Telegraful Român, 2015 (Anul 163, nr. 1-48)

2015-01-01 / nr. 1-4

Fondator: Mitropolit Andrei Şaguna, 1853 Publicaţie bisericească a Arhiepiscopiei Sibiului Temut Român Anul 163 · nr. 1­4­1 si 15 ianuarie 2015 9 • MISIUNEA BISERICII Şl CULTURA · ­­ I­n numai 25 de ani, Biserica Ortodoxă Română a tre­cut prin două schimbări istorice: regăsirea libertăţii, după dictatura comunistă, şi revoluţia tehnologică din sfera informaţiei. în aceste două probe ale labirintului, clerul şi intelectualitatea laică s-au confruntat cu multe provocări. Libertatea e o responsabilitate, o şansă, dar şi o „povară”, mai ales după îndelungata „robie babilonică” din vremea ateismului de tip sovietic. Pe de altă parte, noile tehnolo­gii au sporit autonomia individuală, au creat comunităţi virtuale şi au lărgit canalele de expresie seculară. Am observat îndeaproape reacţia BOR la aceste provocări. Uneori, ea a fost adecvată şi chiar preventivă. Alteori, obştea drept-credincioasă a adoptat atitudinea pastorală (după mine, greşită) a cetăţii asediate. în plină democraţie, BOR s-a întărit din punct de vedere instituţional, însă a pierdut ceva din încrederea aproape absolută de care s-a bucurat în primii ani de după căderea regimului comunist. Există noi punţi între comunităţile ortodoxe şi societatea românească, dar există şi punţi care s-au rupt şi care se cer grabnic reparate, reconstruite. E clar că a apărut o nouă generaţie care poartă mărcile secularismului: autonomie morală, consumism, hedonism. Indiferentismul religios face şi el progrese. Mesajul Evan­gheliei e acoperit de zgomotul mediatico-politic tabloid. Educaţia religioasă e slăbită. Multiple tentaţii îi îndepărtea­ză pe tineri de la idealul­­ dificil­­ al perfecţionării lăuntrice în numele lui Hristos. Evident, „calea cea strâmtă” e mai puţin atractivă decât bulevardele diabolic-agreabile ale risipirii de sine. Biserica nu poate, ba chiar nu are dreptul, să acuze. Menirea ei e aceea de a îndrepta, de a vindeca, de a consola şi a aduce laolaltă valorile sau persoanele disparate, separate, sfâşiate. Şi tocmai de aceea, păstorii lucizi, teologii serioşi, monahii îmbunătăţiţi şi clericii talentaţi duhovniceşte - adică forţele vii ale comunităţii ecleziale - înţeleg greutăţile misiunii contemporane ca pe un stimulent al creativităţii spirituale. Ce au ei de înţeles? Faptul că adaptarea culturală a teologiei şi pastoraţiei la post-modernitatea globală este o necesitate şi nu doar o posibilitate. Ortodoxia este „păstrătoare” (bine face!), dar e nevoie şi de o adaptare a discursului, de o ieşire cura­joasă spre dialogul cu societatea civilă, neîmbisericită, cu ştiinţele tari şi cele umane, cu politica, sindicatele, cu breslele profesionale, cu alte Biserici şi confesiuni, cu organismele europene. Biserica îşi va menţine prestigiul şi influenţa pozitivă asupra societăţii numai dacă va duce la bun sfârşit dialogul său complex, sincer şi iubitor cu toţi cei care o îndrăgesc şi cu toţi cei care o contestă. Bisericile apusene au trecut prin două secole de contes­tări: anticlericalism revoluţionar, agnosticism, pozitivism, socialism, anarhism, ateism, scientism şi câte altele. Aceste plăgi ale Egiptului post-revoluţionar au devenit, uneori, stimuli ai unor teologii novatoare. Căci Providenţa pune pe umerii creştinilor numai poverile pe care le pot purta, spre zidirea Bisericii lui Hristos. Şi probele prin care a trecut Ortodoxia - de la căderea Bizanţului până la Stalin sau Ceauşescu - au fost tragice, dure, născătoare de mar­tiriu şi sfinţenie. Acum, în mileniul al treilea, decantarea acestor secole de sminteală nu s-a încheiat, dimpotrivă, abia începe. De aceea, cultura interogaţiei critice, a refle­xivităţii şi a sintezei teologico-istorice rămâne principalul aliat al unui creştinism rezistent şi crescător. Mi se pare că intelectualitatea creştină laică e mai importantă ca oricând. Apărând Biserica, ea nu poate fi acuzată de partizanat profesional, de spirit de corp, de îngustime selectivă; în plus, intelectualitatea laică e deja în societatea civilă, ca punct de contact şi de inserţie. Ea ţese interfaţa dintre