Timpul, iunie 1876 (nr. 45-64)

1876-06-10 / nr. 49

4 4 JUNI 10 IUNIE ABONAMENTELE In România pe an ................................. 1. n. 40 Pe 6 luni............................................... » » 20 Pe 3 luni................................................ . » 10 In străinătate plus portul pe an.......... > » 20 Un exemplar............................................... bani 10 Abonamentele încep de la 1 și 15 ale fie­cărei luni Anunc­urile se priimesc și la tipografia Dorothea Mănescu, strada Lipscani, No. 3. E­LE IN TOATE Z­ILELE DE LUCRU SÉRA Oamenii guvernului actual, când erau în oposițiune, au cerut să nu se ratifice convențiunea comercia­lă cu Austro-Ungaria. Ajungând la putere, ei au ratificat-o. Au strigat că împrumutul de 16 milioane este inutil și condițiunile lui sunt grele pentru țară. Astă­zi când sunt la putere, găsesc că acest împrumut este neîndestulător și voiesc să’i schimbe condițiunile, ca PREA GRELE pentru bancheri. Au făgăduit desființarea monopolului tutunului. Dar nu ’i vor desființa. Au făgăduit desființarea licențe­lor pentru băuturile spirtuale. Dar le vor menține. Au făgăduit economi­i. N’au rea­lisat însă nici economiile propuse de guvernul trecut în suma de trei milioane. Au făgăduit alegeri libere. Ale­gerile s’au făcut prin violență, fra­udă, corupțiune, așa că au întrecut vestitele alegeri din 1867. Neadevărul le-a fost trepta la pu­tere, deșteptarea țarei îi va face să cad­ă. BUCURESCI, 9 IUNIE 1876 Intr’unul din numerile trecute am cerut ca cafenelele Bucurescilor să se adune într’o junta patriotică, pentru a indica d-lui ministru de finance un mijloc dre­ care d’a rădica creditul țâ­rei . Până atunci însă ne-am permis a ’i povățui să priimescă bonurile rura­le, cel puțin pentru o parte a împru­mutului ce a emis. D. Ion Brătianu, ved­ând că cafene­lele nu pot să se pronuncie și că chiar marii financiari de la Românul tac ca mormântul, s’a hotărât în fine a urma umilitele noistre povețe. In Monitorul din 8 Iunie citim ur­­mătorele: „MINISTERUL DE FINANȚE „Direcția comptabilitatei generale și a treioreriei „Se publică spre cunoșcința tuturor că, în sumele ce se vor versa în coruptul îm­prumutului provisoriu de 16,000,000 du­pă legea din 2 Maiu 1876 și publicația acestui minister, No. 11,539, se vor prii­­mi pentru o a treia parte mandate de No. 49 ale comitetului de lichidare rurale, eșite la sorți în tragerea de la 23 Aprilie a.c. „No. 14.608, 1876, Iunie 7.“ Cu acastă publicațiune în mână, marele nostru financiar trebue a re­­cunosce că și reacțiunea, — precum ne c­alifică amicul sou de la Românul, — tot este bună la ce­va. Publicăm mai la vale respunsul ce ne-a trimis d. general Florescu la re­feratul d-lui ministru de resbel către consiliul de miniștrii. Atragem atențiunea cititorilor asu­pra acestui respuns de cea mai mare importanță. El se ocupă de cestiunea care se ține strâns legată de siguranța și demnitatea Statului român, aceea a mijlocelor de apărare națională, ces­­tiune care în momentele de față preo­cupă tote Statele demne de viitor. Vom lăsa pentru ații ca cititorii să cugete singuri asupra unor adevăruri exprimate cu atâta lămurire și demni­tate de un bărbat care prin zelul și patriotismul lui ,și-a câștigat un titlu reperitor la recunoscința țarei. Tot de o dată atragem atențiunea cititorilor asupra spirilor din afară, ce publicăm mai la vale, pentru a judeca cât de neoportune și necumponite au fost vederile d-lui ministru de resbel. Când încăerarea între musulmani și creștini amenință a deveni generală în peninsula Balcanică, d. colonel, Slănicanu, — inspirat negreșit de es­­periența d-lor Brătianu, Cogâlnicenu și compania, — crede nemerit ca noi Românii să urmăm vederile domnilor fanarioți în privința armatei! Mărturisim în totă