Telegraful Român, 2001 (Anul 149, nr. 1-48)

2001-01-01 / nr. 1-4

Pag. 2 (Urmare din pag. 1) nentului. Tot la Niceea s-a desfăşurat şi ultimul Sinod Ecumenic (787), când a fost formulată învăţătura despre cinstirea Sfintelor Icoane, în semn de cinstire a acestui loc, după Sfânta Liturghie celebrată în biserica în care s-a desfăşurat, cu mai bine de douăsprezece secole în urmă, ultima întrunire ecumenică, întâistătătorii şi reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe au lansat Mesajul Ortodoxiei către lume în pragul celui de-al III-lea mileniu creştin. Intre credincioşii prezenţi la aceste momente liturgice s-au aflat credincioşi ortodocşi din întreaga lume, între care şi un grup de 50 de pelerini români sosiţi din ţară, prin intermediul Biroului de Pelerinaje al Patriarhiei Române, precum şi din străinătate, ca şi mulţi credincioşi musulmani din localitate, care au urmărit cu deosebit interes şi simpatie aceste manifestări. Redăm, în continuare, textul acestui Mesaj semnat la Constantinopol, la Sărbătoarea Naşterii Domnului 2000 şi proclamat la sfârşitul coliturghisirii de la Niceea: Mesajul Intâistătătorilor Bisericii Ortodoxe cu ocazia întâlnirii lor de la Constantinopol (Naşterea Domnului 2000) 1. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi la invitaţia binevoitoare a Patriarhului Ecumenic şi Arhiepiscop al Cetăţii lui Constantin împăratul, de a veni la reşedinţa sa din Fanar, noi, întâistătătorii Prea Sfintelor Biserici Ortodoxe din toată lumea, ne-am întrunit să coliturghisim Domnului în Sfânta Biserică istorică a înţelepciunii lui Dumnezeu din slăvită Cetate a Niceei, unde Părinţii noştri, mişcaţi de Prea Sfântul Duh, au formulat dogme de neclintit ale Credinţei noastre Ortodoxe. Cu acest prilej, adresăm binecuvântare de la Dumnezeu şi îmbrăţişarea dragostei şi a păcii credincioşilor ortodocşi de pe cuprinsul întregului pământ, fraţilor noştri creştini din lumea întreagă şi tuturor oamenilor de bine. Bucuraţi-vă pururi întru Domnul, fraţilor! Şi iarăşi vă zicem: „Bucuraţivă!“ (v. Filip, 4,4). 2. Prin această întrunire se ajunge pe culmea plinătăţii manifestărilor sărbătoreşti dedicate jubileului sfânt al împlinirii a două mii de ani de viaţă a Bisericii. Prin aceste manifestări, întreaga Biserică Ortodoxă din lume a înălţat laudă şi slavă lui Dumnezeu Cel în Treime, a Cărui neţărmurită dragoste şi milă nemăsurată au binevoit ca Fiul şi Cuvântul lui „să Se sălăşluiască între noi“ (loan 1, 14) prin întruparea Sa, mulţumită căreia „am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr“ (loan 1, 14). 3. Plecându-se cu gândul şi cu inima asupra acestui nepreţuit dar, prin care Domnul nostru S-a deşertat de slava Sa şi, smerindu-Se, a luat asupra Sa pe omul cel căzut, pentru noi făcându-Se „Emanuil, Dumnezeu cu noi“ (Mat. 1, 24), Biserica lui Hristos, ca trup al Său ce se continuă în veci, conştientizează înălţarea misiunii şi amploarea răspunderii ce îi revine în istorie. Cu teamă sfântă, cât şi spre provocările vremurilor care îi stau înainte. 