Telegraful Român, 2000 (Anul 148, nr. 1-48)
2000-01-01 / nr. 1-4
Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853 FOAIE editata de arhiepiscopia ortodoxa romana a sibiului i la Multi dini - 2000! 000 — An al Marelui Jubileu Cu voia lui Dumnezeu "al Atotputernic am intrat toţii în Noul An, anul graţie 2000. Anul cel vechi, 1999, s-a ras liniştit deja în colbul loteriei cu toate bucuriile , împlinirile lui dar şi cu de neajunsurile, lipsurile greutăţile lui. Am intrat în noul An .00. Cifră rotundă, culmea milenii, an binecuvânit, an al Marelui Jubileu când întreaga lume creştină va comemora împlinirea a 2000 de ani de la întruparea Logosului veşnic, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De pe culmea anilor în această zi de An Nou scrutăm cu ochiul gândului nostru la vremea care a trecut şi ne facem, şi ar trebui să ne facem, un examen al conştiinţei pentru a vedea cât am progresat în bine şi în împlinirea poruncilor evanghelice sau dimpotrivă la ceea ce am regresat în viaţa de zi cu zi în anul care a trecut. în acelaşi timp ne gândim întrebători la ceea ce ne va aduce noul an care vine, la bucuriile, necazurile, împlinirile şi deziluziile pe care le vom avea şi căutăm ceva şi pe cineva care să ne îndrume paşii spre tot binele şi să ne ajute, şi acest ceva nu este altceva decât credinţa, iar Cineva nimeni altul decât Dumnezeu, Stăpânul istoriei. De pe culmea anilor în această zi de An Nou învăţăm cât suntem de trecători în faţa veşniciei şi implicit cât valorează o zi din viaţa noastră în dobândirea vieţii celei veşnice. „Doamne, invaţă-ne cum să trăim ca să dobândim o inimă curată“, se ruga pentru el dar şi pentru noi, psalmistul David şi ne îndeamnă pe toţi să fim cu luare aminte la felul cum ne trăim viaţa în aşa fel încât să putem dobândi fericirea şi bucuria vieţii şi aici, pe pământ, dar şi viaţa cea veşnică dincolo, în împărăţia lui Dumnezeu. „Binecuvinteazâ, Doamne, cununa anului bunătăţii Tale" invoca în duh de rugăciune acelaşi prooroc şi psalmist al Vechiului Testament, iar rugăciunea lui devine şi rugăciunea noastră în a-i cere lui Dumnezeu binecuvântarea Sa asupra timpului, asupra istoriei şi asupra existenţei noastre. Timpul este un dar pe care ni-l face Dumnezeu, El care este atemporal şi pentru care timpul nu există: „Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi" (Ps. 101, 28). (Continuare în pag. a 2-a) VISARION RAŞINAREANU Episcop-vicar Sibiu Sfântul Ioan Damaschin — 1250 ani de la moartea sa — După biograful său, Ioan V Patriarhul Ierusalimului (706—735), renumitul părinte bisericesc, s-a născut în cetatea Damasc din Siria, în anul 676, într-o familie de nobili bogaţi, dar buni creştini. Tatăl său Sergie ocupa un loc de frunte în administraţia fiscală a Siriei. Cu toate că ţara sa a trecut vremelnic sub diferite stăpâniri străine, membrii familiei sale au fost menţinuţi în dregătoria lor. Sfântul Ioan mai avea un ite adoptiv Cosma, care ai târziu va ajunge episod de Maiuma (+ 723), care împreună au învăţat însa părintească, de la un onah bătrân din Italia tot suna, plin de cunoştinţe ogice, filosofice şi mu- , .t. pe care l-a cumpărat î său din robia saraciniabbasizi. ceştia fiind isteţi şi fetivi, au învăţat cu multe, străbătând în puţină mie, toată învăţătura ce o afla în logică, filosofe, aritmetică, astronomie, meşeşugul muzicii şi în special tainele dreptei credine, întrecând pe dascălul lor, care se minuna de procesul lor. îndeosebi Sfântul Ioan s-a arătat un disns teolog şi un renumit întăreţ bisericesc, după am îl dezvăluie cărţile sae de mai târziu, cele însuflate de Dumnezeu. După moartea tatălui său, este numit în acea înaltă dregătorie (690—718) în Damasc. în această perioadă împăratul bizantin Leon Isaurul III (717—740) dezlănţuie cu furie lupta contra Sfintelor Icoane, cunoscută sub denumirea de „Iconomahie“ şi emite chiar un edict iconoclast în 726, prin care cei ce nu-l respectau erau aspru pedepsiţi în diferite chipuri, aplicând chiar pedeapsa cu moartea. Bisericile golite de sfintele icoane şi distruse prin ardere, iar picturile bisericilor acoperite cu var şi vopsele. Fiul său Constantin Copronim V (741—775), continuă lupta începută de tatăl său și convoacă un sinod iconoclast la Hiera lângă Constantinopol la 