Tribuna, mai 1904 (Anul 8, nr. 84-102)

1904-05-01 / nr. 84

Pag. 2. Despre introducerea limbei româneşti in biserica Românilor. Discurs rostit la 21 Martie (3 Aprilie) 1904 în şedinţî­ solemnă a Academiei române din Bucureşti sub preşedinţa M. Sale Regelui * de Ioan Bianu. (Urmare). III. Activitatea literară bisericească dintre anii 1560 şi 1582 a produs o slabă mişcare în lumea românească de atunci şi mai ales în cler, care a continuat a se ţinea strâns de tradiţia secu­lară slavonă. Şese-zeci de ani nu s’a mai făcut nimic pe acest teren; de sub teascurile tipografice nici dincoace de Carpaţî nu au mai eşit nici cărţi româneşti pentru înţelesul Românilor, nici cărţi slavoneşti pentru slujba bisericii lor. Căr­ţile româneşti tipărite de Coresi şi de contem­poranii lui s’au împrăştiat şi au rămas în în­tunecimea uitării, de unde le-a scos de abia în zilele noastre Cipariu, părintele filologiei româneşti, pentru a desgropa din ele formele vechi ale limbii. Lucrarea se reia la 1635 deodată de amân­două laturile Carpaţilor şi este dusă iarăşi timp de 20 ani până la 1656 cu scopuri mai lămurite spuse şi într’un spirit răsboinic ofensiv şi de­fensiv mai deschis de­cât în epoca lui Coresi. Acţiunea românească şi ortodoxă a fost desvoltată în Ţeara Românească cu sprijinul statornic al lui Mateiu Vodă Basarab, fiind aju­tată în scurtul timp de trei ani (1643—1646) de o asemenea lucrare făcută în Moldova cu aju­torul lui Vasilie Vodă Lupu. Lucrarea desvoltată în Principate era acum necesară pentru a apăra biserica ortodoxă stră­­moşască, pentru a apăra o parte a neamului de cucerirea religioasă cu care era ameninţat din partea Ungurilor calvini a­tot­puternici în Ar­deal, în timpul domniei puternicului principe George Rákóczi şi a fiului şi urmaşului ace­stuia. Cele două domnii româneşti contempo­rane au fost dintre cele mai mai lungi, feli­­tiv mai liniştite şi mai fericite pentru greu muncitele noastre Principate Era deci natural ca şi învăţăturile să fie mai îngrijite, căci în­demnuri veniau şi de o parte şi de alta din cele ce vedeau ai noştri preste hotar cei de la Târgovişte, la capitala Ardealului Belgrad, la Braşov şi la Sibiiu, — cei de la Iaşi, în Po­lonia cea strălucită şi la Kiev. Un mare prelat ortodox şi român, de neam domnesc, Petru Movilă de la Kiev, apare ca îndemnătorul şi ajutătorul de căpetenie pentru cultivarea cărţii de ai noştri în acest timp; de la dînsul aduce Mateiu Basarab tipografie şi tipografi, „oameni învăţaţi pe de-o parte în sfintele scripturi şi pri­cepuţi pe de alta în meşteşugul acesta al tipo­grafiei“, — cum se spune în scrisoarea de în­chinare a celei dintâi cărţi, tipărite la 1635 , îi aşează întâiu în mănăstirea de la Câmpulung, unde se tipăreşte la 1635 întâia carte, urmată de altele la 1642 şi 1650; altă tipografie este aşezată la Govora, unde se tipăresc cărţi la 1637, 1640, 1642; apoi la mănăstirea Delu la 1644, 1646, 1647; în sfîrşit în capitala Târgovişte în 1646, 1649, 1651, 1652. Fără îndoială tot de la Petru Movilă a adus şi Vasile Lupu tipografia aşezată în mănăstirea Trei Sfetitele din Iaşi, care a lucrat numai 3 ani, 1643—1646 şi a tipărit numai trei cărţi. Multe feluri de trebuinţe au îndemnat pe înţeleptul Mateiu Vodă să aducă ear tipografia în ţeară, unde lucrase atât de frumos în seco­lul precedent, dar fără îndoială că un puternic îndemnător întru aceasta a fost lumina acelui timp, Udrişte Năsturel, fratele Doamnei Elena, bărbat învăţat, cu ştiinţă de multe limbi, care traducea din latineşte în slavoneşte şi din sla­­voneşte în româneşte, şi care a fost conducă­torul activităţii literare din timpul acelei lumi­noase domnii. Evenimente din afară veniau asemenea să îndemne o carte luminată şi patriotică, cum a fost a lui Mateiu Vodă, să se ocupe de aproape cu biserica, în care pe atunci era concentrată întreagă vieaţa intelectuală a ţării, şi să se fo­losească de binecuvântatul meşteşug al tiparu­lui, spre a