Telegraful Român, 2015 (Anul 163, nr. 1-48)

2015-01-01 / nr. 1-4

2 Editorial TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 1-4/ 1 și 15 ianuarie 2015 ". r D­e ani buni stărui în mass-media să explic de ce preotul nu poate fi perceput ca un funcţionar oarecare, ca un meseriaş. Ce este interesant, şi asta ţine de bucătăria noastră internă, a şcolii de teologie, este aceea că şi nouă ca profesori şi studenţilor noştri trebuie să ne reamintim, an de an, clipă de clipă, aş zice, iară a fi patetic, că preoţia nu este o funcţie socială ori o meserie, fie ea şi nobilă. Dar nici nu putem să o mai lăsăm doar exprimare­a sublimului lucrător în Duhul Sfânt, câtă vreme preotul are familie de întreţinut şi are propriile nevoi de viaţă materială. Fără siguranţă materială este greu, din ce în ce mai greu, să te regăseşti şi să te exprimi în planul tainic al slujirii, în orizontul strict eshatologic al împărăţiei. Ce ştim este că mai întâi tânărul teolog este motivat să aleagă teologia de o sumă de elemente în care doar 30% sunt strict legate de spiritualitate. Devenim oarecum rupţi de Evanghelia Mântuitorului cerând doar viitorului preot viaţă du­hovnicească, nemaifiind atenţi la viaţa duhovnicească a maturilor, lansaţi deja în slujire, cerând cu insistenţă tinerilor candidaţi la preoţie o viaţă morală curată şi o sărăcire materială echilibrată, lipsindu-ne însă de astfel de exigenţe în ce priveşte corpul preoţesc aflat în slujire. Ştim bine că nu există două măsuri şi nici două moduri distincte de exegeză duhovnicească asupra cerinţelor Evangheliei. Ştim, de asemenea, că amendarea de către societate, n-am să-i spun societate civilă pentru că nu cred că ea poate fi parteneră de dialog moral Bisericii, de către comunităţile noastre creştine, a neatenţiilor noastre preoţeşti, a abuzurilor noastre născute din neştiinţă ori frustrare, iar din rea voinţă, trebuie nu doar contorizate, ci şi îndreptate, prin efort continuu. Vorbim de ani buni de nevoia de modele pentru societatea românească. Avem obligaţia să începem să fim răspunsul ceresc la întrebarea contemporanilor noştri dacă mai este posibilă o „cultură a Duhului”. Nu, în jurul preotului nu zboară continuu îngerii şi nici nu frisonează atmosfera continuu de lucrarea Duhu­lui Sfânt. El ştie că ţine în adâncul inimii sale lucrarea de Har a vocaţiei, o creşte şi caută să o moşească, în sensul maieutic al termenului, pentru a naşte lucrarea credinţei, întru nădejde şi dragoste. Nemulţumirile preoţimii, mare parte legată de partea financiară a vieţii şi de tratamentul arogant la care, uneori, este tratat preotul întru colegi­alitate, ţin de nevoia culturală de recunoaştere umană nu a unui statut aparte, ci a unei stări de jerfă. De aici durerea preotului cuminte când este identificat cu toţi excesivii, cu toţi neatenţii şi autoidolatrizaţii, când stării lui din parohie nu i se acordă nicio atenţie şi este pus la acelaşi nivel cu cei care transformă preoţia în afacere personală ori funcţie socială. E nevoia redescoperirii statutului său cultural, într-o cultură a martirajului asu­mat cu luciditate şi prestanţă duhovnicească. A măsura cultura unui preot doar după înălţimea predicii sale, dimensiunea locaşului de cult construit ori adminis­trat şi calităţile sale pastorale măsurabile după itemii managementului este o ispită administrativă. El are ca miez al culturii sale asumarea Crucii în care crede şi o mărturiseşte, de cele mai multe ori, într-o singurătate împlinită, cu familia sa, cu soţia şi copiii săi. El nu are nevoie de motive pozitive în asumarea vocaţiei sale, ci de remotivări pastorale pentru a reconfigura curajul de care are nevoie pentru a se înfrunta pe sine în toate PREOTUL ÎNTRE MOTIVĂRI ŞI MOTIVAŢIE CULTURALĂ 1 » Pr. Conf. Dr. CONSTANTIN NECULA momentele sale de derută, necredinţă ori slăbiciune. Şi nu o poate face singur. De aceea cultura preotului este martirică şi comunita­ră, în sensul că izvorăşte şi se împlineşte în comunitate. Dintre toţi profesioniştii, preotul se comunică cel mai transparent comunităţii sale, de aceea este fragil şi trans­parent când îşi împlineşte cu adevărat menirea. Aceea de a face transparentă la Hristos comunitatea. O cultură a fragilităţii organice din care se naşte acea slăbiciune virutoasă în care se vădeşte voia şi lucrarea lui Dumne­zeu. Nu. Pentru aşa ceva nu există cursuri universitare şi nici de formare continuă. Există doar munca de bijutier duhovnicesc a preotului cu sine. Criza pe care o intuim în comunicarea dintre oamenii bisericii, administrativ vorbind, şi credincioşi nu ţine numai de secularizarea lumii, ci şi de o insecuritate culturală accentuată a pre­otului chemat să facă de toate şi să răspundă la toate. Asumarea unei atari responsabilităţi presupune muncă încordată, în neliniştea dată de „pacea de sus şi mân­tuirea sufletelor noastre”. O pace