Telegraful Român, 2018 (Anul 166, nr. 1-48)

2018-01-01 / nr. 1-4

2 TELEGRAFUL ROMÂN nr. 1­­4 / 1 și 15 ianuarie 2018 Treptele urcuşului duhovnicesc (I) (urmare din p. 1) Bucuria învierii va marca apoi tot restul anului liturgic, fiecare duminică devenind o zi de Paşti, în vederea acestui efort spiritual, cu şase duminici îna­inte de „ urcuşul final”, Sfânta Biserică ne oferă tot atâtea popasuri spirituale, în care vom afla, din cuvântul inspirat al Sfintei Evanghelii, care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinim pentru a ne angaja în această „călătorie spre cerul biruinţei ” şi a o putea finaliza ca următori ai lui Hristos. 1. Prima condiţie a acestei împreună-călătorii cu Hris­tos o găsim exprimată în pericopa evanghelică a Dumi­nicii lui Zaheu (Luca 9, 1-10). Un om bogat, mai-marele vameşilor, cuprins de o dorinţă puternică de a-L vedea pe Hristos, s-a urcat într-un sicomor din apropierea drumului pe unde avea să treacă Mântuitorul. Dorinţa lui statornică i-a fost răsplătită de Hristos, mai întâi, cinstindu-l prin chemarea lui pe nume, ca semn că îl cunoştea în mod deplin, iar apoi prin împlinirea celor rânduite de a-i fi oaspete familiei sale, aducând mântuire casei lui întregi (cf. Lc. 19, 1-10). Drumul mântuirii nu-i putem începe decât dacă suntem cuprinşi de „foame şi sete după Dumnezeu ”, adică dacă-L simţim pe Dumnezeu ca pe o necesitate vitală, în urcuşul nostru spiritual avem nevoie de Hristos ca de cea mai necesară hrană. Nu este suficient să-I cerem o simplă „ocrotire”, pe care El o dăruieşte şi aşa tuturor creaturilor, prin Pronia divină, ci trebuie să dorim, ca şi Zaheu, să-L vedem, să ne dăruim Lui, pentru ca noi să fim ai Lui şi El să fie al nostru. Simţind foame şi sete de cele sfinte, ne urcăm şi noi în sicomorul duhovnicesc, în biserică, locaşul sfânt al Domu­lui, unde Hristos sălăşluieşte şi Se dăruieşte în deplinătatea iubirii Sale, prin Sfânta Euharistie, Trupul şi Sângele Său. Prin Sfânta împărtăşanie ne sfinţim viaţa, trupul şi sufletul, devenind purtători de Hristos. Cuprinşi de dragostea faţă de Dumnezeu, întâlnindu-ne cu Hristos, în sfântul Său locaş, vom auzi fiecare în parte chemarea noastră după nume şi vom primi binecuvântarea de a-L avea oaspete în casele noastre, după cum i-a zis lui Zaheu: „ astăzi în casa ta trebuie (adică este rânduit) să rămân ” (Lc. 19, 5). Intrarea lui Hristos în viaţa noastră, în străfundurile tainice ale sufletului, creează părtăşia de El, prin Sfânta Euharistie, care va aduce schimbarea totală a vieţii noastre şi mântuirea casei noastre întregi. 2. A doua treaptă a urcuşului spiritual, care se adaugă „foamei şi setei de Dumnezeu”, este cea a „ credinţei sme­rite Porniţi la drum, împreună cu Hristos, avem nevoie de o credinţă puternică, izvorâtă dintr-o inimă smerită, după modelul oferit de Sfânta Evanghelie a Duminicii Cananeencei (Matei 15, 21-28). O mamă îndurerată de suferinţa pricinuită fiicei sale de către diavolul se apropie cu multă credinţa de Hristos, cerându-I să o izbăvească. Cu multă smerenie îşi recu­noaşte starea de depărtare de Dumnezeu, ca şi câinii, care se hrănesc cu farâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Femeia cananeancă, cerând Mântuitorului izbăvirea fiicei sale de chinurile diavolului, şi-a exprimat credinţa în El ca Mesia, mai întâi verbal, numindu-L pe Dânsul: „Fiul lui David”, iar apoi, prin act, închinându-I-se, cu rugăciunea: „ Doamne, ajută-mă ”. Puterea credinţei, în­veşmântată în haina smereniei, i-a adus vindecarea fiicei sale. Credinţa puternică şi smerită ne va apropia cu ade­vărat de Dumnezeu. 