4. Şi, în ceea ce priveşte cursul ei în istorie, Prea Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos, cu toată mulţumirea înalţă glas, odată cu Părintele cel cu graiurile de aur, zicând: „slavă lui Dumnezeu pentru toate“. Din prima zi de viaţă şi până în ceasul de acum — „şi chiar până când Domnul va veni“ (I Cor. 11, 26) —, Biserica înalţă crucea Lui şi primeşte harul Lui, har care „în slăbiciune se săvârşeşte“ (I Cor. 12, 9). De aceea, ori de câte ori este prigonită de tot felul de vrăjmaşi, ea biruieşte şi, în fiecare zi murind, iată, trăieşte! (v. II Cor. 6, 9). Aducându-şi aminte de cuvintele Domnului că, „porţile iadului nu o vor birui" (Mat. 16, 18) şi întărindu-se cu puterea învierii Lui (v. Filip, 3, 10), Biserica nu se înspăimântă în faţa celor ce se războiesc împotriva ei, oricât de puternici ar fi ei în cele ale acestei lumi. Ea se îngrijorează, se străduieşte şi se sileşte pentru un singur lucru: să transmită şi să dea în mod credibil expresie concretă dragostei lui Dumnezeu, Care S-a întrupat şi S-a descoperit în Hristos tuturor oamenilor din toate veacurile, aşa încât până şi cel mai dispreţuit şi părăsit om din lume să fi simţit şi să simtă că pentru el Dumnezeu este „Emanuil“, că în primul rând şi mai ales pentru el S-a făcut om. S-a răstignit şi a înviat, dăruind lumii trupul Său. Astfel, fiecare simte şi înţelege că Biserica adună laolaltă pe cei împrăştiaţi (v. Ioan 11, 52), împacă pe cei despărţiţi şi cuprinde în braţele sale, ca la sânul lui Dumnezeu, pe toţi cei „osteniţi şi împovăraţi“ (Mat. 11, 28), pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, pe cei săraci şi pe cei bogaţi şi întreaga Creaţie. 5. Adunându-se împreună în Dumnezeiasca Euharistie, Biserica realizează şi arată în lume şi istorie faptul că toţi suntem cuprinşi în Hristos ca într-un trup, şi astfel sunt depăşite toate discriminările şi contradicţiile, realizându-se comuniunea de dragoste adevărată, în care „nu mai este elen şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber“ (Col. 3, 11 şi Gal. 3, 18). Aşa, ea se face icoana împărăţiei lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp, şi imaginea ideală a societăţii umane, ea devine pregustare a biruinţei vieţii asupra morţii, a nestricăciunii, asupra stricăciunii, a dragostei asupra urii. 6. Acest Mesaj de unitate şi reconciliere este păstrat şi purtat de către Biserică de-a lungul veacuririlor ca o adevărată comoară sfântă. De aceea, Biserica socoteşte că cea dintâi şi cea mai mare şi de folos grijă este să vegheze la păstrarea unităţii proprii. Se înţelege pentru ce ea simte o adâncă tristeţe şi suferă amar ori de câte ori, din diverse motive, cămaşa cea fără cusătură a Domnului este ruptă sau unitatea ei este sfâşiată, chiar dacă în firea ei, Biserica rămâne întotdeauna neîmpărţită. Iată de ce, întorcându-ne cu gândul spre cele două milenii care s-au scurs până acum, ne exprimăm durerea pentru faptul că, în timp ce în primul mileniu după Hristos, Biserica Lui trăia în duhul tradiţiei comune şi nedespărţite, în al doilea mileniu, lumea creştină s-a împărţit şi s-a dezbinat în chip jalnic. Acest fapt a provocat o mai mare scandalizare a întregii lumi şi a dus la slăbirea puterii mesajului dragostei şi reconcilierii încredinţat nouă de către Domnul. Fără să căutăm şi să imputăm în clipa de faţă răspunderi istorice pentru această separare, îi chemăm pe toţi să lucreze prin dialogul adevărului şi al dragostei la unirea şi unitatea celor ce cred în Hristos, neprecupeţind osteneli şi trudă, „ţinând adevărul în iubire“ (Efes. 4, 15) şi „necăutând numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia" (Filip. 