Telegraful Român, 2016 (Anul 164, nr. 1-48)

2016-01-01 / nr. 1-4

2 TELEUL ROMÂN Nr. 1­­4­­ 1 și 15 ianuarie 2016 Dorinţa fierbinte după Dumnezeu - începutul călătoriei cu Hristos spre Postul Mare (urmare din p. 1) Sfinţirea vieţii noastre prin cultul divin se realizează mai ales în duminicile şi sărbătorile anului liturgic, care devin cele mai adecvate prilejuri de sporire a vieţii spirituale, în centrul anului bisericesc se află cea mai importantă săr­bătoare a creştinătăţii, învierea Domnului sau Sfintele Paşti, eveniment pe care se zideşte credinţa şi întreaga lucrare a Bisericii, după cum spune Sfanţul Apostol Pavel: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14). Toate praznicele mari prin care se actualizează eveni­mentele importante din viaţa Mântuitorului sunt strâns legate de Sfintele Paşti. Chiar şi mai mult, fiecare duminică este o prelungire a zilei învierii şi ne conduce spre acest măreţ eveniment. întreg cultul Bisericii, prin succesiunea perioadelor şi sărbătorilor, devine astfel o călătorie, un pe­lerinaj spre Sfintele Paşti, spre sfârşitul celor „ vechi ” şi în­ceputul vieţii noi, în această călătorie şi înaintare spirituală, un ajutor deosebit ni-l oferă Postul Mare, rânduit înaintea praznicului învierii ca o adevărată „şcoală a pocăinţei”. Cele şapte săptămâni de nevoinţe spirituale prin care noi călătorim împreună cu Hristos până pe dealul Golgota, prin post şi rugăciune, pentru a ne putea bucura apoi de Sfânta Sa înviere, sunt precedate de cinci săptămâni de pregătire treptată pentru Postul Mare şi de explicare a lui. Perioada aceasta începe cu Duminica lui Zaheu, care ne oferă primul aspect al pocăinţei - dorinţa fierbinte după Dumnezeu. Al doilea aspect major al pocăinţei este sme­renia, pe care ne-o oferă ca model rugăciunea vameşului din Duminica Vameşului şi a Fariseului. Dorinţa după Dumnezeu şi smerenia trebuie să determine în fiecare creştin întoarcerea spre Tatăl, din a Cărui comuniune de iubire ne-au exilat păcatele. Etapele pocăinţei, ca adevărată întoarcere, ni le oferă, în duminica următoare, Pilda întoar­cerii Fiului risipitor: „şi-a venit în sine” - adică i s-a trezit conştiinţa păcatului; „ mă voi duce la tatăl meu adică a luat hotărârea de îndreptare; şi-a mărturisit păcatul şi s-a împăcat cu tatăl său şi a fost primit apoi la ospăţul cel mare, care pentru creştinii pregătiţi este Sfânta Euharistie, masa împărăţiei. în cadrul progresului spiritual, meditarea la înfricoşă­­toarea Judecată constituie o altă etapă, pe care ne-o oferă Duminica lăsatului sec de carne. Criteriul judecăţii va fi fapta bună, ca iubire a noastră faţă de semen. Pregătirea graduală spre post se încheie cu a cincea du­minică, a Izgonirii lui Adam din Rai, care rezumă întreaga pregătire a postului. Conştienţi de starea în care ne aflăm, să dorim raiul pe care l-am pierdut. Tema acestei duminici este iertarea faţă de cei care ne-au greşit, ca întoarcere la iubirea şi deschiderea spre împărăţia lui Dumnezeu. Revenim acum la prima duminică din cadrul acestei pregătiri dinaintea Postului Păresimilor. Sfânta Evanghelie după Luca ( 19,1 -10) ne prezintă, mai întâi, dorinţa fierbinte a lui Zaheu vameşul de a-L vedea pe Mântuitorul, în ciuda piedicilor care i-au apărut: marea mulţime care-L înconjura pe Hristos şi statura sa mică. Şi a reuşit urcându-se intr-un sicomor. Zaheu nu s-a mulţumit doar să-L audă pe Mântuitorul vorbind, ci a dorit din tot sufletul său să-I vadă faţa. Şi i-a împlinit Domnul această dorinţă: „Iisus privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân ” (Le. 19,5). Nu putem călători împreună cu Hristos fără a fi cuprinşi de „o foame ” şi de „o sete ” după Dumnezeu, de o dorinţă fierbinte de a-L face pe Dumnezeu al nostru şi de a ne dărui deplin Lui. Omul modem doreşte pentru sine o legătură cu Dum­nezeu mai mult „ contractuală ”, sub forma unei învoieli: Dumnezeu să-l păzească pe el şi familia sa, iar el să creadă în Dumnezeu şi să-I ceară mereu acest ajutor. Dumnezeu nu este doar păzitoml nostru, ci Izvorul vieţii noastre, fără de care suntem morţi sufleteşte, deşi trăim trupeşte. în legătura noastră cu Dumnezeu nu trebuie să fim „ căldi­cei”, ci trebuie să ardem pentru El. Iată singurul „egoism” permis: „Doresc cu toată fiinţa mea ca Dumnezeu să fie al meu şi eu să fiu al Lui! Dumnezeu ne aşteaptă pe fiecare să ne întâlnim cu El prin împlinirea poruncilor Lui, prin mgăciune şi mai ales prin Sfânta Euharistie, ca să devenim „purtători de Hristos” (hristofori). El ne cunoaşte atât de bine dorinţele noastre, cât şi identitatea noastră, şi numele nostru. Mântuitorul i-a spus pe nume lui Zaheu, ca semn că-l cunoştea, aşa cum ne cunoaşte pe fiecare din noi şi ne recunoaşte după nume ca persoane, nu ca fiinţe anonime. Numele noastre au fost scrise în ceruri (cf. Lc. 10, 20), în ziua morţii şi învierii noastre împreună cu Hristos, prin Taina Sfântului Botez. De aceea pomenirile la Sfânta Li­turghie se fac nominal, prezentând lui Dumnezeu numele nostru, spre a-Şi aduce aminte de noi şi de nevoile noastre. La această permanentă aşteptare din partea lui Dumne­zeu şi recunoaştere părintească, trebuie să-I răspundem şi noi, „urcăndu-ne în sicomor”, învingând toate piedicile lumii acesteia, care ne reţin în neputinţa noastră, departe de Dumnezeu. „ Sicomorul duhovnicesc ” este locaşul Sfintei Biserici, unde Hristos este prezent în chip real, împărtă­­şindu-ni-se nouă prin Sfântul Trup şi scumpul Său Sânge, devenind El oaspetele sufletului nostru. Foamea şi setea după Hristos vor fi răsplătite întotdeauna dumnezeieşte. Răsplata neaşteptată, primită de Zaheu vameşul a fost sălăşluirea lui Hristos în casa sa: „Astăzi în casa ta trebuie să rămân” (Lc. 19, 5). Acelaşi lucru ne învaţă Sfânta Biserică să-l cerem de la Dumnezeu, prin rugăciunea „împărate Ceresc Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, dorim să vină şi să ,i Se sălâşluiască ” întru noi, adică să-Şi facă locaş în noi, pentru ca noi să aparţinem cu adevărat lui Dumnezeu. De asemenea, când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, pecetluind cu pecetea Treimii fruntea - adică mintea, apoi inima - adică iubirea şi apoi umerii - adică puterea fizică, noi ne dăruim cu întreaga fiinţă lui Dumnezeu. Prin această însemnare cu semnul crucii, mărturisim că nu ne mai aparţinem nouă în­şine, nici lumii, ci lui Dumnezeu Celui în Treime preamărit. Sălăşluirea Mântuitorului în casa lui Zaheu a produs nu numai o mare bucurie, ci şi o schimbare radicală în viaţa acestuia. Iubirea sa faţă de averea agonisită se transformă în iubire faţă de cei sărmani, adresându-se astfel Mântu­itorului: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor” (Lc. 19, 8). I s-a trezit, de asemenea, conşti­inţa păcătoşeniei sale, dorind să-şi îndrepte fărădelegile săvârşite ca vameş, prin restituirea împătrită a tot ceea ce a reţinut pe nedrept: „Dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Lc. 19, 8). Răspunsul Mântuito­rului a venit apoi ca o sentinţă mântuitoare: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiul lui Avraam ” (Lc. 19, 9). Sălăşluirea lui Hristos în noi, în viaţa noastră va produce o schimbare totală şi va încălzi inima noastră de focul dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Nădejdea mântuirii noastre constă în aceea că noi nu suntem numai fii ai lui Avraam, ci prin Hristos am devenit „fii ai lui Dumnezeu după har”. Dragostea lui Dumnezeu faţă de fiinţa umană este nemărginită, pentru că: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut ” (Lc 19,10). Pornind pe acest drum împreună cu Hristos, foamea şi setea de El ne va aduce comuniunea cu El, va schimba în profunzime viaţa noastră, devenind fii ai cerului şi astfel se va face mântuire nouă şi casei noastre întregi. Proclamarea anului 2016 drept „Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti" (urmare din p. I) II. Cine a fost Sfântul Antim Ivireanul şi de ce este importantă comemorarea sa? Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul s-a născut în Georgia (cca 1650) şi a fost stareţ al Mănăstirii Snagov (1694-1704), episcop al Râmnicului (1705-1708) şi Mitropolit al Ţării Româneşti (1708-1716). Deşi de neam georgian, el a fost deosebit de ataşat de Biserica Ortodoxă din Ţara Românească. Lucrarea sa pastorală cea mai intensă a constat în editarea cărţilor liturgice, a lucrărilor de învăţătură adresate poporului drept-credincios şi conducătorilor acestuia, dar şi a cărţilor de îndrumare pentru preoţi. Cărţile tipărite de Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, în total 63 de volume, dintre care 21 în limba română, iar celelalte în greacă, slavonă, arabă şi georgiană, confirmă virtuţile şi calităţile sale de tipograf, prin nivelul desăvârşit al caligrafiei, al gravurii, al miniaturilor, dar mai ales prin profunzimea şi acurateţea teologică. A activat ca sfătuitor de încredere al Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu ( 1688-1714) şi coordonator în tipografii nou în­temeiate, precum Tipografia domnească din Bucureşti (1691- 1694) sau tipografiile de la Mănăstirea Snagov ( 1694-1701), Bucureşti (1701-1705), Râmnic (1705-1708) şi Târgovişte (1708-1715, mutată la Bucureşti în anul 1715). Dimensiunea panortodoxă a activităţii culturale a Sfân­tului Ierarh Martir Antim Ivireanul se descoperă şi în rolul pe care l-a avut prin acordarea unui ajutor deosebit altor popoare creştin-ortodoxe, aflate sub stăpânire otomană, pentru dezvoltarea culturală şi spirituală a acestora, prin cărţi tipărite în limbile greacă şi slavonă, prin punerea bazelor primei tipografii cu caractere georgiene întemeiate la Tbilisi (cca 1709) şi prin dăruirea unei tipografii cu ca­ractere arabe Patriarhiei de Antiohia (cca 1706), după ce a tipărit la Mănăstirea Snagov prima carte în limba arabă din lume, Liturghierul greco-arab (1701). Se cuvine a aminti şi vrednicia deosebită a Sfântului Ierarh Antim Ivireanul în ceea ce priveşte gospodărirea, administrarea şi restaurarea locaşurilor de cult din Ţara Românească, printre care se regăsesc Mănăstirea Snagov - reparată în timpul păstoririi sale ca egumen (1696-1704) -, dar şi Mănăstirile Strehaia, Surpatele, Cozia şi Govora, de care s-a îngrijit în timpul păstoririi sale ca episcop al Râmnicului (1705-1708), încheindu-şi activitatea cu ctitorirea monumentalei Mănăstiri a Tuturor Sfinţilor din Bucureşti (1713-1715), zidire de suflet care a rămas cunoscută sub numele de Mănăstirea Antim, pentru care a realizat el însuşi planul arhitectural al locaşului de cult. Pentru toate aceste lucrări de povăţuire, de zidire sufle­tească şi materială în cuprinsul Ţării Româneşti şi în alte ţări, precum şi ca o recunoaştere a vieţii sale jertfelnice curmate prin moarte martirică pe malul râului Tungia (Bulgaria), petrecută în luna septembrie a anului 1716, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa sa din data de 19-20 iunie 1992, canonizarea acestui mare ierarh. Proclamarea solemnă s-a făcut la data de 27 septembrie 1992, ziua prăznuirii sale, în contextul în care efectele pozitive ale apariţiei tiparului şi ale circulaţiei mult mai facile a cărţii erau valorificate în Occidentul creştin prin tipărituri laice, în Răsăritul ortodox, activitatea de editare s-a axat mai ales pe cărţi religioase, liturgice şi biblice, marcând definitiv profilul spiritual şi cultural al întregului spaţiu ortodox. Astfel, tiparul a slujit Bisericii şi Biserica a slujit întregului popor prin ridicarea nivelului de cultură şi de spiritualitate. Se cuvine să amintim aici opera de cultură şi teologie a tipografilor bisericeşti din spaţiul românesc (Ţara Românească, Moldova şi Transilva­nia) care s-au ostenit, în condiţii foarte dificile, să editeze cuvântul Sfintei Scripturi, cărţi de cult şi de învăţătură în limba română. Lucrării de povăţuire şi zidire sufletească a tinerilor prin participarea acestora la Sfintele Taine, prin catehizare continuă şi prin implicarea lor activă în lucrarea misionară a Bisericii, i se adaugă, aşadar, şi preţuirea marilor tipo­grafi bisericeşti care s-au îngrijit de-a lungul secolelor de tipărirea de lucrări de certă valoare duhovnicească şi de creşterea nivelului de educaţie a poporului român. Urmând vrednicilor înaintaşi care au contribuit la for­marea spirituală a copiilor, tinerilor şi adulţilor, să fim, la rândul nostru, exemple vii de educatori şi mărturisitori ai Evangheliei iubirii milostive a lui Iisus Hristos şi ai tradi­ţiei culturale ortodoxe româneşti, pentru ca astăzi cât mai mulţi tineri ortodocşi români să sporească în credinţă şi sfinţenie, în bucurie şi fapte bune, spre slava lui Dumnezeu şi folosul Bisericii Sale dreptmăritoare.

Next