Telegraful Român, 2006 (Anul 154, nr. 1-48)

2006-01-01 / nr. 1-4

Fondator: Mitropolitul ANDREI ȘAGUNA 1853 5 20((1 înnoirea anului, înnoirea vieţii noastre sufleteşti Ne-a ajutat Bunul Dumnezeu să intrăm într-un Nou An. Momentul acesta reprezintă o sărbătoare minunată care are trei se­m­nifica­­ţii: două semnificaţii teologice şi una civilă sau socială. Astăzi prăznuim Tăierea împre­jur a Pruncului Iisus, eveniment ce a avut loc la opt zile după Naşterea Sa. Ca toate sărbătorile închinate Mântuitorului şi aceasta este soco­tită Praznic împărătesc. Toate sărbătorile mari numite Praznice împărăteşti au un caracter hristo­­logic, pentru că ele nu fac altceva­­ decât să ne aducă în prezent eve­nimente din viaţa Mântuitorului Hristos, pe care comemorându-le să le trăim şi noi şi să ne îm­părtăşim de harul revărsat de Hristos, prin Sfânta Liturghie, asupra noastră. A doua semnificaţie a zilei de azi este cea legată de prăznuirea unui mare sfânt din această lună: Sfântul Vasile cel Mare. Cartea în care se află vieţile sfinţilor, deci şi a Sfântului Vasile şi cântările de laudă a sfinţilor se numeşte Minei. In total sunt douăsprezece Minee, deci câte un Adinei pentru fiecare lună. Aşa stând lucrurile spunem despre sărbători că pe lângă caracterul lor hristologic, mai au şi un caracter mineal. Să adăugăm aici şi a treia sem­nificaţie a acestei zile, care nu este religioasă, ci mai degrabă civilă sau socială: marcarea începutului Noului An. E bine să ştim că anul bisericesc începe la 1 septembrie, iar cel civil la 1 ianuarie. Biserica marchează şi acest eveniment ci­vil al intrării într-o nouă etapă, într-o nouă perioadă de viaţă şi activitate, de orânduire şi bună chivernisire a problemelor noastre familiale şi comunitare. Să-mi permiteţi acum să vă spun câteva cuvinte despre semni­ficaţia fiecărui eveniment la care am făcut referire, întâi de toate ne vom opri la Praznicul împărătesc al Tăierii împrejur. Pruncul Iisus a fost dus la templu, după cum am spus, la opt zile după Naştere ca să fie tăiat împrejur. Era şi este încă un ritual iudaic acesta. II practică nu­mai evreii şi constituie semnul le­gământului încheiat de Dumnezeu cu patriarhul Avram şi prin el cu poporul ales. Mântuitorul s-a supus acestui ritual pentru a exprima legătura şi identificarea Sa cu a­­cest popor. La creştini, acest ritual este înlocuit cu sacramentul pe ca­re noi îl numim Sfânta Taină a Botezului. Acest sacrament îl re­naşte pe cel ce îl primeşte la o nouă viaţă: viaţa în Hristos. îndată după ritualul Botezului urmează împărtăşirea unei alte Taine: cea a Mirungerii. Se nu­meşte aşa pentru că se ung cu Sfântul Mir principalele părţi ale trupului celui botezat: fruntea, ochii, nasul, gura, pieptul, spatele, mâinile şi picioarele. Când se apli­că această Taină se rostesc cuvin­tele: „Pecetea darului Duhului Sfânt". Ungerea aceasta se face pentru întărirea noului născut în viaţa în Hristos. Sfântul şi Marele Mir care se foloseşte la acest ritual împreunat cu Botezul este un amestec de 38 de mirodenii, care amestec se pre­găteşte în săptămâna patimilor şi se fierbe în untdelemn şi vin în Joia Mare, sfinţindu-se printr-o slujbă specială de către Sinodul Bisericii. Cu pecetea darului Du­hului Sfânt ne este pecetluită în semn de trezvie şi înţelegere min­tea, apoi văzul ca noi să observăm lucrările lui Dumnezeu, mirosul pentru ca să simţim buna mireas­mă a darurilor duhovniceşti, vor­birea