neliniştită. Ea este motorul unei culturi a martirajului asumat cu luciditate, împlinit în comunitar şi desăvârşit în Liturghie. Este ceea ce nu înţeleg semi-ateii ori agnosticii de paradă ai vieţii cotidiene. Este ceea ce, uneori, am uitat şi noi, preoţii. Cultura noastră, dacă se rupe de Liturghie, nu mai este cultură, ci avatar de sistem cultural, carambol comunicaţional pe reţelele de socializare transformate, ad-hoc, în săli de judecată funestă. Exerciţiu de sme­renie şi rupere din aroganţe ieftine, cultura preotului are o singură motivaţie: a-L face viu pe Iisus Hristos în propria inimă şi apoi în vinele de viaţă ale sinaxei parohiale. De aceea restaurarea memoriei culturale a unei parohii nu încape doar în cercetare teologică ori restaurare de ziduri şi obiecte preţioase şi nici în scrierea de monografii pastorale, oricât ar fi de valoroase. Ci în recuperarea în viaţa şi mărturia preotului a motivaţiei Iisus Hristos. Pierdută, motivaţia aceasta ne face sare desărată, preoţie despreoţită. Praf în praful drumurilor. Sfântul Sinod al Bisericii noastre ne-a propus un an pastoral dedicat meditării la vocaţia noastră de închegători de parohii, de comunităţi. De reactivatori ai bucuriei trăirii lui Hristos Domnul de către fiecare dintre cei care sporesc în voia aceasta. Cultura noastră preoţească nu poate fi redusă doar la o reacţie clericală la viaţa cotidiană. E nevoie de mai mult, de mult mai mult. Poate că este anul mântuirii noastre, al căutării şi aflării unor noi sensuri asupra vieţii noastre preoţeşti legate de parohie, de eparhiile noastre. Să nu lăsăm să ni se stingă emoţia căutării în stereotipii şi amalgam de citări, să nu lăsăm să treacă fără meditaţie asupra propriei noastre vieţi preoţeşti propunerea sinodală. Modelele duhovniceşti ale eparhiilor, privite prin lentila de Duh a Sfântului Ioan Gură de Aur şi identificate în osatura de duh a propriilor noastre comunităţi parohiale ori de lucrare duhovnicească. Să ne însoţim unii pe alţii în această căutare, să ne bucurăm să repovestim împreună fundamentele teologice ale vocaţiilor noastre şi,­­mai ales, să redevenim modelul de viaţă ce biruie moartea pentru credincioşii noştri. Nu mai avem voie să ne lamentăm şi nici să mai ardem la jumătate de nor­mă duhul din noi ce ne-a legat pe veşnicie cu Preoţia! Suntem chemaţi la mărturia omului împlinit în Slujire. Sus inima la un an cu rod! TEOLOGIE ŞI SPIRITUALITATE ORTODOXĂ La sfârşitul anului 2014 am primit, din partea Editurii Humanitas, volumul Despre nerăbdarea de a fi răbdător, care redă dialogul epistolar dintre Dan C. Mihăilescu (pe care l-am întâlnit în urmă cu ceva vreme la Păltiniş) şi mai tânărul său prieten Ciprian Măceşaru. Lucrarea este aşezată sub im­pulsul unui citat din Sf. Ioan Scărarul. Căci nimic nu pricinuieşte atât de mult nerodirea cu nerăbdarea. Dedicat „aducerii cărţii” prin intermediul televiziunii sau prin intermediul întâlnirilor directe cu tinerii pe care îi îndeamnă la lectură şi dialog, domnul Mi­hăilescu mărturiseşte că, pentru acelaşi segment de public, a acceptat provocarea „la turnir” a lui Ciprian Măceşaru. Deşi textele par extrem de sigure de sine, solem­ne, totuşi, „sub pielea” fiecărei pagini, se pot ghici nelinişti, încordări, ezitări sau impulsuri ambivalente. Doar aparent cartea aceasta este o carte de răspunsuri, pentru că ea, de fapt, este un volum de deliberări, o sumă de scrisori febrile, după cum arată Dan C. Mihăilescu, într-o lume în care totul se desfăşoară foarte rapid şi nu mai găsim pe nimeni care să aibă timp sau răb­dare cu noi, cei doi interlocutori încearcă să ne atragă atenţia asupra esenţei lucrurilor care tind să ne scape tocmai datorită nerăbdării. Ne este prezentată plăcerea degustării şi sorbirii în dauna înghiţirii nesăţioase, la ni­mereală, puţin, dar bun, în loc de mult şi prost; zâmbetul în locul hohotului, şoapta înţelegătoare în locul răstirii vulgare, nu consumism cu orice preţ, ci economie lu­cidă, nu anarhia, ci autoritatea, rânduiala, respectarea tradiţiilor cu ierarhiile lor secular verificate. Iată doar câteva aspecte asupra cărora ajungem să medităm în urma lecturării acestei cărţi, care însă ne aşază din nou în realitatea aceea de la creaţie, în care Duhul Se purta pe deasupra apelor. Este o carte care trage semnalul de alarmă asupra felului nostru anormal de a ne comporta şi care ne prezintă însă şi aspectele normalităţii, din păcate, pentru unii, de mai multă vreme apuse şi greu de regăsit. în acest context, Ciprian Măceşaru ne atrage atenţia că, fiind nerăbdători, sărim peste etape, negli­jăm esenţele, facem afirmaţii categorice şi încercăm să realizăm lucruri fără a le cunoaşte natura intimă. Suntem într-o grabă păguboasă, mereu îmbătaţi de virtuţi mai mult afirmate decât dovedite, superficiali şi mereu nemulţumiţi de condiţia noastră... Mitropolitul l­aurenţiu

Next