Tribuna, mai 1904 (Anul 8, nr. 84-102)

1904-05-01 / nr. 84

Nr. 84, hârtie, au eşit 17 cărţi, 1­9 slavone, 5 româ­neşti, şi 3 amestecate. Aceste cărţi trebuesc deosebite după cuprinsul şi scopul lor în : a) cărţi de ritual, de slujbă b) cărţi de cetire sau de învăţătură religioasă şi profană. Cele cinci cărţi tipărite româneşte sunt numai cărţi de cetire, trei cazanii şi două cărţi de legi, nici o singură carte de slujbă re­ligioasă ; între cele 9 cărţi tipărite slavoneşte sunt trei de cetire (două ediţiuni de Psaltire şi Imitaţia lui Christos) şi şase cărţi de slujbă: Liturghia, Molitvenicul, Antologhion sau Mineiul ales, Triodul înflorit, Penticostariul — adecă toate cărţile trebuitoare preotului la slujbele­­ bisericeşti în biserică şi afară. Din această enumerare se vede lămurit că Mateiu Basarab nu a scos limba slavonească din Biserică, ci mai vârtos a păstrat-o în tot ritul, în toată slujba bisericească. Şi mai puţin se poate atribui această reformă lui Vasilie Lupu, din a cărui tipografie au eşit numai trei cărţi: Cazania, Şapte taine şi Cartea de legi, cari nu au nici o legătură cu slujbele religioase ale bisericei. Nici nu putea avea în gând atunci Mateiu Vodă să facă atunci această reformă. Limba slavonească era de veacuri singura limbă bise­ricească la Români, aceasta limbă era legătura vie între toţi creştinii ortodoxi: Românii dela Dunăre şi din Carpaţi şi Slavii Bulgari şi Serbii din Peninsula Balcanică. Dela căderea lor de­plină sub stăpânirea Turcilor, popoarele creştine de peste Dunăre îşi îndreptau priviri de spe­ranţe spre noi; 40 de ani înainte de Mateiu Vodă ele au tresărit la lucirea paloşului al lui Mihaiu Viteazul şi speranţele de mântuire s’au întors şi mai mult spre ţările româneşti. De aceea Mateiu Basarab la 1637 şi 1638, tipărind de două ori Psaltirea în slavoneşte spre a o împărţi în dar tuturor acestor popoară, adre­sează domnescul său cuvânt aşa : „dreptcredin­­­ciosuluî şi evlaviosului neam al patriei noastre „şi alte neamuri înrudite cu noi după credinţă „şi având acelaşi vestit dialect slavonesc ca limbă, „şi cu deosebire Bulgarilor, Şerbilor, Ungrovla­­­hilor, Moldovlahilor şi celorlalţi“, însăşi Doamna Elena face cheltueala pen­tru a tipări Triodul înflorit şi Penticostariul la 1649 în slavoneşte, pe care îl închină călugă­rilor sîrbî din Satul Munte al Atonului. Către sfîrşitul domniei bunului şi înţelep­tului Mateiu Vodă se face un pas însemnat înainte: în anii 1650—1652 s’au tipărit trei cărţi pentru slujbe bisericeşti cu totul speciale : Immormentarea preoţilor (1651), Sfinţirea bise­ricilor (1652). Aceste cărţi nu mai sunt făcute pentru tot clerul ortodox, slav şi român, ci nu­mai pentru preoţii şi archiereii români, dar şi într’însele se cuprind dovezi neîndoioase că nici gând nu fusese în această epocă de­ a in­troduce în slujbele bisericii limba românească în locul celei slavone. Româneşte s’au tipărit în aceste cărţi numai arătările tipicului, adecă instrucţiunile cum trebue să se facă slujba, cân­tările şi rugăciunile rămânând toate în slavo­neşte. Mitropolitul Ungrovlachiei Ştefan, care a tip­rit la 1651 cartea despre Botez şi mir, pune în fruntea ei o lungă prefaţă şi spune lămurit că preoţii ţării sunt în neştiinţă şi că se face mare imputare ţării şi preoţilor „mai vîrtos de către burnicii de lege“ — evidentă altisie la Calviniştii din Ardeal — „cum nu ştim sluji tainele sfintei Biserici“ ; de aceea „gândiîu — zice Mitropolitul — „să iau împuterea lui bat­jocurilor „de­asupra acestei ţărişoare“ şi a ti­părit „nu cum au fost până acum sloveneşte tipicurile“, „ci tot româneşte toate pe rînd“, atât era de puternică ţinerea la tradiţia slavo­nească, încât şi numai pentru atâta Mitropoli­tul întimpină o puternică oposiţie, căci