Biserica-sacrament şi Biserica slujitoare a binelui comun. Nu sugerează delimitarea acestei categorii o discrimi­nare pozitivă sau un regim de privilegiu pe care mirenii „obişnuiţi” le-ar putea reclama? Nu, pentru că intelectualul laic e şi el un laic, nimic mai mult: un mădular al Trupului Mistic. Nu e slab, creştin de lux, VIP duhovnicesc. în Bise­rică, cel mai mic e cel mai mare, prin slujirea aproapelui, la picioarele Mântuitorului. în Biserică, singura aristocraţie e cea a smereniei, a bunătăţii delicate şi a jertfelniciei. Dar are şi intelectualul laic darul său şi talantul său, pe care-i dator să-l sporească, în conlucrare cu fraţii săi, cu semenii săi, cu păstorii săi sufleteşti. Darul său implică rostirea competentă, creaţia plastică, muzicală, arhitectonică, juridică, matematică, expresivitatea operei apologetice. Nu-i nicio competiţie între intelectualii laici şi cler sau profesorimea teologică. Ogorul e unic, semănătorii, puţini. Poate fi o competiţie doar în bineţe şi pătrundere, numai că aceea s-ar numi mai degrabă creştere laolaltă. Intelectualitatea creştină vânează pe terenul teologu­­menei. Biserica, prin magisteriul ei sfânt, e singura care, finalmente, validează sau nu orice opinie exprimată indi­vidual. Socotesc că elita culturală laică a oricărei Biserici este o bună pavăză împotriva riscului de a transforma preoţia într-un funcţionariat (dacă nu chiar acţionariat) „divin”. Şi aş încheia cu o remarcă de psihologie a credin­ţei. Intelectualul creştin, nu doar acela care mărturiseşte Crezul şi e pasiv, complezent cu Biserica, orice ar face ea, e conştiinţa care iubeşte Biserica mai presus de scăderile slujitorilor săi. Care nu generalizează, nu judecă „obiec­tiv”, ci visează doar să aline şi să împace, prin înţelegere, înţelegerea asociază priceperea şi iertarea. Intelectualul creştin e o persoană matură duhovniceşte: cineva care se iartă chiar şi pe sine! Cineva care, acumulând informaţie şi rafinându-şi instrumentele de cercetare a trecutului creştin, continuă să se roage pentru viitorul eshatologic al Bisericii triumfătoare. Inteligenţă şi împăcare TEODOR BACONSCHI Iarăşi despre cult şi cultură: cultura cultului şi cultul culturii* (I) C­ând văd repusă pe tapet din când în când tema relaţiei dintre cult şi cultură, parcă mă aflu revenit la începutul zănaticilor ani ’90. Se organizase atunci, la Muzeul Ţăranului Român, acea unică şi oarecum ciudată Conferinţă a Laicatului. Era o perioadă de mare eferves­cenţă în varii domenii, de entuziasm postdecembrist. Lucrurile erau încă tulburi, se aşteptau limpeziri frumoase şi productive. Existau, reciproc, tot felul reproşuri şi de pretenţii, de aşteptări şi de nădejdi latente, care, în sfârşit, puteau să se manifeste deschis. Şi, mai ales, exista la o bună parte dintre noi, o sete sinceră de întâlnire şi comu­nicare (este drept, nu totdeauna corect canalizată), pe care nu ştiu dacă o mai putem regăsi astăzi la dimensiunile şi ardoarea de atunci. Ar fi de văzut mai întâi, în contextul acestei dezbateri, ce extindere se poate da termenului de cultură. Există o cultură generală, o cunoaştere culturală cât mai extinsă, în principiu necesară, într-o măsură mai mare sau mai mică, într-o formă sau alta, oricărui om firesc. Şi mai există o cultură profesionistă, însemnând performare în domeniul culturii. Există cultură generală personală şi cultură generală a unui timp şi a unei societăţi, care o caracterizează. Aceasta din urmă este mai generală, în sen­sul că pune împreună cultura spirituală cu cea materială, în fond, nici ea posibilă fără un suport intelectual. După cum tot așa, pentru o perioadă sau alta, există performanțe culturale, care-i dau măsura în raport cu alte perioade. (continuare în p. 4) Costion NICOLESCU Din cuprins: Prof. Univ. Dr. Radu Carp Libertatea de exprimare, libertatea religioasa şi dreptul la viaţă din perspectiva moştenirii religioase a Europei şi a garantării drepturilor omului­­ pagina 5 Radu Vancu Preotul contemporan. Portret desenat cu mâna de poet­ pagina 6 Lect. Dr. Ciprian Toroczkai Misiunea Bisericii Ortodoxe, ieri şi azi­­ pagina 9

Next