Telegraful Român, 2000 (Anul 148, nr. 1-48)

2000-01-01 / nr. 1-4

Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853 FOAIE editata de arhiepiscopia ortodoxa romana a sibiului i la Multi dini - 2000! ­000 — An al Marelui Jubileu Cu voia lui Dumnezeu "al Atotputernic am intrat­­ toţii în Noul An, anul­­ graţie 2000. Anul cel vechi, 1999, s-a ras liniştit deja în colbul loteriei cu toate bucuriile , împlinirile lui dar şi cu de neajunsurile, lipsurile greutăţile lui. Am intrat în noul An .00. Cifră rotundă, culme­a milenii, an binecuvân­­it, an al Marelui Jubileu când întreaga lume creşti­nă va comemora împlinirea a 2000 de ani de la întrupa­rea Logosului veşnic, Mân­tuitorul nostru Iisus Hris­­tos. De pe culmea anilor în această zi de An Nou scru­tăm cu ochiul gândului nostru la vremea care a trecut şi ne facem, şi ar trebui să ne facem, un exa­men al conştiinţei pentru a vedea cât am progresat în bine şi în împlinirea porun­cilor evanghelice sau dim­potrivă la ceea ce am regre­sat în viaţa de zi cu zi în anul care a trecut. în acelaşi timp ne gân­dim întrebători la ceea ce ne va aduce noul an care vine, la bucuriile, necazu­rile, împlinirile şi deziluzii­le pe care le vom avea şi căutăm ceva şi pe cineva care să ne îndrume paşii spre tot binele şi să ne aju­te, şi acest ceva nu este altceva decât credinţa, iar Cineva nimeni altul decât Dumnezeu, Stăpânul istoriei. De pe culmea anilor în această zi de An Nou învă­ţăm cât suntem de trecă­tori în faţa veşniciei şi im­plicit cât valorează o zi din viaţa noastră în dobândirea vieţii celei veşnice. „Doamne, invaţă-ne cum să trăim ca să dobândim o inimă curată“, se ruga pen­tru el dar şi pentru noi, psalmistul David şi ne în­deamnă pe toţi să fim cu luare aminte la felul cum ne trăim viaţa în aşa fel încât să putem dobândi fe­ricirea şi bucuria vieţii şi aici, pe pământ, dar şi viaţa cea veşnică dincolo, în îm­părăţia lui Dumnezeu. „Binecuvinteazâ, Doamne, cununa anului bunătăţii Tale" invoca în duh de ru­găciune acelaşi prooroc şi psalmist al Vechiului Testa­ment, iar rugăciunea lui devine şi rugăciunea noa­stră în a-i cere lui Dumne­zeu binecuvântarea Sa asu­pra timpului, asupra isto­riei şi asupra existenţei noastre. Timpul este un dar pe care ni-l face Dumne­zeu, El care este atemporal şi pentru care timpul nu există: „Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi" (Ps. 101, 28). (Continuare în pag. a 2-a)­ ­ VISARION RAŞINAREANU Episcop-vicar Sibiu Sfântul Ioan Damaschin — 1250 ani de la moartea sa — După biograful său, Ioan V Patriarhul Ierusalimului (706—735), renumitul părin­te bisericesc, s-a născut în cetatea Damasc din Siria, în anul 676, într-o familie de nobili bogaţi, dar buni creştini. Tatăl său Sergie ocupa un loc de frunte în administraţia fiscală a Si­riei. Cu toate că ţara sa a trecut vremelnic sub dife­rite stăpâniri străine, mem­brii familiei sale au fost menţinuţi în dregătoria lor. Sfântul Ioan mai avea un ite adoptiv Cosma, care ai târziu va ajunge epis­­od de Maiuma (+ 723), ca­re împreună au învăţat în­­sa părintească, de la un onah bătrân din Italia tot suna, plin de cunoştinţe ogice, filosofice şi mu- , .t. pe care l-a cumpărat î său din robia saracini­­abbasizi. ceştia fiind isteţi şi fe­­tivi, au