sinceritatea că nu ne așteptam la una ca acesta din partea d-lui Slănicanu. Vom reveni. Domnule Redactor. Precum v’am făgăduit în ultima mea scrisóre, mă grăbesc a vă trimite res­punsul meu la referatul d-lui ministru de Resboiu. ANUL 1—1876 BIURG­UL REDACȚIEI ȘI ADMINISTRAȚIEI în Pasagiul Român No. 5 INSERȚIUNI: Linia de 30 litere petit pag. IV........ 20 bani Linia de 30 litere petit pag. III........ 50 » Primiți, d-le Redactor, asigurarea distinsei mele considerațiuni. lon Em. Mor­escu. Respus la referatul d-lui ministru de Resboiu cu No. 41­6 din 25 Marti înserat în Monitorul oficial de la 3 Iunie No. 120. Nr, diferite rânduri am fost îndemnat de unii din amicii mei a publica o dare de sâmă asupra materialelor de tot fe­lul cu care mă credem datora înzestra armata și n’am crezut că o puteam face acesta pentru două cuvinte: 1. Pentru că ceea ce am putut face până la eșirea mea din minister este forte puțin în raport cu trebuielile ar­matei nóstre într’un cas de mobilizare. 2. Pentru că nu e bine ca să se pu­blice de minister resursele militare ale unei țeri, și chiar atunci când o aseme­nea publicare ar fi de natură a aduce cea mai mare satisfacțiune unui om sau unui guvern. Ct tóté acestea am declarut la toți acel cari se interesaü la desvoltarea ce­lui pe totă <jliua puterea nostră ar­mată fie aceștia omeni privați, fie în­vesti­t, cu un caracter oficial, că pot visiti în tot momentul arsenalul și de­positele nostre militare. D. ministru ac­tual le Rosboiu a crezut din contră că potfida publicității nu numai resursele de îmbrăcăminte și echipament, dar promite încă a o face și pentru armă­tura și munițiunile de resboiu. Mă o­­presc aci asupra acestei chestiuni, căci gravitatea ei se póte lesne aprecia de ori­care om luminat și imparțial. Vom­ examina acum daca inculpările ce mi se fac sunt drepte sau nu. D. ministru începe prin a declara în referatul său că totă armata perma­nentă și cea teritorială se află înzes­­­trate, cu efectele de îmbrăcăminte și încă, că omenii din armata permanentă au mai multe garnituri; acesta este o mare satisfacțiune pentru mine. Dom­nia sa însă adaugă că se mai află în deposite 10,163 mantale și 19,666 că­ciuli pentru dorobanți, și că acestea nu pot începe a fi puse în serviciu mai nume de anul 1879. — Dar când s’ar chema sub arme rezervele armatei te­ritoriale, care sunt peste 12,000 doro­banți, ce s’ar face atunci? Eu ca unul ce m’am cred­ut respon­sabil la o asemenea eventualitate, am fost și sunt de părere că ele urmeza pururea a fi complecte și păstrate în deposite și când s’ar pune dintr’cnsele în serviciu acesta se póte face cu scop de a le împrospăta, iar nici odată spre sleirea lor, ceea ce se presupune din referatul d-lui ministru. Ca să termin cu chestiunea efectelor de îmbrăcăminte răspind și la nepu­tința care se declară prin același refe­rat de a se păstra aceste efecte din cauza molielor care au și deteriorat pe unele dintre easele. D­acă acesta ar fi serios, atunci ar trebui ca depositele de îmbrăcăminte să nu mai existe în nici o armată, ceea ce o declar de mai nainte ca o abso­ lută imposibilitate. Ar fi mai bine ca d. ministru să va­dă în minister daca ches­tiunea mol­elor nu m’a preocupat și pe mine, dacă nu găsesce instrucțiuni forte conștiințiose și daca acelea n’ar fi de ajuns să ia și d-sa altele pe care le ar crede mai nemerite. Dacă cu tote a­­ceste precauțiuni acele insecte ar sur­prinde ori­ce priveghere, acesta se pute int­epla în ori­care țară dar nimeni nu s’a gândit încă până acum că se pot condamna pentru acésta depositele mi­ litare de îmbrăcăminte. In privința echipamentului se­­ zice în același referat că există în deposite 124.000 cartușiere și 35.518 centurane și că ele ar fi de ajuns armatei până la anul 1900. Să examinăm