3. Legătura permanentă cu Dumnezeu, în călătoria vie­ţii noastre, o întreţinem prin rugăciune, şi nu prin orice fel de rugăciune, ci printr-una smerită. Apropiaţi de Dum­nezeu prin credinţa puternică, vom putea păstra legătura cu El şi vom intra în comuniune cu El prin rugăciunea smerită, oferită ca model de Evanghelia „Duminicii Vame­şului şi a Fariseului ”, prima Duminică a Triodului (Luca 18, 10-14). Doi oameni s-au rugat în templul Domnului, fariseul, printr-o rugăciune plină de mândrie şi sfidare, considerân­­du-se,, împlinitorul legii”, iar vameşul, printr-o rugăciune plină de căinţă şi smerenie, întorcându-se „ mai îndreptat la casa sa ”, „fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa ” (Lc. 18,10-14). Două moduri de rugăciune, cu efecte diferite, oferite de Evanghelia din Duminica Vameşului şi a Fariseului. Recunoscând propria noastră nimicnicie, în rugăciune îl recunoaştem pe Dumnezeu ca sursă, izvor al iubirii, în care suntem contopiţi cu toţii, preţuind valoarea aproape­lui, faţă de care nu te simţi cu nimic mai bun. Rugăciunea plină de umilinţă a vameşului: „Dumnezeule, fii milos­tiv mie, păcătosului ” va constitui unul dintre temeiurile Rugăciunii inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Din meditaţia asupra momentelor prin care trecem ca Biserică în anul Centenarului unităţii ca Naţiune, îngăduit fie-i autorului acestor rânduri să desprindă cea mai grea dintre concluzii. Unul dintre marii psihiatrii ai Americii moderne, Irvin D. Yalom, scrie în lucrarea sa, Călăto­ria către sine. Memoriile unui psihiatru (Veillant, 2018, 400 p.), despre o serie din experienţele sale „pastorale”. La un moment dat, fiind psihiatru în Armata SU­A, într-un spital din Hawai, întâlneşte un sindrom greu detectabil. Sindromul Ganser, sindromul răspunsurilor aproximative. De exemplu, Crăciunul, în 26 decembrie, 2 plus 2 egal cu 5... răspunsuri aproape de adevăr, semn că mintea pacien­tului știa răspunsurile corecte. Scrie el că acești bolnavi încercau să evadeze din sistemul militar prin această fo­losire a aproximării, nu departe de adevăr pentm a nu fi grav... Continuă însă: partea cea mai stranie, pe care am descoperit-o studiind literatura de specialitate în timpul observaţiei de lungă durată care a urmat externării, e că un mare procent din pacienții cu Ganser chiar dezvoltă ani mai târziu tulburare psihotică!" (p. 138). Observând comportamentul de durată în pastoralitate al preoţilor, as­tăzi remarcăm că este atins de un sindrom pastoral foarte apropiat de cel enunţat de către psihiatru. Un soi de apro­ximare a răspunsului pastoral necesar slujirii, care nu-i situează departe de idealul propus prin teologia pastorală a Bisericii ori de sublimitatea preoţiei dar nici nu rodeşte în împlinirea acestuia. E o abatere, fină, de la vocaţie, care, în timp, se dovedeşte dureroasă şi, pentru mulţi, dezastru­oasă. Dincolo de a fi ştiinţa teologică anume construită pentm a realiza analiza situaţiei concrete în care Biserica se edifică prin propriile acţiuni, teologia pastorală este şi reflectarea vieţii Bisericii aflate în slujba lumii, acţiunea multiformă a întregii comunităţi parohiale­­ cu reflecţie în sinodalitatea deschisă a Ortodoxiei­­ asumate ca lucrare a Duhului Sfânt pentm a actualiza în timp proiectul de mântuire a lumii, gândit şi asumat din veci de Dumnezeu. De aceea, Pastorala, inclusiv cea catehumenală, deci cu o largă articulare în pedagogia şi didactica intervenţiei prin învăţătura de credinţă în vederea echilibrării conţinuturilor de credinţă cu ritualul ori manifestarea emoţionalului pas­toral, comportă trei dimensiuni fundamentale: viaţa, misi­unea şi acţiunea - cea din urmă, nicidecum monofazică, legată doar de preoţi, ci cuprinzând şi elementul mirean, al laicilor activaţi prin Tainele Bisericii (Botez, Miningere, Euharistie), în lucrarea Bisericii. Păcatul abaterii din Vocaţie, sindromul Ganser al pas­toralei de azi, produce unele mutaţii la nivelul acţiunii pastorale, pe care