învăţat cu mult­e, străbătând în puţină mie, toată învăţătura ce o afla în logică, filosof­e, aritmetică, astronomie, meş­­eşugul muzicii şi în spe­cial tainele dreptei credin­­e, întrecând pe dascălul lor, care se minuna de pro­cesul lor. îndeosebi Sfân­­t­ul Ioan s-a arătat un dis­­ns teolog şi un renumit întăreţ bisericesc, după am îl dezvăluie cărţile sa­­e de mai târziu, cele însu­flate de Dumnezeu. După moartea tatălui său, este numit în acea înaltă dregătorie (690—718) în Damasc. în această perioa­dă împăratul bizantin Leon Isaurul III (717—740) dez­lănţuie cu furie lupta con­tra Sfintelor Icoane, cunos­cută sub denumirea de „Ico­­nomahie“ şi emite chiar un edict iconoclast în 726, prin care cei ce nu-l respectau erau aspru pedepsiţi în di­ferite chipuri, aplicând chiar pedeapsa cu moartea. Bisericile golite de sfintele icoane şi distruse prin ar­dere, iar picturile biserici­lor acoperite cu var şi vop­sele. Fiul său Constantin Copronim V (741—775), continuă lupta începută de tatăl său și convoacă un si­nod iconoclast la Hiera lân­gă Constantinopol la 754. Imediat ce află de aceas­tă erezie a lui Leon Isaurul, Sfântul Ioan scrie cele trei tratate, dezvoltând rolul deosebit de mare al Sfinte­lor Icoane în creştinism, astfel : rolul estetic, de a împodobi locaşul de cult; rolul pedagogic, de a ne învăţa din istoria Bisericii, apoi rolul latreutic, ce în­soţeşte cultul divin şi un rol haric, de a mijloci­­a­(Continuare în pag. a 2-a) Ierodiacon CIOBÂCA TEOFILACT 1501101101101101108011011 O sută cincizeci de ani de Eminescu după Eminescu Au trecut o sută cincizeci de ani de la Naşterea mare­lui poet Eminescu, — 15 ia­nuarie 1850 — 15 ianuarie 2000 — ani de cultură ro­mânească pe tot spaţiul limbii româneşti, sub sem­nul geniului său, Eminescu e născătorul nostru de gân­duri. De când Eminescu a plecat din lumea noastră, şi iată că nu ştim încă totul despre el, mereu se desco­peră câte ceva nou. Emi­nescu ne-a învăţat un grai al minunii, limba Eminescu! Fără limba Eminescu multe ar rămâne neînţelese, şi bucuria lăuntrică din om, din acel adânc în care ne aşteaptă Părintele Ceresc, n-ar fi ajuns niciodată să iasă la lumina pământului. Despre Eminescu s-au scris biblioteci întregi deşi, până azi, nici măcar manu­scrisele lui nu sunt publi­cate toate, cum a cerut cândva, în tinereţe, Mircea Eliade, şi cum, după el, îşi făcuse un ideal din aceas­ta, Constantin Noica. Eminescu este al tuturor timpurilor şi, precum toate timpurile îl vor iubi, tot aşa va păstra pentru toate tim­purile secvenţe de taine din creaţia lui, care se vor re­vela pe rând, tuturor gene­raţiilor, una după alta. Au trecut o sută cincizeci de ani de când respirăm Eminescu, creştem cu Emi­nescu şi prin versul şi rugă­ciunile lui vedem şi simţim tot ce e bun şi frumos, su­fletele ni se fac mai bune, mintea mai agera iar inima mai caldă. Eminescu era frumos, „cum numa-n vis un înger se arată"! Un scriitor, di­plomat şi critic literar con­temporan cu Eminescu, Ni­­colae Petraşcu (n. 1859 în Tecuci), care a scris o car­te despre Eminescu (Buc. 1892 şi 1934), spune despre el că era: „un suflet trudit de problemele mari ale lu­mii“ (Cf. antologia: Ei l-au văzut pe Eminescu, de Cris­tina şi Victor Crăciun, Cluj- Napoca 1989, pag. 