2, 4). Numai prin dialogul sincer şi fără urmă de rea credinţă, întemeiat pe tradiţia comună şi nedespărţită din primul mileniu după Hristos, se va zidi unitatea atât de mult dorită şi astăzi. Astfel, va deveni credibilă şi propovăduirea dragostei şi a împăcării în Hristos înaintea lumii contemporane. Acelaşi lucru dorim să subliniem şi în ceea ce priveşte toate eforturile de restabilire a unităţii creştinilor prin aşa-numita „mişcare ecumenică“ la care Biserica noastră Ortodoxă a luat parte încă de la începuturile acesteia. 7. Purtând de grijă de unitatea tuturor celor ce cred în Hristos şi ostenind, sârguindu-ne şi silindu-ne pentru ea, noi, cei cărora ne-a fost încredinţată oblăduirea Prea Sfintei Biserici Ortodoxe, nu trecem nicidecum cu vederea trebuinţa şi datoria de a lua aminte cu grijă şi a veghea la păstrarea şi creşterea unităţii însăşi a Bisericii noastre Ortodoxe. Am primit această unitate de la Părinţii noştri ca unitate în aceeaşi credinţă, viaţă cultică comună — şi mai ales în Sfintele Taine între care un loc de excepţie deţine Sfânta Euharistie , precum şi în comuniunea Sfinţilor. Ei ne-au lăsat pildă şi dreptatea să păşim pe urmele lor. într-adevăr, este minunat faptul că, în ciuda varietăţii limbilor, neamurilor, culturilor şi civilizaţiilor, această unitate străbate trupul Ortodoxiei în întregimea sa, făcând ca Sfintele Biserici Ortodoxe locale să alcătuiască un singur trup neîmpărţit, adică Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Cu smerenie recunoaştem că, în aceasta avem darul Sfântului Duh şi păzim unitatea noastră ca pe lumina ochilor noştri. 8. Ca nişte apărători, păstrători şi păzitori ai acestei unităţi, noi, cei ce săvârşim slujirea păstoririi bisericeşti, simţim o grea răspundere ori de câte ori apar primejdii şi tendinţe scizioniste în trupul Ortodoxiei. De altfel, şi în alte întruniri am condamnat cu hotărâre schismele care se luptă să le cadă pradă unitatea Prea Sfintei Biserici Ortodoxe. Acum, chemăm încă o dată pe toţi cei care din felurite motive s-au rupt de la structura canonică a Bisericii să se întoarcă la ea. Socotim că, la prezenta întrunire (Synaxă), este de datoria noastră să ne aducem aminte nouă înşine şi să amintim unii altora că n-ar trebui sub nici o formă ca modelul şi structurile Bisericilor Ortodoxe Autocefale moştenite din istorie să constituie pricină sau temei pentru creşterea peste măsură a neatârnării, în detrimentul unităţii noastre. Deşi existăm sub forma multor Biserici locale, totuşi nu încetăm să constituim Biserica cea Una. 9. în mod cu totul special, această aducere aminte se impune ori de câte ori autocefalia este corelată cu identitatea şi specificitatea naţională a popoarelor. Varietatea neamurilor, a culturilor şi civilizaţiilor este îndreptăţită şi binecuvântată de Dumnezeu. Sfânta noastră Biserică Ortodoxă o sfinţeşte şi o binecuvântează cu harul şi puterea ce de sus îi sunt date. Cu toate acestea, Biserica nu poate ca, prin natura ei, să constituie un factor de urmărire şi promovare a scopurilor şi intereselor oportuniste politice, naţionaliste sau rasiale. De o importanţă majoră este condamnarea de către Biserica Ortodoxă a ereziei naţionalismului şi rasismului în anul 1872, la Constantinopol. Orice ingerinţă în altă jurisdicţie canonică prin instalarea de episcopi nedependenţi de Biserica locală şi de păstorii canonici de acolo pune în pericol unitatea Bisericii şi contravine unor principii fundamentale ale eclesiologiei ortodoxe. 