754. Imediat ce află de această erezie a lui Leon Isaurul, Sfântul Ioan scrie cele trei tratate, dezvoltând rolul deosebit de mare al Sfintelor Icoane în creştinism, astfel : rolul estetic, de a împodobi locaşul de cult; rolul pedagogic, de a ne învăţa din istoria Bisericii, apoi rolul latreutic, ce însoţeşte cultul divin şi un rol haric, de a mijlocia(Continuare în pag. a 2-a) Ierodiacon CIOBÂCA TEOFILACT 1501101101101101108011011 O sută cincizeci de ani de Eminescu după Eminescu Au trecut o sută cincizeci de ani de la Naşterea marelui poet Eminescu, — 15 ianuarie 1850 — 15 ianuarie 2000 — ani de cultură românească pe tot spaţiul limbii româneşti, sub semnul geniului său, Eminescu e născătorul nostru de gânduri. De când Eminescu a plecat din lumea noastră, şi iată că nu ştim încă totul despre el, mereu se descoperă câte ceva nou. Eminescu ne-a învăţat un grai al minunii, limba Eminescu! Fără limba Eminescu multe ar rămâne neînţelese, şi bucuria lăuntrică din om, din acel adânc în care ne aşteaptă Părintele Ceresc, n-ar fi ajuns niciodată să iasă la lumina pământului. Despre Eminescu s-au scris biblioteci întregi deşi, până azi, nici măcar manuscrisele lui nu sunt publicate toate, cum a cerut cândva, în tinereţe, Mircea Eliade, şi cum, după el, îşi făcuse un ideal din aceasta, Constantin Noica. Eminescu este al tuturor timpurilor şi, precum toate timpurile îl vor iubi, tot aşa va păstra pentru toate timpurile secvenţe de taine din creaţia lui, care se vor revela pe rând, tuturor generaţiilor, una după alta. Au trecut o sută cincizeci de ani de când respirăm Eminescu, creştem cu Eminescu şi prin versul şi rugăciunile lui vedem şi simţim tot ce e bun şi frumos, sufletele ni se fac mai bune, mintea mai agera iar inima mai caldă. Eminescu era frumos, „cum numa-n vis un înger se arată"! Un scriitor, diplomat şi critic literar contemporan cu Eminescu, Nicolae Petraşcu (n. 1859 în Tecuci), care a scris o carte despre Eminescu (Buc. 1892 şi 1934), spune despre el că era: „un suflet trudit de problemele mari ale lumii“ (Cf. antologia: Ei l-au văzut pe Eminescu, de Cristina şi Victor Crăciun, Cluj- Napoca 1989, pag. 363). De altfel şi Nicu Gane îl descrie pe Eminescu la fel precum o face Caragiale: „îl am şi acum înaintea ochilor: chipul frumos şi blând, fire mistică, străină de lume, zămislită parcă în alte plaiuri. Ce frunte măreaţă şi încercată de gânduri! Ce privire adâncă şi visătoare izvorâtă din cea mai nobilă inimă omenească!" Iar Vlahuţă nu se lasă mai prejos descriindu-l: „Mi se pare un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru, ondulat, cu ochii duşi, ostenit de gânduri. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădeau cuvintelor o vibraţie particulară, ca şi cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă“. Cultura lui, se ştie bine acum, nu numai pentru că ne-au spus-o biografii dintâi, şi Vlahuţă în chip direct, „era vastă" şi din toate domeniile. Mi-aş permite să adaug doar câteva cuvinte pe scurt: „Iubea limba vechilor cărţi bisericeşti." Eminescu, zice Gaster, „nu se sătura de limba veche şi frumoasă din acele (Continuare în pag. a 4-a) Dr. ANTONIE Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului Anul 14 8 SIBIU 1 și 15 ianuarie Nr. 1—4 3000 Un episod petrecut în urmă cu 400 de ani în legătură cu precursorul Unirii, Mihai Viteazul In zgomotul şi învălmăşeala atâtor probleme, orientarea spre faptele reprezentative pe care le avem, poate constitui o accentuare a puterii noastre lucrative. Inima oricărui român bate în alt ritm când se rosteşte numele lui Mihai Viteazul, care ne-a deprins sa credem că de Unirea noastră depinde idealul nostru de viaţă. Răsfoind paginile publicaţiilor care ni-l face apropiat pe eroul fără moarte Mihai Viteazul, la atâţia ani de la tragicul său sfârşit, îmi stăruie în gând folclorul nostru, care de secole păstrează urmele lăsate de marele voievod în satele pe care le-a străbătut, în drum spre intrarea biruitoare în cetatea ctitorită de împăratul Marc Aureliu, în Apulum (Alba Iulia, Bălgrad). După ce voievodul s-a desprins de Șelimbăr, unde a biruit, înaintând spre Bălgrad — via Sibiu-Sebeş, a poposit în satul Răhău (Jud. Alba). Era într-o zi senină din istoricul an 1599. Ajuns în Răhău, Mihai Voievodul, considera