363). De altfel şi Nicu Gane îl descrie pe Eminescu la fel precum o face Caragiale: „îl am şi acum înaintea ochilor: chipul frumos şi blând, fire mistică, străină de lume, zămislită parcă în alte plaiuri. Ce frunte mă­reaţă şi încercată de gân­duri! Ce privire adâncă şi visătoare izvorâtă din cea mai nobilă inimă omeneas­că!" Iar Vlahuţă nu se la­să mai prejos descriindu-l: „Mi se pare un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru, ondulat, cu ochii duşi, ostenit de gânduri. Avea un glas profund, mu­zical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dă­deau cuvintelor o vibraţie particulară, ca şi cum ve­neau de departe, dintr-o lu­me necunoscută nouă“. Cultura lui, se ştie bine acum, nu numai pentru că ne-au spus-o biografii din­tâi, şi Vlahuţă în chip di­rect, „era vastă" şi din toa­te domeniile. Mi-aş permite să adaug doar câteva cu­vinte pe scurt: „Iubea lim­ba vechilor cărţi biseri­ceşti." Eminescu, zice Gas­­ter, „nu se sătura de limba veche şi frumoasă din acele (Continuare în pag. a 4-a) Dr. ANTONIE Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului Anul 14 8 SIBIU 1 și 15 ianuarie Nr. 1—4 3000 Un episod petrecut în urmă cu 400 de ani în legătură cu precursorul Unirii, Mi­hai Viteazul In zgomotul şi învălmă­şeala atâtor probleme, o­­rientarea spre faptele re­prezentative pe care le a­­vem, poate constitui o ac­centuare a puterii noastre lucrative. Inima oricărui român bate în alt ritm când se rosteşte numele lui Mi­­hai Viteazul, care ne-a de­prins sa credem că de Uni­rea noastră depinde idealul nostru de viaţă. Răsfoind paginile publicaţiilor care ni-l face apropiat pe eroul fără moarte Mihai Viteazul, la atâţia ani de la tragicul său sfârşit, îmi stăruie în gând folclorul nostru, care de secole păstrează urme­le lăsate de marele voievod în satele pe care le-a stră­bătut, în drum spre intrarea biruitoare în cetatea ctito­rită de împăratul Marc Au­­reliu, în Apulum (Alba Iu­­lia, Bălgrad). După ce voievodul s-a desprins de Șelimbăr, unde a biruit, înaintând spre Băl­grad — via Sibiu-Sebeş, a poposit în satul Răhău (Jud. Alba). Era într-o zi senină din istoricul an 1599. Ajuns în Răhău, Mihai Voievodul, considera că este necesar a revizui, încă o dată, planul de operaţii, înainte de a intra în capitala Ardealului românesc, n-a intrat în contact cu locatarii satului ci a urcat mai întâi, pe cul­mea cea mai înaltă a satu­lui, Bud­den, cum i se zice, ca să prindă sub panorama sa Cetatea Alba Iulia. Coborând de pe Budiden a zis oștenilor săi: „înainte de a înainta mai departe este necesar și util să po­posim o parte din noapte aici". Dorind a fi găzduit de un român şi pentru a se con­vinge personal de romani­tatea gazdei, a rugat pe gospodarul, învrednicit a-l avea oaspete a repeta fra­za: „Mihai Vodă turtă-n burtă“. Se înţelege că românul a reprodus îndată şi întocmai cuvintele, câtă vreme un străin s-ar fi împotmolit. Astfel, convins de romani­tatea gazdei sale, a dobân­dit totodată şi liniştea de a fi între ai săi. După epoca­lui eveniment istoric res­pectul faţă de Voievod a rămas atât de puternic, în Răhău, întrucât nici un să­tean n-a cutezat să-i pună copilului său numele Mi­hai. Nu.