răspândi în cler şi între puţinii căr­turari profani cărţi multe — se înţelege reli­gioase — în dar sau mult mai eftin de­cât copiile făcute cu mâna prin mănăstiri. Protestanţii continuau lupta cu catolicii şi au întins-o şi în lumea ortodoxă. însăşi Pa­­triarchia din Constantinopole fusese învăluită în aceste lupte înverşunate, în cari armele nu mai erau argumentele teologice, ci intrigile cele mai veninoase. Patriarhul Ciril Lucaris îşi perduse scaunul, şi biserica ortodoxă de răsărit fericea între insinuările şi ispitele pe care i­ le suflau, într-o ureche protestanţii, în cealaltă catolicii, unii împotriva altora. Principatele noastre româneşti nu numai că nu au rămas în afară de aceste ferberi, ci din potrivă ele au slujit ortodoxiei de port de mântuire, de loc liniştit şi adăpostit, în care să se descurce intrigile, să se desumeţeascâ ca­petele, spre a se feri de nouă sfîşieri şi de fră­mântări viitoare. Pentru aceasta s’a ţinut la 1641 sinodul dela Iaşi. Preste Carpaţî, în Ardealul vecin şi româ­nesc, Calviniştii Unguri fiind a­tot-puternici, căci aveau în mână tronul şi stăpânirea, au în­ceput o lucrare directă asupra Românilor, spre a-i supune prin măsuri tot mai tari sub stăpâ­nirea biserici­lor. Acţiunea aceasta este fără asemănare mai puternică decât cea din secolul precedent. La 1640 se tipăreşte româneşte Ca­­techismul calvinesc, la 1641 se retipăreşte Ca­zania cea mare a lui Lucas Hirscher de la 1581, Noul Testament la 1648, Psaltirea la 1651, în­suşi Principele Gheorghe Rákóczi a dat po­runcă şi ajutor pentru tipărirea acestor cărţi ro­mâneşti socotite necesare pentru a pregăti pe Români pentru calvinisare. Nu atât prin con­vingere şi prin cărţi voiau însă Calvinii puter­nici să atragă pe Români, ci prin poruncă, prin puterea statului care le era în mână. Pentru aceasta a dat Principele Rákóczi şi diploma din 1643, prin care porunceşte Românilor şi episcopului lor să primească şi se răspândească învăţăturile calvine, şi în locul întâiu să propo­­văduească cuvîntul lui Dumnezeu în limba ro­mânească înţeleasă de popor. Conducătorii principatelor şi ai bisericei ortodoxe româneşti nu puteau sta nepăsători faţă de siluirea ce se face Românilor de preste Carpaţî, fraţi de neam, de limbă şi de religiune a căror biserică era din timpuri nepomenite, atârnătoare de mitropolia Ţării Româneşti. In fruntea luptei în potriva acţiunii calviniste s’a pus Varlaam Mitropolitul Moldovei, cu toţi pre­laţii amânduror Principatelor, cari s’au strîns în Sinod la 1645 şi au tipărit în acelaşi an româ­neşte cunoscutul Răspuns în potriva Catechis­­muluî calvinesc dela 1640. Acţiunea pentru îm­­pedecarea calvinisării s’a continuat apoi indi­rect prin puternica influenţă pe care Principa­tele au avut-o totdeauna la Românii de peste Carpaţî. Sa spus că : „pe timpul lui Mateiu Basa­­­rab şi Vasile Lupu se petrece un eveniment „din cele mai însemnate pentru istoria cultu­rală a poporului român. Se înroduce în slujba „obştească şi oficială a bisericii limba română „în locul celei slavone întrebuinţate până atunci“. Această afirmare s-a repetat de multe ori şi trece drept un adevăr stabilit; ea nu este însă conformă cu faptele. Este destul să privim lista cărţilor tipărite în Ţeara Românească între 1635 şi 1652, spe a ne încredinţa că lucrurile stau altfel. Din toate tipografiile lui Mateiu Vodă, pentru cari cu­mintele Domn făcuse în ţeară şi moară de — se zice prin Şipca — şi apucă drumul spre Nicopole. Văzând primejdia ce-l ameninţă, neascultarea ce domneşte în rîndurile armatei creştine, Sigis­mund întruneşte pe toţi fruntaşii la o consfătuire spre a hotărî ordinea şi planul de luptă. Părerea lui era ca Mircea cu ostaşii săi să deschidă lupta. Francezii se împotriviră, cerând pentru dînşii cin­stea de a fi pe întâia linie. Cu toate sfaturile stă­ruitoare şi experimentate ale mareşalului Bouci­­caut de a se supune dispoziţiilor luate, cea mai mare parte a francezilor, şi