pentru ca să putem a-L lău­da pe Dumnezeu, auzul pentru ca să ascultăm cuvintele Lui şi să le împlinim deoarece spune Sf. Pavel că: credinţa este din auzire iar auzirea din cuvântul lui Dumnezeu. Apoi este pecetluită cu pecetea ne­­ştearsă inima noastră, care este simbolul iubirii şi astfel să-l iubim (Continuare în pag. a 7-a) . LAURENŢIU Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului „ÎN IORDAN BOTEZÂNDU-TE TU, DOAMNE" După slăvită sărbătoare a Naşterii Domnului şi cea a Tăierii împrejur, cu aleasă bucurie credincioşii creştini prăznuiesc în fiecare an la 6 ianuarie Botezul Domnului sau Bobotează. Datând încă din epoca apostolică, când era prăznui­­tă împreună cu Naşterea, a­­ceastă sărbătoare se mai nu­meşte şi Teotania sau Epifa­nia, adică dumnezeiasca ară­tare a Domnului şi a între­gii Sfintei Treimi, oameni­lor. Evenimentul de astăzi s-a petrecut în Ţara Sfântă, la Iordan, şi îi are ca protago­nişti pe Sf. Ioan Botezătorul şi pe Mântuitorul Hristos.­­ Acesta vine la Iordan şi-i ce­re lui loan să fie botezat „ca să se împlinească toată­­ dreptatea“ (Matei 3, 15). în momentul ieşirii Dom­nului din apă, loan a văzut cerurile deschise şi Duhul Sfânt s-a coborât sub chip de porumbel asupra lui Iisus iar din cer s-a auzit glasul Părintelui care îl mărturiseşte pe Acesta ca fiind „Fiul Său cel iubit“ (Matei, 3, 17). Prin botezul Său în Ior­dan de la loan, Mântuitorul se supune Legii, dar de fapt El nu avea nevoie de cură­ţire, ci prin acest act El cu­răţă întreg neamul omenesc de păcatul neascultării pro­­topărinţilor Adam şi Eva. Prin botezul Său în Ior­dan, Mântuitorul aduce un dar de sfinţenie şi de bine­cuvântare atât firii omeneşti, cât şi firii înconjurătoare. In Hristos, Cel ce se îm­bracă cu repejurile Iorda­nului, se curăţeşte întreg neamul omenesc care se fortifică şi se îndumnezeieş­te spre lucrarea cea mare şi sfinţitoare a mântuirii, întreg Cosmosul este re­creat prin actul botezului Domnului şi este ridicat la un înalt nivel de sfinţenie şi de înduhovnicire. Taina Botezului scoate în relief tocmai acest lucru­, pentru că apele Iordanului se sfinţesc prin coborârea lui Hristos — Noul Adam — în repejurile lui, iar munţii saltă cu cutremur in faţa (Continuare în pag. a 4-a)­­ VISARION RAŞINAREANU Episcop-vicar Sibiu ­fo­ld Scurt istoric al Mitropoliei ortodoxe româneşti a Ardealului Propunerea neaşteptată făcută de câţiva ierarhi ar­deleni Sfântului Sinod în dimineaţa zilei de 4 noiem­brie 2005, doar la câteva ore după alegerea canonică în scaunul de mitropolit al Ardealului, de a diviza Mi­tropolia Ardealului în două unităţi canonice-administra­­tive, a stârnit o serie de re­acţii dure în presa centrală şi locală, dar şi o avalan­şă de proteste din partea clerului din Mitropolia Ar­dealului, a unor oameni de cultură, a unor comunităţi din „diaspora" românească americană şi vest-europea­­nă, precum şi a multor cre­dincioşi. Aceste luări de po­ziţie sunt pe deplin justifi­cate, cel puţin din două con­siderente: în primul rând, datorită faptului că niciodată în is­toria vieţii noastre biseri­ceşti nu s-a întâmplat ca ie­rarhii nemulţumiţi cu rezul­tatul alegerii să ceară în­fiinţarea unei noi uni­tăţi administrative­ biseri­­ceşti pentru ei. Este un lu­cru clar pentru oricine, că această propunere s-a făcut numai din cauză că nu a fost ales în scaunul lui Şa­­guna arhiepiscopul Andrei Andreicuţ din Alba-Iulia, lucru