zice: „de am mai dres rânduialele şi le-am propus româneşte... nu să cade vouă . . să vă în­­concişaţi şi să vă scârbiţi în potriva păstorului vostru“. (Va urma) NAPOLEON BONAPARTE. (Urmare). Şi minunea aceasta totuşi se întâmplă. In 15 Maiu anul 1800 sosi oştirea franceză la poa­lele muntelui Sant-Bernard şi după trei zile se termină şi trecerea. Francezii trebuiră să în­vingă greutăţi aproape de neînchipuit. Călăreţii erau nevoiţi să conducă printre prăpăstii caii, tunurile au fost demontate şi le-au transpor­tat în această stare cu chin şi val lăsându-le din înălţime cu frînghii; trăsurile de muniţii şi pre­viziuni au trebuit de­ asemenea desfăcute. Comandantul suprem al Austriacilor, Melas, se pomeni numai de­odată, că Francezii sunt la spatele lui, l-au despărţit de spitaluri, ma­gazii, rezerve. La începutul lunei Iunie porţile capitalei italiene entuziasmate se deschiseră înaintea lui Bonaparte, care ordonă îndată re­stituirea republicei Cisalpine, răsturnată din partea Austriei. In 9 Iunie trecu apa rîului Po şi bătu zdravăn armata împărătească. In 14 ajunse pentru a doua oară trupele împărăteşti în retragere pe câmpia de la Marengo. Melas ştia bine, că dacă nu poate să-şi fae drumul printre Francezi, atunci e perdut împreună cu întreaga-i armată. Lupta a fost deci foarte violentă, pe viaţă şi pe moarte. Aus­­triacii respinseră de patru ori îndărăt pe Fran­cezi şi de patru ori reînoiră aceştia atacul. Dar repezitele şarjări ale cavaleri­ei austriace rupse în fine şirurile trupelor republicane. Deja în­cepură a se retrage Austriacii îl luară în goană ; gurile a sută de tunuri vărsau gloanţe ucigă­toare asupra celor, ce se retrăgeau. Divizii de armată împrăştiate, răniţi mutilaţi şi morţi aco­pereau câmpul bătăliei Lupta se părea deja perdută pentru Fran­cezi şi Melas trimisese deja şi o ştafetă la Viena cu vestea învingerii. Tocmai atunci soseşte di­vizia lui Dessaix, care auzise din depărtare bom­bardarea şi se grăbeşte în ajutorul generalului său. Bonaparte se aruncă în braţele tînărului său amic, dar acesta năvăli entuziast în foc, strigând cu însufleţire: „Trăiască republica! Trăiască conzulul-prim!“ Băiuţii se reculeg în dosul trupelor lui Dessaix şi exemplul vite­jesc al acestuia dă grenadirilor nou curagiu. Dessaix cade mort în frontul diviziei sale, dar grosul armatei austriace e spart şi generalul Zach, şeful statului-major, fu prins împreună cu 6000 de grenadiri. Cavalerimea cea grea a lui Keller­mann şi voluntarii lui Bessières dau Austriacilor lovitura mortală. Prin bătălia dela Marengo Francezii au recâştigat dintr’odată Piemontul și Lombardia, întâiul conzul se reîntoarse cu triumf în Paris. Dujmanul din afară bătut, rescoalele dela Vendée şi Bretagne înecate în sânge pentru totdeauna, şi Bonaparte era reîntemeietorul Franţei. Stră­lucita serbare naţională ţinută în 14 Iulie pe câmpul Marte de lângă Paris, uni din nou pe reprezentanţii revoluţiunei, ca şi cu zece ani înainte, când depuseră jurământul. Victorie sau moarte ! Fii Franţei s’au ţinut de jurământ. Revo­luţia triumfă d’asupra bătrânei Europa şi trimişii oştirei desfăşurară mândri stindardele luate înaintea celor trei conzui! Şi cu drept cuvânt puteau s’o facă aceasta. „TRIBUN­A“ Paris, 11 Maiu. «Matin» primeşte din Petersburg ştirea că Ruşii car au suferit o înfrângere grozavă în strîm­­toarea Motien din munţii aproape de Mukden. Intre cei omorîţi ar fi şi ge­neralul Sasuk­el. O altă oştire rusească a fost bă­tută de generalul Kuroki lângă Va­­sungtien. Ruşii au avut şi aici perderi foarte mari. Tokio, 12 Maiu. Admiralul Togo ra­portează, începând de la 6 Maiu, auzim în­truna detunături mari dinspre Port-Arthur. Credem că aceste detunături, nu pot fi de­cât sgomotul causat de aruncarea