acesta ca să vedem daca am cugetat a angaja viitorul car­tușierelor în armată pe 24 de ani. Să’mi dau dai sema de motivele cari m’au îndemnat a face aprovisionarea acelor cartușiere, adăugând că acest efect de equipament este din cele mai absolut necesarii unui soldat. A­m aprovisionat în diferite rânduri 190.000 de cartușiere, acestea după modelul aprobat de o comisiune spe­ FOIȚA „TIMPULUI“ MÂNA TĂIATĂ (ISTORIA TURCEASCĂ) Eram de vr’o­­ rece­­]ile la Constanti­­nopoli, și mărturisesc că cu tot Bosforul, Sânta Sofia, moscheele, palaturile și fru­musețile capitalei Orientului, mi se fă­cuse urât. Intr’o cji însă, trecend printr’o uliță strivită și murdară, vĕi uia o casă de lemn care ’mi atrase atenția. Nu avea nimic de estraordinar în ar­­h­itectura ei, daca am putea numi ace­­stă construcție arh­itectură, însă d’asu­­pra ușei avea o tablă de marmoră negru pe care se râdica în relief o mână tăiată și care fusese odiniora aurită. Acestă mână mă intrigă; dragomanul meu, care din întâmplare era inteligent, ghici curiositatea mea* — Acestă tablă de marmoră,—’mi -iie el,— aminteste o istorie veche. Vrei să ’ți-o narez? — Eram să te rog. Câte­va momente în urmă ședam în­tr’o cafenea, unde se dă cu abendință ceșca de cafea prea mici și ciubuce prea mari. Companionul meu nară ceea ce urmeză: * * * Acum două­­zeci de ani, casa ce au­ ve­­­nit avea un aspect mai miserabil de­cât îl are arci, și trecetorii trebue să se fi în­­întrebat cum putea vre­un credincios să ocupe o locuință în care nu s’ar fi mul­­țămit nici părăsiții nici evreii. In fine, acolo trăia și suferea cineva. Intr’una din camerele acelei locuințe, într’o dimineță gemea un om culcat pe nisce perini vechi din cari­eșeau paie pu­trede. Lângă el, strângendu’i mâna în mi­cele lui mâni, sta jos un copil ca de vr’o d­ece ani cu o figură inteligentă și decisă... —Ouragiu,tata,—­ficea el bolnavului.. — Curagiu,—respinse vocea dolentă a bolnavului,—cum vrei să mai am? Su­­fer—și te văd suferind, Mehmet! In casă n avam o para, și cine scie când vom a­­vea.. — In câte­va ore pete,—ejise copilul. Ș­­ărutând fruntea bolnavului, copi­lul dă un coș ce era atârnat în părete. — Ce vrei să faci?—întrebă tată. — Mă duc la vecinul nostru brutarul cărui­a l-am făcut adese­ori serviciu; îi voi fi cere în credit câte­va pitușci, și mă dac să le vând pe piața de la Rrahat- Khma. Voi­ fi prea nenorocit dacă nu ’mi va rémânea și mie ceva câștig. — Du-te, copilul meu.—I­ise Mehmet- Ali, — și Dumnezeu să te protegă. Nu trecuse două ore de la plecare, când copilul se întorse cu ochii roșii și gura surâjendă. Se vedea că plânsese, dar tața­’l esprima fericirea!... Ce ți s’a întâmplat ?— întrebă bătra­­nii, rădicându-se puțin. p imagineză’ți, tată, că nu ajunsesem la scindat și jumătate din pitușcile mele enű vândute. Grândesce-te cât eram de fericit. Me­re^emaia de un pom și înce­­puj.ü a’mi striga marfa, încetul cu înce­tul coșul se golea, când de o dată trecu pe lângă mine un soldat din guarda Sul­tanului, care apropiându-se de coș, luă două pitușci și plecă cu ele fără să’mi plătescă. Alergamü după el să’mî dea paralele , dar nu numai că refusa de a’mi plăti, dar zărind in fundul coșului paralele din vânzare, voia să mi le dea, pusese și do­gitele pe ele, când o mână îl apasă pe um­ăr. Se întorse și vecin înainte1! un om de stat înalt, cu o figură majestosă și impo­­santă. — Hoțule!—țjise acel om soldatului, și chemând două agenți sc­­rise : „Luați pe acel miserabil și să-l judece." își des­chise caftanul și slujitorii cadiului că­zură cu fruntea la pomânt. Intorcându-se apoi spre mine, salva­torul meu mă întrebă cum mă chiamă. Avea aerul așa de bun, în­cât am a­­vut încredere și­­ i-am spus tote suferin­țele nóstre. Când am încetat d’a vorbi, l-am auțjit

Next