­ţa şi Suceviţa, adevărate ecra­ne vii, şi răsună în preajmă cântecele rapsozilor populari, de unde şi-au luat zborul Balada şi Crai Nou ale lui Ciprian Po­­rumbescu şi Rapsodiile lui Geor­ge Enescu şi tot de pe aceste plaiuri ale Ţării de Sus: Porni luceafărul ... Poezia eminesciană se împle­teşte cu farmecul neistovit al graiului Mioriţei şi se armo­nizează cu splendoarea croma­ticii din pânzele lui N. Grigo­­rescu, aşa încât, întregul curcu­beu al cerului românesc, cu toţi luceferii lui, se sprijină parcă pe Coloana Infinitului a lui C. Brâncuşi. Luminat de o înaltă concepţie despre menirea poetului şi a poeziei în lume, el a creat în spiritul unei ante militante de mare valoare estetică şi etică. Poet naţional şi universal, stă­pân pe toate, izvoarele limbii şi motivelor poetice, el aduce o interiorizare lirică de mare ten­siune sufletească, în vaste am­plitudini titaniene, înzestrat cu o sensibilitate de geniu, a prelucrat ,­în formă nouă“ temele eterne ale inspira­ţiei poetice: iubirea — „cea mai înaltă formă a existenţei umane" —, natura, patrimoniul popular, trecutul naţional, precum şi as­pecte ale vieţii sociale, ştiind că menirea autenticei arte este de a da expresie specifică unor senti­mente cu conţinut general ome­nesc. Subordonând tiparelor clasice patrimoniul popular pe care îl prelucra, transfigurându-l poe­tic, ştiind că din cizelarea şi şlefuirea motivelor şi nestemate­lor folclorice se naşte veşnica strălucire a operelor de artă, dându-le un sens nou, ce izvo­ra din cerinţele sale lăuntrice, poetul păstra totuşi in poeziile sale sentimentul specific doinirii populare: tristeţe şi frământare, nelinişte şi dor, dând ca în Lu­ceafărul, de pildă, creaţiei sale, logica şi organicitatea, simetria şi armonia, caracteristice marii gândiri clasice. El a înfrumuseţat basmul popular cu strălucirea talentu­lui său, convertindu-i câteodată sensul în haina mitului şi simbo­lului propriu. Cu Luceafărul a atins culmile artei spre Care tindea. L-a turnat intr-o formă simplă,­­apropiată de cea popu­lară, ascunzând însă prin acest procedeu o semnificaţie adâncă, de o mare bogăţie şi originali­tate. Dragostea de patrie a poetu­lui, dragostea faţă de popor, este exprimată prin dragostea faţă de trecutul glorios. Astfel, patriotismul cântat de poet, cu mijloacele artei sale, a dat în­credere poporului in forţele sa­le. Prin far­ta sa, M. Emines­cu l-a ajutat pe popor să se recu­noască el însuşi în creaţiile sale proprii, în splendidele valori ale artei sale, devenindu-i cel mai Însemnat reprezentant poetic. M. Emînescu ia făurit poporu-; Iui oglinda de aur în care a­­cesta îşi poate vedea toată bo­găţia şi profunzimea sufletului său, a geniului său. De aceea a exclamat: — O popor! Cine cunoaşte al tău geniu şi­ adâncime. El avea toată îndreptăţirea să exclame aceste cuvinte, pentru că In numele lui a creat şi din sânul său s-a născut: „Dumne­zeul geniului m-a sorbit din po­por, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar“. Exponent spiritual al poporu­lui nostru, M. Emînescu e Co­loana Infinită­­a poeziei româ­neşti! GRAŢIAN JUCAN m Formarea identităţii în Biserica Ortodoxă* După Dicţionarul Enciclopedic, identitatea ar trebui să defi­nească acele calităţi care fac ca o persoană, un popor sau o bi­serică să fie ea însăşi şi nu al­ta, e ceea ce defineşte cel mai fidel aceste realităţi. „Identita­tea" apare aici ca o realita­te destul de amplă, circumscrisă doar de „Biserica Ortodoxă". De aceea, îmi voi permite să re­strâng tema şi să vorbesc de „identitatea ortodoxă in estul Europei". Vorbind de formarea identită­ţii, mă voi adresa în primul rând tinerilor, apoi celor însărcinaţi cu formarea identităţii: educa­tori, profesori, preoţi. 