în aier a corăbiilor de răsboiu ruse. Se ştie, că Ruşii au decis să nimicească tot ce este în Port- Arthur când vor vedea că nu mai pot să apere oraşul, cetatea şi portul. Citu, 12 Maiu. Ştiri sosite aici vestesc că Ruşii au aruncat în aer corăbiile lor din Fot-Arthur. Japon­ şii au împresurat Port-Arthurul şi-l bombardează straşnic. Petersburg, 13 Maiu. Sensaţie mare a pricinuit faptul, că la societatea Crucea Ro­şie de aici s’a descoperit un furt de un milion rubl . Banii l-a jucat în cărţi şi la bursă generalul Spedov, favoritul Ţarinei văduve (care a şi pus din al săi banii la loc). Păr­taşi mai sunt la delapidare prinţul Galitzin şi contele Landsky. Un erou. In raportul său către Ţar, generalul Kuro­­patkin, narează un act de un eroism extra­or­­dinar, săvîrşit de preotul regimentului 11. Când acest regiment se afla prins între două diviziuni japoneze, în punctul culminant al luptei, şefu­l fiind răniţi, preotul luă coman­damentul, înfigând crucea într’o baionetă. Iată la ce acte admirabile poate împinge o credinţă adâncă şi curată! De­sigur răsboiul e un prilej de deslăn­­ţuire a tuturor instinctelor sălbatice cari zac în stare latentă în sufletul omenirei, moştenire apă­sătoare a veacurilor de sălbăticie şi omucidere. In răsboaie se înscriu actele cele mai crude şi mai barbare, cari dacă s’ar comite în timp de pace, ar indigna opinia publică şi ar stabili au­torilor reputaţia de criminali. Alături însă cu actele brutale, alături de instinctele sălbatice ce trezeşte răsboiul în su­fletul omului, el mai deşteaptă în sufletele no­bile cele mai frumoase mişcări şi împinge la acte extraordinare, îmi închipui în acest modest preot un slav blând şi visător, indulgent duhovnic al celor păcătoşi, ertător cu greşelile altora, dar nemilos cu sine însă­şi, incapabil de a vărsa o picătură de sânge, nu a unui om, ci a unui pui de găină. Acest mistic, acest om blân­d şi pios, pierdut în reverii religioase, se transformă deodată în erou, se transfigurează prin minunea credinţei şi a dragostei de patrie într’un om extra­ordinar. Inchipuiţi-vă pe un fond de fum şi sânge, de cadavre şi de agonii, un preot care cu un gest larg şi sublim înfige crucea intr’o baionetă şi strigă : — înainte ! Inchipuiţi-vă această scenă, şi spuneţi-mi, nu dacă aţi văzut dar că aţi citit unde­va o scenă de o măreţie atât de sguduitoare ? Obs. VII. Schimbări. Conspiraţiile royaliştilor şi republica­nilor. Maşina infernală. Pacea de Luneville şi Amiens. Reintroducerea religiei catolice. Bona­parte consul pe viaţă. Nouă confr­aţiuni. Ajuns la un grad aşa de înalt al putere!, vechiul general republican începu din ce în ce să adopteze ideile monarchice. Deşi figura ca reprezentantul revoluţiei încă, totuşi faptele lui desminţeau existenţa republicei. Infiinţă în jurul său o adevărată curte în palatul Tuilleriesilor, unde au reînviat deja obiceiurile şi formalită­ţile din vremea regilor. Damele începură să se prezente acolo cu părul pudrat, iar bărbaţii veniau la audienţă în haine tivite cu aur. S’a sfîrşit cu simplicitatea republicană. In locul titulei de „citoyen“ întră în vigoare iarăşi ve­chiul „monsieur“. Rămăşiţele veche! aristocraţii se concen­trau împrejurul primului conzul. Mulţi dintre royaliştii emigraţi se reîntoarseră. Acestea cre­deau, că steaua lor a strălucit din nou şi Bona­parte va reîntemeia tronul regesc de demult. Cugetau, că un om aşa de ambiţios şi mândru, ca el, va putea fi servitorul Bourbonilor. Dar când văzură, că acest guvern al pu­­terei şi ordinel nu va servi de treaptă mijloci­toare veche! monarchii și Bonaparte plănuește cu totul altce­va, de­cât reintroducerea domniei Bourbon, se întoarseră acum cu atât mai ame­nințători împotriva lui. Ne­fiindu-le însă mai Pag. 3.

Next