Tribuna, ianuarie 1907 (Anul 11, nr. 1-24)

1907-01-01 / nr. 1

Pag. 2. __________________ Prevedem că în curând această instituţie centrală, încă a statului, va deveni, cum trebue să fie, o adevărată bancă centrală autonomă a băncilor po­porale. Aceste tovărăşii înfiinţate cele mai multe prin acţiunea extraşcolară a învăţătorului de la sat au negreşit influenţă pentru o cultură mai bună, nu pot însă înlocui şcoala pentru redeşteptarea din toate punctele de vedere a satelor noastre. In această privinţă sunt câteva măsuri luate de câtva timp, în parte numai aplicate, dar chemate să aducă soluţie practică pentru a lumina satele noastre. Una este înfiinţarea unei Case a şcoa­­lelor pentru a da putinţa comunelor să-­şi clă­dească localul de şcoală, alta este legea învăţă­mântului profesional, care împreună cu gradinele şcolare, este chemată să arate copilului de sătean cum poate să-şi cultive mai bine ogorul. Este în sfârşit o mai bună înţelegere a localurilor prea strâmte azi existente. Rolul primei instituţiuni reese din faptul că, cei 715.000 copii cu vârsta de şcoala din comunele rurale, nu găseau decât 323.000 locuri în şcoalele în fiinţă la 1903 şi numai 4.694 învăţători şi măeştri. In această si­tuaţie nu este de mirat că 70°/o din recruţi nu ştiu carte. Şi aci credem că am trecut prin punctul critic, căci chiar dacă nu s’au luat toate m­ăsurile ne­cesare, răul este cunoscut, cauza lui cercetată şi vindecarea găsită. Corpul învăţătorilor, care este factorul cel mai important în aceasta privinţă, este azi în cea mai mare parte la înălţimea misiunii lui; pe lângă ro­lul în şcoale el a înţeles şi pe acela ce-l are ca omul cel mai cult din sat. El a fost şi este încă azi în capul mişcărei băncilor populare şi tot el este în cele mai multe cazuri sfătuitorul din acele cercuri culturale chemate *şi ele să facă şcoala celor mai bătrâni asupra drepturilor şi datoriilor lor. De alta parte chestia înmulţirei localurilor şi a învăţătorilor, este o chestie de vreme şi dacă ea nu preocupă în destul pe unii din oamenii noştri de stat, sunt alţii însă care vor şti la vreme oportună să-i dea toată importanţa ce merită. In sfârşit de câtă­va vreme se întrezăreşte şi o mişcare în corpul preoţesc de la sate. El a in­trat azi în mişcarea băncilor populare ; sunt semne că el se va găsi alături cu învăţătorul în capul redeşteptării poporului nostru, înfiinţarea de industrii ce începe, va avea şi ea o influenţă pentru a înlesni munca ţăranului. * De­şi am lungit mai mult decât trebuea acest articol, nu am putut să îmbrăţişăm toate feţele importantei chestiuni ţărăneşti sau mai bine zis a utiliza pentru binele ţărei, a masei celei mari a poporului nostru. In primul rând se pune întrebarea, şi la noi ca şi peste Carpaţi, a participărei celor mulţi la viaţa publică. Cei ce au urmat congresele bănci­lor populare şi în deosebi ultimul la care asista aproape 4000 de congresişti, au putut judeca dacă astfel cum este populaţia noastră dela sate nu poate contribui de pe acuma şi ea într’un mod mai efectiv la treburile statului. De­sigur că da. Toţi cei ce cunosc puţin istoria noastră con­timporană au mai întâi convingerea că în tim­pul din urmă nu am făcut tot ce trebuia să fa­cem pentru adevăratul popor românesc din ţară, ci din contră am permis chiar ca situaţia lui în­greunată de evenimente să fie şi mai înrăutăţită prin speculaţii de toate felurile şi de la care câte­­odată chiar statul şi agenţii lui nu au fost străini. Ei de­sigur au căpătat convingerea că cu greu s’ar mai putea înmulţi piedicile pe care ţăranul le găseşte în cale. Pe de altă parte din puţinele manifestări , chiar din toate în care a fost dat ţăranului nostru să se manifesteze, reiese convingerea, că cu toate aceste nevoi mai cu seamă ale trecutului, dacă s’a slăbit puterea fizică, nu s’au slăbit calităţile preţioase ale neamului. Mişcarea băncilor populare stă după cum spuneam, ca ultima manifestare a acestei energii latente puternice. Ţinând seamă şi de aceste pedice ale trecutului şi de făptui că ele se ridică pe zi ce trece şi prin ajutorul de sus dar şi mai cu seamă prin mişcarea de jos, nu este oare de prevăzut că poporul nostru va întră şi el într’o viaţă reală? Şi atunci, dacă am ajuns acolo unde suntem prin participarea mai cu­­seamă a unora numai dintre noi şi prin utilizarea bogăţiilor moarte ale României, ce trebue să prevedem când va fi utilizată pentru binele public aceea comoară care să ascunde azi sub noianul nenorocirilor trecu­tul nostru ? De aceea, în chestiunea ţărănească vedem nu numai o datorie