10. La fel de inacceptabilă şi condamnabilă trebuie să fie considerată orice tentativă de rupere a unităţii Bisericii pe motivul păstrării obiceiurilor, datinilor şi tradiţiilor sau al pretinsei apărări a purităţii Ortodoxiei. După cum dă mărturie întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, diferenţele în ceea ce priveşte obiceiurile şi datinile nu împiedică comunitatea euharistică a Bisericilor Ortodoxe, în timp ce păstrarea credinţei ortodoxe curate se asigură prin instituţia sinodală, care de la început a fost în Biserică instanţa ultimă în materie de credinţă. 11. împărtăşim aceste gânduri despre unitatea Bisericii tuturor celor ce cred în Hristos, dar mai ales celor ce poartă numele de „credincioşi ortodocşi“. Cu acest măreţ prilej istoric ne exprimăm convingerea fermă că fără unitatea în credinţă, cult, sfinţenia vieţii, dar şi în structura episcopală canonică a Bisericii, mărturia noastră în faţa lumii contemporane nu este deloc posibilă şi accesibilă omului de astăzi. 12. Pentru Biserică această unitate nu constituie un lux, ci un element constitutiv al existenţei şi mărturiei ei în lume. Unitatea Bisericii nu priveşte numai Biserica în sine însăşi, ci şi unitatea întregii umanităţi şi a lumii întregi. După învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, Biserica înfăţişează ca într-o icoană şi cuprinde un nume întreaga creaţie, deoarece este trupul lui Hristos „Celui ce plineşte toate întru toţi" (Efes. 1, 23). Prin urmare, purtând de grijă şi străduindu-ne cu zel sfânt pentru unitatea Bisericii, avem în minte căutările mai adânci ale oamenilor pentru depăşirea diferitelor dezbinări, contradicţii, ciocniri conflictuale şi războaie, setea de pace şi colaborare a oamenilor şi dorul lor după o societate în care toţi să trăiască în armonie, îngăduindu-se unii pe alţii în iubire, după îndemnul Apostolului (Efes. 4, 2). Astfel, unitatea Bisericii se oferă ca exemplu valabil pentru unitatea oamenilor, pentru acea unitate care să respecte specificul propriu fiecărei persoane şi fiecărui popor într-o perioadă de evoluţii şi dezvoltări impetuoase ale diferitelor tendinţe şi forme de „globalizare“. 13. De aceea chemăm pe toţi cei ce cred în Hristos să lucreze cu sârguinţă şi neobosit pentru restabilirea unităţii pierdute a creştinilor, purtând dialog unii cu alţii în duhul adevărului şi al dragostei. Pe cei care aparţin Sfintei noastre Biserici Ortodoxe îi chemăm să rămână uniţi în jurul episcopilor lor canonici, pururi aducându-şi aminte cuvintele de Dumnezeu insuflate ale Sfântului Ignatie Teoforul: „unde este episcopul, acolo este şi Biserica“. 14. încă o dată vă încredinţăm pe toţi că noi, ca nişte păstori responsabili şi întâistătători ai Bisericii lui Hristos, ne îngrijim fără dormitare pentru păstrarea ei şi pentru împlinirea în lume şi istorie a misiunii ei sacre, că luăm aminte cu toată atenţia la neliniştile omului, la aşteptările, dar şi la temerile lui acum, la trecerea în cel de al III-lea mileniu după Hristos. Regulat întrunindu-ne, personal sau prin reprezentanţii noştri, vrem să facem tot ce depinde de noi ca, asigurând şi promovând unitatea nepreţuită a Bisericii lui Hristos, pentru întreaga lume să devină înţeles, perceptibil şi cât se poate de evident faptul mântuirii: în Hristos şi prin Biserică, Dumnezeu nu se află departe de om, ci, pretutindeni prezent, El este pentru toţi „Emanuil“ (Dumnezeu este cu noi). 