că este necesar a revizui, încă o dată, planul de operaţii, înainte de a intra în capitala Ardealului românesc, n-a intrat în contact cu locatarii satului ci a urcat mai întâi, pe culmea cea mai înaltă a satului, Budden, cum i se zice, ca să prindă sub panorama sa Cetatea Alba Iulia. Coborând de pe Budiden a zis oștenilor săi: „înainte de a înainta mai departe este necesar și util să poposim o parte din noapte aici". Dorind a fi găzduit de un român şi pentru a se convinge personal de romanitatea gazdei, a rugat pe gospodarul, învrednicit a-l avea oaspete a repeta fraza: „Mihai Vodă turtă-n burtă“. Se înţelege că românul a reprodus îndată şi întocmai cuvintele, câtă vreme un străin s-ar fi împotmolit. Astfel, convins de romanitatea gazdei sale, a dobândit totodată şi liniştea de a fi între ai săi. După epocalui eveniment istoric respectul faţă de Voievod a rămas atât de puternic, în Răhău, întrucât nici un sătean n-a cutezat să-i pună copilului său numele Mihai. Nu. Nu se cade! Ar fi o profanare. Mihai a fost un supra-om, un fel de Mihail arhanghelul. Autorul acestor rânduri este originar din Răhău. Am intrat în al 98-lea an, cunosc bine trecutul istoric al satului, dar nu știu să fi purtat careva numele Mihai. Veac de veac satul Răhău şi-a mărturisit, în această modestă formă admiraţia şi respectul faţă de Viteazul care a dat strălucire neamului nostru. Pr. Prof. Dr. NICOLAE NEAGA P.S. dr. Nifon Mihailă , noul titular al Arhiepiscopiei Târgoviştei Marţi, 14 decembrie 1999, s-a întrunit la Bucureşti, în Aula Mare a Palatului Patriarhiei, Colegiul electoral bisericesc, în vederea completării scaunului de arhiepiscop al Arhiepiscopiei Târgoviştei, în urma vacantării acestuia prin decesul celui care a fost vrednicul de pomenire arhiepiscop Vasile Costin. La ora 9,30 s-a oficiat, în catedrala patriarhală, slujba Te-Deum-u■lui, iar la ora 10,00 membrii Colegiului electoral s-au adunat în aulă. După constituirea Secretariatului şi apelul nominal, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a deschis lucrările rostind un cuvânt de pomenire pentru cel care s-a mutat la Domnul, arhiepiscopul Vasile Costin. Intre altele Prea Fericirea Sa a spus: ,Am fost dintru început prezent în organizarea noii eparhii a Târgoviştei şi mi-am dat seama de îndatoririle care îi reveneau noului păstor. Arhiepiscopul Vasile a desfăşurat acolo o lucrare temeinică. A organizat un seminar, a înfiinţat Facultatea de Teologie, a restaurat şi înfiinţat mai multe mănăstiri şi biserici, a îndrumat lucrarea pastoral-misionară a preoţilor şi credincioşilor. La înmormântarea sa am fost martorul durerii şi lacrimilor credincioşilor, pentru pierderea lui. Aşa l-am cunoscut şi noi, membrii Sf. Sinod, stăruitor în îndeplinirea misiunii sabe şi cu iubire faţă de Biserică şi popor. El şi-a lăsat vasul de lut al trupului său în catedrala episcopală, spre a fi mereu între păstoriţii săi şi pentru a le asculta rugăciunile. Sunt recunoscător îndureratei familii a arhiepiscopului Vasile, din Maramureş, oameni ataşaţi ortodoxiei, care au acceptat să-l lase acolo unde a slujit, deşi iniţial se hotărâseră să-l ducă în localitatea natală. Aşa se cuvenea ca păstorul să rămână între păstoriţii săi, făcând parte din trupul viu al Arhiepiscopiei Târgoviştei, al cărei prim ierarh a fost“. La propunerea P. F. Sale s-a păstrat un moment de reculegere, în continuare Prea Fericitul Părinte Patriarh s-a referit la importanţa Scaunului arhiepiscopal al Târgoviştei, care a fost leagănul Mitropoliei Ţării Româneşti, începând cu secolul al XVI-lea, odată cu venirea în ţară a patriarhului Nifon al Constantinopolului. Acesta, la cererea lui Radu cel Mare (1495-1508), s-a ocupat de reorganizarea ierarhiei bisericeşti, înfiinţând şi două noi centre eparhiale: la Râmnic şi Buzău. După moartea sa, cu ocazia târnosirii mănăstirii lui Neagoe, de la Curtea de Argeş, în august 1517, Nifon a fost canonizat. Prezenţa sa în fruntea Mitropoliei Ţării Româneşti i-a sporit prestigiul acesteia. Urmele lui Nifon şi ale vestitului domn, Radu cel Mare simt încă vii pe plaiurile Târgoviştei. Chipurile lor ne privesc de pe zidurile mânăstirii Dealu, ale Vechii Mitropolii a Târgoviştei şi ale mânăstirii Viforâta. (Continuare în pag. a 2-a) Pr. Prof. DUMITRU ABRUDAN