pe care l-au recunos­cut public, atât I.P.S. Ar­hiepiscop Andrei, cât şi I.P.S. Bartolomeu, cel care a făcut propunerea de scin­dare a Mitropoliei Ardea­lului. Astfel de scindări s-au produs numai în ca­drul altor Biserici ortodo­xe naţionale, cum a fost recent în cazul Bisericilor ortodoxe din Ucraina şi Bulgaria şi au fost conside­rate întotdeauna drept schisme, adică dezbinări sau ruperi de Biserica ofi­cială. In al doilea rând, se con­stată că nu a fost vorba de o pregătire prealabilă pen­tru o astfel de propunere, nu s-a gândit nimeni până atunci, lucru pe care l-au recunoscut tot cei doi ar­hiepiscopi că propunerea a fost gândită de cei șapte ierarhi în noaptea lor de coșmar din 3—4 noiembrie 2005 (numită de unii rău­voitori „noaptea Sfântului Bartolomeu"). In concret, ceea ce a realizat marele mitropolit Andrei Șaguna în decurs de 15 ani — adi­că restaurarea Mitropoliei Ardealului — s-a destră­mat într-o singură noapte! Oare de ce a trebuit să a­­jungem aici? în acelaşi timp, conside­răm că preşedintele Sf. Si­nod nici nu trebuia să pu­nă în discuţia sinodalilor această problemă, din mo­ment ce n-a fost anunţată, şi mai ales studiată, din timp. O asemenea propu­nere trebuia făcută — dacă se dorea scindarea mitropoliei — fie îndată după moartea mitropolitului Antonie, fie după alegerea şi înscăuna­rea canonică a noului mi­tropolit, dar nicidecum la câteva ore după alegerea sa, sub presiunea şi ameninţa­­rea Sfântului Sinod de că­tre IPS Bartolomeu! Considerăm că ierarhii noştri s-au lăsat prea uşor intimidaţi şi ameninţaţi şi n-au avut curajul să se îm­potrivească presiunilor ÎPS Bartolomeu, fapt deosebit de regretabil, înseamnă că avem o criză de autoritate în Sf. Sinod, care se lasă condus după „legea bunului plac“, după ambiţii vani­toase. Constatăm că propunerea de scindare a Mitropoliei Ardealului în două unităţi administrative distincte s-a făcut tot în mod arbitrar, după prietenii, adică o Mi­tropolie cu patru eparhii sufragane, care cuprinde pe ierarhii care nu l-au dorit pe ÎPS Mitropolit Lauren­ţiu, şi alta numai cu două eparhii (cele mai sărace), cu ÎPS Laurenţiu şi PS Ioan de la Harghita-Covasna. Şi to­tuşi, Sf. Sinod, în lipsă de autoritate, a fost de acord cu această împărţeală a pra­­dei, adică a moştenirii mari­lor mitropoliţi ai Transilva­niei de altădată! Şi atunci să ne mai mirăm că suntem blamaţi în presă, că ne pă­răsesc credincioşii şi trec la cultele neoprotestante sau la greco-catolici?! Oare ÎPS arhiepiscop Bartolomeu, dar mai ales ÎPS Andrei, care au produs această „sminteală" în sufletul cre­dincioşilor au conştiinţa împăcată, aşteaptă cu bu­curie şi în pace Praznicul Naşterii Domnului, aşa cum îşi îndrumă credincio­şii să-l aştepte? Când s-au mai produs dezbinări în Biserica noas­tră? Secole în şir românii de pe ambele versante ale Carpaţilor au trăit în trei ţări româneşti distincte, datorită conjuncturii isto­rice nefavorabile pentru ei. în acelaşi timp, ei au avut şi trei Mitropolii: a Ţării Româneşti, a Moldovei şi a Ardealului, care au contri­buit în permanenţă la con­solidarea conştiinţei de u­­nitate naţională româneas­că. Biserica, prin slujitorii ei, fie ierarhi, călugări, preoţi de mir, dar şi prin credincioşii ei, prin cărţile pe care le-a tipărit şi le-a difuzat, a dovedit că Tajmâ­­nii de pretutindeni sunt fiii aceluiaşi popor, că au (Continuare în pag. a 2-a) Pr. prof. dr. MIRCEA PACURARIU

Next