15. Pe toţi, pe cei de departe şi pe cei de aproape, vă îmbrăţişăm cu dragostea Domnului şi Dumnezeului nostru, Care S-a întrupat pentru mântuirea lumii şi tuturor Vă dorim şi ne rugăm ca harul şi mila Lui să se reverse din belşug peste toţi. Comunicat de presă ■ OHOBOBOHOBOBOBOE Anul 2001 (Urmare din pag. 1) pământului cele de trebuinţă pentru hrana noastră cea de toate zilele. Poate că niciodată rugăciunea nu este mai folositoare şi mai fierbinte decât la cumpăna dintre ani, când de pe culmea timpului înălţăm cereri şi mijlociri pentru noi, pentru Sf. Biserică şi pentru întreaga creaţie. Căci toate au nevoie de harul şi ajutorul lui Dumnezeu, iar omul ca şi stăpân al creaţiei are datoria sfântă de a o proteja şi de a se ruga pentru ea Creatorului suprem. Anul 2001, anul noului secol şi al noului mileniu a intrat deja pe răbojul vremii şi nădăjduim că va aduce din veşnicie adierea binecuvântării cereşti şi a păcii care covârşeşte toată mintea unei lumi însetate de pace şi de adevăr. Se cuvine să ne rugăm lui Dumnezeu să „binecuvinteze cununa Anului Nou“ ce a sosit cu pace, cu sănătate şi cu mântuire şi să ne străduim fiecare ca în noul an să fim mai buni, mai iertători, mai apropiaţi de Dumnezeu şi între noi, mai rugători şi mai iubitori de podoaba şi de cinstea Casei Domnului. Se cuvine ca întrarmaţi cu armele cele duhovniceşti să pornim încrezători în lupta noastră cu răul şi cu păcatul spre a deveni biruitori asupra lor şi a ne preface în „făpturi noi", aşa cum ne este chemarea şi menirea noastră. Se cuvine ca în Noul An să cercetăm mai des Cuvântul Domnului şi să ne adăpăm din izvorul cel viu şi de viaţă dătător al Evangheliei Mântuitorului Hristos, pentru a dobândi prin împreună lucrarea noastră cu tot binele „comoara cea nefurată în ceruri“. Făcând aşa şi lucrând aşa încă din prima zi a Noului An, cu siguranţă că „Anul nou cel care vine“ ne va aduce pace şi linişte şi mai ales ne va hărăzi tuturor clipe de aleasă bucurie duhovnicească întru slujirea sf. noastre Biserici, a Patriei şi a semenilor noştri. Fie ca anul mântuirii 2001 să fie un an binecuvântat iar noul mileniu al erei creştine în care am intrat să fie sub semnul păcii şi al harului lui Dumnezeu Cel în Treime mărit şi închinat. La mulţi ani! TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 194/2001 O importantă vizită a unui militant pentru drepturile copilului în zilele de 25—28 noiembrie a.c., Facultatea de Teologie din Sibiu a fost gazda cunoscutului militant pentru drepturile copilului nenăscut, dr. Antun Lisec din Croaţia. Aflat de mai bine de 3 săptămâni în ţara noastră, dl. dr. Lisec a ţinut să viziteze din nou Sibiul pentru a ne transmite un mesaj extrem de actual, în cele patru zile cât a stat în Sibiu. Domnia sa a susţinut mai multe conferinţe la Facultatea de Teologe şi una la Spitalul Judeţean. Mesajul central al dl. dr. Lisec s-ar putea rezuma în cuvintele „Iubeşte copilul şi lasă-l să trăiască“. S-ar putea întreba cineva: Chiar este nevoie să vină cineva să ne spună acest lucru? Oare nu ştim noi să ne iubim copiii? Din nefericire, realitatea din ţara noastră confirmă un răspuns pozitiv la aceste întrebări. Ne-am prea obişnuit cu ideea că suntem pe primul loc în Europa în ce priveşte numărul de pruncucideri (peste 1.000.000 pe an), că suntem cunoscuţi în toată lumea pentru fenomenul „copiii străzii" sau că avem peste 100.000 de copii instituţionalizaţi. Poporul român trăieşte o dramă teribilă dar este prea puţin conştient de acest lucru. în zilele pe care le-a petrecut alături de noi la Sibiu, dl. doctor Lisec ne-a dovedit cu prisosinţă că trăieşte cu intensitate această dramă a României, în cele ce urmează vom încet(Continuare în pag. a 7-a) Asist. drd. DANIEL MIHOC