­ Nu se cade! Ar fi o profanare. Mihai a fost un supra-om, un fel de Mi­hail arhanghelul. Autorul acestor rânduri este originar din Răhău. Am intrat în al 98-lea an, cu­nosc bine trecutul istoric al satului, dar nu știu să fi purtat careva numele Mi­hai. Veac de veac satul Răhău şi-a mărturisit, în această modestă formă admiraţia şi respectul faţă de Vitea­zul care a dat strălucire neamului nostru. Pr. Prof. Dr. NICOLAE NEAGA P.S. dr. Nifon Mihailă , noul titular al Arhiepiscopiei Târgoviştei Marţi, 14 decembrie 1999, s-a întrunit la Bucureşti, în Aula Mare a Palatului Patriarhiei, Colegiul electoral bisericesc, în vederea com­pletării scaunului de arhiepiscop al Arhiepiscopiei Târgoviştei,­­ în urma vacantării acestuia prin decesul celui care a fost vrednicul de pomenire arhiepiscop Vasile Costin. La ora 9,30 s-a oficiat, în catedrala patriarhală, slujba Te-Deum-u­­■lui, iar la ora 10,00 membrii Colegiului electoral s-au adunat în aulă. După constituirea Secretariatului şi apelul nominal, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a deschis lucrările rostind un cuvânt de pomenire pentru cel care s-a mutat la Domnul, arhiepiscopul Vasile Costin. Intre altele Prea Fericirea Sa a spus: ,Am fost dintru început prezent în organizarea noii eparhii a Târgoviştei şi mi-am dat seama de îndatoririle care îi reveneau noului păstor. Arhiepiscopul Vasile a desfăşurat acolo o lucrare temeinică. A organizat un seminar, a în­fiinţat Facultatea de Teologie, a restaurat şi înfiinţat mai multe mănăstiri şi biserici, a îndrumat lucrarea pastoral-misionară a preo­ţilor şi credincioşilor. La înmormântarea sa am fost martorul durerii şi lacrimilor credincioşilor, pentru pierderea lui. Aşa l-am cunoscut şi noi, membrii Sf. Sinod, stăruitor în îndeplinirea misiunii s­abe şi cu iubire faţă de Biserică şi popor. El şi-a lăsat vasul de lut al trupului său în catedrala episcopală, spre a fi mereu între păstoriţii săi şi pentru a le asculta rugăciunile. Sunt recunoscător îndureratei familii a arhiepiscopului Vasile, din Maramureş, oameni ataşaţi ortodoxiei, care au acceptat să-l­­ lase acolo unde a slujit, deşi iniţial se hotărâseră să-l ducă în localitatea natală. Aşa se cuvenea ca păstorul să rămână între păstoriţii săi, fă­când parte din trupul viu al Arhiepiscopiei Târgoviştei, al cărei prim ierarh a fost“. La propunerea P. F. Sale s-a păstrat un moment de reculegere, în continuare Prea Fericitul Părinte Patriarh s-a referit la impor­tanţa Scaunului arhiepiscopal al Târgoviştei, care a fost leagănul Mi­tropoliei Ţării Româneşti, începând cu secolul al XVI-lea, odată cu venirea în ţară a patriarhului Nifon al Constantinopolului. Acesta, la cererea lui Radu cel Mare (1495-1508), s-a ocupat de reorganizarea ierarhiei bisericeşti, înfiinţând şi două noi centre eparhiale: la Râm­nic şi Buzău. După moartea sa, cu ocazia târnosirii mănăstirii lui Neagoe, de la Curtea de Argeş, în august 1517, Nifon a fost canoni­zat. Prezenţa sa în fruntea Mitropoliei Ţării Româneşti i-a sporit prestigiul acesteia. Urmele lui Nifon şi ale vestitului domn, Radu cel Mare simt încă vii pe plaiurile Târgoviştei. Chipurile lor ne privesc de pe zidurile mânăstirii Dealu, ale Vechii Mitropolii a Târgoviştei şi ale mânăstirii Viforâta. (Continuare în pag. a 2-a) Pr. Prof. DUMITRU ABRUDAN

Next