1. în acelaşi timp, vreau să notez că identitatea religioasă nu poate fi separată de identi­tatea culturală, politică, socială sau cea economică. Toate îm­preună realizează o unitate, un întreg ce nu trebuie divizat, se­parat sau analizat după criterii artificiale. în plus, subliniez cu tărie că identitatea ortodoxă se rapor­tează la realitatea creştină în­săşi, la revelaţia pe care se fondează şi identitatea catolică şi protestantă, ca şi înseşi struc­turile de bază ale cultur­i euro­pene. Ţin, deci, să amintesc mai întâi elementele ce unesc şi ne definesc drept creştini; acestea ne pot ajuta să dep­ăşim dualis­me de tipul: Est-Vest, Orient- Occident sau Nord-Sud. Reapare aici, desigur, problema atât de actuală a Europei, ce realizea­ză fantasma supra-statală a unei Et­rope de sfârşit de mileniu, sfidând realităţile politico-reli­­gioase, culturale şi istorice. Ca *) Relaţiune prezentată in ca­drul primei serii de conferinţe organizate de „Secretariatul pentru Activităţi Ecumenice", Grupul de Parma, cu tema: „Ecu­­menismul in faţa dialogului in­­ter-religios: identitatea şi ac­ceptarea celuilalt“, desfăşurate in cadrul Mănăstirii Benedicti­ne „Sf. loan Evanghelistul" din Parma, 25 nov. 1998, şi cum Europa ar fi lipsită de trecut sau istorie sau ca şi cum cultura europeană n-ar fi greco­­latino-creştină. Oare Europa înseamnă doar Europa centrală şi occidentală? Care ar fi cri­teriile unei asemenea împărţiri? Doar cei economici, ai economiei de piaţă? Oare elementele cul­turale şi religioase nu mai în­seamnă nimic? E datoria Bise­ricilor Europei să-şi facă auzite glasurile privind identitatea pe continentul nostru. Dacă Euro­pa răsăriteană şi de sud­ est­e ortodoxă, nu-i mai puţin euro­peană,­ dar tocmai pentru iden­titatea sa cultural-religioasă a­­parţine Europei, chiar dacă poli­ticienii Comunităţii Europene o vor sau nu. Dacă elementul definitoriu al Europei este exclusiv economia, ar trebui să vorbim doar de „Piaţa Europeană“; dar dacă Eu­ropa înseamnă ceva mai mult, atunci martirii din răsăritul Eu­ropei, care au plătit cu viaţa şi cu libertatea lor apartenenţa la Biserica Creştină, nu sunt cu ni­mic mai prejos decât martiri­i creştini din secolele al III-lea şi al IV-lea, când mărturiseau pe Hristos in faţa unui Im­eriu păgân. Martirii de azi au mărtu­risit pe Hristos In faţa păgâ­­nismului ateu şi materialist-co­­munist. Acesta poate fi un Cri­teriu pentru a exclude Bisericile şi popoarele lor din Ceea ce numim Europa? Doar dacă Euro­pa nu mai are nimic creştin! Dar nu este aşa. Însăşi prezenţa mea aici este sugestivă. Voi încerca să mă limitez la ceea ce înseamnă, pentru mine, formarea identităţii religioase in ortodoxie. Trebuie să afirm principial că Ortodoxia înseamnă ceea ce e mai conform naturii umane! A­­ceasta nu vrea să excludă alte realităţi confesionale; dimpo­trivă, ceea ce defineşte crezul ortodox aparţine unei tradiţii comune Bisericilor Creştine, nu­mite „Biserici-surori", tradiţia primului mileniu creştin, a Bise­ricii neimpărţite. 2. Vorbind de formarea iden­tităţii ortodoxe, discursul meu va fi, în mod necesar, unul li­turgic, ca­re cheamă o prezenţă esenţială: aceea a lui Hristos în mijlocul credincioşilor Săi. De aceea, tânărul ce-şi formea­ză propria identitate religioasa întâlneşte liturgic pe Hristos, ca pe o realitate de nesubstituit, in interiorul unui act cultural-li­­turgic. Ca ortodox, şi deci apar­ţinând unei biserici tradiţionale, tânărul se raportează mereu la o sănătoasă şi puternică tradi­ţie, ce reprezintă experienţa Bi­sericii Creştine de-a lungul seco­lelor. Pentru un asemenea mai tir, filoanele formării identită­ţii­ lui sunt familia, Biserica şi şcoala. Această ordine a făcut ca, în ţările ex-comuniste, cre­dinţa creştină să dureze şi în timpul celor 50 sau 70 de ani de opresiune bolşevică. Şi toc­mai tinerii au fost aceia care au dărâmat regimul politic ateu şi materialist. 3. Raportul sufletului tânărului cu lumea se construieşte în in­teriorul unui dialog — fondat ontologic — cu­ realitatea ce îl înconjoară. La aceste niveluri, tânărul îl întâlneşte pe Hristos, intr-un tainic act liturgic. Primul nivel e cel cosmic: tâ­nărul il întâlneşte pe Hristos în natură, un cosmos, în mijlo­cul creaţiei. Cerurile liturgice — pâinea şi vinul — sunt sim­boluri ale creaţiei, dar şi ale subzistenţei vieţii umane, iar raportul tânărului cu creatul e unul liturgic. Hristos i se des­coperă şi îi vorbeşte înt­r-un grai tainic şi face din această Întâlnire o liturghie, la care su­fletul tânărului e cu adevărat sensibil. Intr-o întâlnire de acest fel, sufletul lui se racordează la rit­murile naturii, iar cosmosul se sfinţeşte în vederea liberării (Continuare in pag. a 2-a) Ierom. IUVENALIE ION IONAŞCU, Parohul Comunităţii Ortodoxe Române „Sf. Ioan Casian“ din Roma

Next