avem obligaţia, legaţi fiind de modelul Iisus Hristos şi crescuţi la şcoala Apostolilor, să le evităm. Pentm evitare, ele trebuie diagnosticate corect. Personal le-am descoperit analizate în lucrările lui Pierre André Liege (Position de la théologie pastorale. Le point teolo­­gique, Paris, 1971) şi în expunerile lui Luciano Pacomio (Teologia pastorale e azione pastorale) ori mai cunoscutul în epoca modernă Giovanni Villata (Teologia Pastorale, Dehom­ane, 2016). în planul pastoralei catehumenale, au­torul cel mai important din ultima vreme este Carmelo Torcm­­a, cu excelentul eseu teologic La Parola edifica la comunita. Un percorso di teologia pastorale (II Pozzo di Giacobbe, 2008,184 p.). Un suport de înţelegere ne oferă întreaga operă de teologie catehetică a distinsului profesor Luciano Meddi, unul dintre marii specialişti europeni în formarea catehetică a adulţilor, în descoperirea şi valori­zarea crizelor parohiale ca prilej de reformare şi restartare a pastoralei imediate. Lectura unor astfel de pagini te obligă la reflecţie, di­agnoză şi sintetizare, de aceea, încercând să propun evi­tarea simptomatologiei sindromului Ganser în pastorală, voi consemna câteva dintre fracturile de vocaţie prin care afectăm pastoraţia parohiilor ori comunităţilor noastre: 1. Pastorala sălbatică - când în comunitate se instituie spontaneitatea şi activismul ca singurele mecanisme de progresie vocaţională, în absenţa ori sub presiunea diluţiei criteriilor valutative verificabile, realiste; 2. Pastorala tehnocrată - în care proliferează birocraţia şi excesul de organizare, anchilozând creativitatea perso­nală şi obturând intervenţia în duhul realismului pastoral al primelor veacuri; 3. Pastorala supra-tehnicizată - în care sunt dezvoltate abilităţi exclusiv executive, construcţia fizică a pastoraţiei, eludând construcţia duhovnicească a comunităţii; 4. Pastorala abdicativă — care aglutinează pastoraţia sub semnul ştiinţelor socio-culturale, lăsând să sporeas­că tendinţele laicizării câmpului pastoral, secularizând discursul şi făptuirea. Tot în acest perimetru se naşte construcţia pastorală spontană, dar inegală, lipsită de co­muniunea euharistică. 5. Pastorala conservatoare — realizată în manieră rigi­dă şi împietrită, marcată de imobilism şi care transformă comunităţile în rezervaţii mistice ori în comunităţi de o ineficienţă pastorală cronică, dar extrem de vocale; 6. Pastorala „ uitucă ” - marcată de lipsa unei memorii comunitare reale, care uită lecţiile trecutului ori dramatica tensiune care se naşte din negrija pastorală; 7. Pastorala oarbă — care refuză să vadă carenţele şi care ascunde lacunele de exprimare pastorală; 8. Pastorala fluctuantă - aceea marcată de oportunităţi sociale şi în care avem mereu nevoie de sponsori ori eve­nimente pentru a ne trăi realismul liturgic al Bisericii; 9. Pastorala sentimentală - bazată numai pe ideea de „a ne simţi bine”, a ţine aproape, prin cultivarea unor sen­timentalisme lipsite de fundament mistico-ascetic, care naşte grabnic o ideologie legată de afilierea la o persoană charismatică ori o instrucţie mono­fazică în ce priveşte mărturisirea de credinţă; 10. Pastorala flegmatică - afectată de lipsa de com­pasiune ori implicare a preotului în cotidianul parohiei. Toate aceste aproximări de răspuns pastoral, unele foar­te aproape, la prima vedere, de exigenţele pastoraţiei orto­doxe tradiţionale şi vii, nasc un surogat al vieţii preoţeşti, un sincretism de valori teologice extrem de coroziv vieţii duhovniceşti ca atare. Soluţia? Una dintre ele o vom pre­zenta într-un număr viitor, pornind din analiza pastoraţiei prin prisma capitolului 10 din Evanghelia de la loan. Unul dintre izvoarele vocaţiei noastre slujitoare. Păcatul abaterii din Vocaţie... 9 Pr. Conf. Dr. CONSTANTIN NECULA

Next