mai ales comiţii d’Eu şi de Nevers, se înflăcărară şi mai mult declarară că ar fi o ofensă pentru nobilimea din Franţa şi Burgundia, dacă ar ceda pasul altora. Din nefe­ricire, înţelepţii fură siliţi a se închina. Ordinea de bâtae fu următoarea: pe linia întâia cavalerii francezi şi burgunzii; pe linia doua boemii şi bosniacii; pe a treia germanii, ungurii şi alţii sub comanda palatinului Ruprecht şi a Co­mitelui de Zollern. La aripa dreaptă Mircea cu românii; la stânga Ştefan Lascovicî cu croaţii. Porunca era ca trupele să aştepte în această for­maţie înaintarea vrăşmaşului pe şesul dintre Du­năre şi Ozem (Osma). In seara de 27 Septemvrie, armata lui Ba­­iazid se afla întrunită în o mare tabără, la 7 ki­lometri de Nicopole. A doua zi ea era gata de luptă. Sultanul se găsea în centru cu 20—30.000 ieniceri, adăpostiţi prin palancă, şi 30.000 spahii; în dosul dealurilor stăteau ascunşi încă 30.000 călăreţi. In nerăbdarea şi nesocotinţa lor, cavalerii francezi fără a aştepta ordinul de atac, se aruncă cu un avânt nebun asupra primilor călăreţi vrăş­maşi ce se ivesc. Năvala lor e aşa de puternică, în­cât Turcii se retrag în desordine, îmbărbătaţi de această izbândă. Francezii descalecă după obi­ceiul lor, înaintează pe jos, dau palacele la pă­mânt şi atacă pe ieniceri cu o furie neînfrântă. Ienicerii sunt puşi pe fugă, în fuga lor dau peste călărimea turcească, care în parte se ia după dînşii. Cavalerii francezi, în loc de a se întoarce spre a încăleca, merg orbeşte înainte, folosîndu-se de această îndrăzneală, Sultanul asvîrle toată re­­serva sa asupra lor; îi înconjoară uşor şi-î mă­celăreşte fără milă. Cei mai mândri vlăstari ai nobilimei franceze sunt culcaţi la pământ. Corni­ţele de Nevers, Conetabilul d’Eu şi Mareşalul Boucicaut sunt prinşi. Această nenorocită întâmplare hotărî soarta campaniei. Spaima întră în rîndurile armatei a­­pusene, care fu sfărîmată de spahii. Zadarnic se încearcă Mircea a se împotrivi; la aripa stângă Ştefan Lascovicî cu croaţii părăseşte lupta, plă­tind mai târziu cu capul său, neîncetatele sale conspiraţii în contra lui Sigismund. Regele înconjurat de unguri, germani şi bo­emi caută a scăpa situaţia. Hordele se îndrep­­tează spre el, năvala lor e zdrobitoare; o învăl­­măşală sîngeroasâ se desfăşură; mii de luptători creştini sunt seceraţi de baltagele şi iataganele Turcilor. Rîndurile creştine sunt sparte, călăreţii duş­mani pătrund până aproape de Sigismund, a că­rui vieaţâ e în pericol. Corniţele de Zollern îl apără cu trupul său. In acest moment, contingentul sârbesc cu cneazul Lazarevici, care păstrase până atunci a­titudine nehotârîtă, întră şi el în luptă în contra creştinilor, după­ cum de altmintrelea era ţinut faţă de Baiazid, în urma uciderii Sultanului Mu­rad I, la Kusova. înfrângerea cruciaţilor era de­­săvîrşită: 10.000 dintr’înşiî zăceau la pământ; din partea Turcilor numărul morţilor era îndoit. In furia sa de o pierdere aşa de mare, Baiazid ordonă ca toţi prisonierii să fie ucişi; numai Co­rniţele de Nevers, Conetabilul d’Eu şi Mareşalul Boucicaut sunt cruţaţi şi mai în urmă desrobiţi cu mare preţ. Regele Sigismund, Palatinul şi corniţele de Zollern ajung cu greu până la Dunăre unde, fu­gind pe o luntre sub o ploaie de săgeţi, sunt pri­miţi pe un vas veneţian şi duşi în Dalmaţia. De acolo Sigismund se întoarce în Ungaria. Aşa se sfîrşi această memorabilă şi neno­rocită campanie care puse mai toată creştinătatea în doliu. Printre urmările ei una a fost de mare însem­nătate pentru casa Zolleriană, care cu drept cu­­vînt poate privi acest răsboiu ca punctul de ple­care al înălţărei sale ; această urmă fu recunoş­tinţa Regelui Sigismund către corniţele Frederic de Zollern, pe care i-o arată câţi­va ani mai târziu. După moartea regelui Imperiului German, Ruprecht, fiul palatinului care combătuse la Ni­copole, se deslănţuiră straşnice rivalităţi pentru succesiune la tronul imperiului. (Va urma.) „TRIBÜN­A“ Nr. 84.

Next