a oamenilor de stat actuali ca să răscumpere vina că nu au ajutat pe cât tre­buia pe fraţii noştri cei mai slabi şi mai nu­meroşi, dar şi o chestie cu caracter naţional pentru a aduce statul român acolo unde me­rită prin calităţile întregului popor român. Bucureşti, 11 Decemvrie 1906. Preţul împăcării. Ci­că să ne împăcăm. Aşa ne spune dl Horváth în organul dlui Apponyi. In felul d-sale — e felul tuturor politicianilor maghiari — propune pacea, dar cu o condiţie: intrarea noastră, a românilor, în cercul de idei maghiare! Propunerea nu e rea. Dar ori şi cum, nu ţi se pare, dle Horváth, că preţul împăcării e cam exa­­gerat ? Pentru că ce însamnă faimoasa d-tale propu­nere, ca să întrăm în cercul ideilor d-voastră ? Să renunţăm la existenţa noastră ca popor ne­maghiar şi să recunoaştem că suntem una cu d-voastră. Adecă, să uităm că n’avem aceiaşi stră­moşi şi nu credem în aceleaşi idealuri; să nu mai punem preţ pe biata noastră limbă, căci tot mai dulce şi mai sunătoare e a d-voastre. Atât. Dacă vom fi cuminte şi vom renunţa la astea, pacea se va sălăşlui între noi; d-voastre ne veţi îngădui să facem şcoli — ungureşti, să alegem deputaţi — unguri, să glăsuim la nevoie până şi în biserică în limba blândă ungurească. Ce frumos ! Ce perspective ni se deschid, dacă vom primi această pace. Şi să mai zică cine­va că adversarii noştri nu sunt marinimoşi! Ştiţi povestea vulturului, care şi-a înghiţit copii de dragi ce-i erau! Ce zice oare dl dr. Ioan Suciu de această pro­punere de pace, care vine ca un răspuns la arti­colul dsale »Noi pace voim ?« Oare aşa a înţe­les-o şi d-sa, ca să întrăm »în cercul de idei maghiare ?« Eterna rătăcire ! Noi totdeauna am voit pace, chiar şi atunci cănci am pornit lupte, le-am por­nit de dragul paci Dar cei ce şi-au bătut joc de pace au fost totdeauna acei politiciani de talia dlui Horváth, cam­ prin propunerile lor nu fac decât să ne ofenseze, izbind în cele mai bune intenţii ale noastre.* Sentimentalism austriac. Cel mai sincer orator al delegaţiunilor austriace a fost desigur germanul Lecher, marele orator şi aprigul naţio­nalist al Reichsrath-ului. Cu verva-i cunoscută a zugrăvit starea Austriei, importanţa ei pentru întreaga monarchie şi ra­porturile ei cu Ungaria. Fără sfiială, el atacă in­stituţiile de căpetenie pe cari se razimă dualis­mul şi denunţă opiniei publice, că din partea Un­gariei nu vine nici un bine pentru ţerile Austriei. E aşa de mare nemulţumirea lui în contra Un­gariei, în­cât până şi momentele, pe cari trebue să le petreacă în capitală, în Budapesta, li­ se par nesuferite. »Situaţia noastră, a Austriacilor — zice Lecher — este dureroasă. Toate popoarele îşi au patria lor, noi însă avem o ţară, fără ca să avem şi o patrie. Noi suntem nişte străini în ţara noastră­. Acest ton sentimental al oratorului german este mai mult sau mai puţin justificat. Cunoaştem cu toţii la ce încordare au ajuns în timpul din urmă raporturile între Austriaci şi­­maghiari, mizeriile economice, îndurate de cei din­tâi, fudulia heghemonilor budapestani. Ştim mai departe că creşterea pretenţiilor maghiare în po­litica externă iarăşi e păgubitoare intereselor au­striace. Şi ceea­ ce-i doare mai mult e de­sigur tot mai calda simpatie a Suveranului pentru cere­rile naţionale ale Budapestanilor. Tonul acela sentimental porneşte deci din con­ştiinţa slăbirei elementului austriac şi din teama, aşa de des exprimată, de a nu se transpune în adevăr centrul întregei politice a monarchiei din Viena la Budapesta, înregistrăm faptul ca ceva simptomatic, fără însă a admite, că Austriacă ar avea motiv de-a fi din cale afară îngrijoraţi. * Uneltirile agenţilor de emigrări. Pri­mim o scrisoare din Fiume de la un emigrant român în America, care desvăleşte uneltirile de emigrare, de cari mişună toate ţinuturile ţării şi cari aşa se vede că operează pe lângă o atitu­dine binevoitoare ori cel puţin pasivă a autori­tăţilor. Iată ce ne scrie ţăranul Giga Vuia, din Ecica română care, însoţit de alţi doi, tot de acolo, şi-a ales tocmai ziua ajunului de Crăciun, pen­tru a lua lumea în cap, după un traiu mai bun: — Ni-a înșelat agentul Balog István din Chi­­chinda mare, care ni-a scris acasă că din Chi­­chinda până în Fiume avem să plătim 7 cor, şi mergând la dânsul la Chichinda, unde s’au adunat vre-o 60 de inşi din mai multe sate, a trebuit să mai dăm fiecare câte 18 cor., căci el ni-a scos bilet. Am ajuns în Fiume în ziua în­tâia de Crăciun seara, care ni-a fost însă nă­cazul aici, când voind să scoatem bilet pentru America, noi am avut fiecare câte 140 florini, dar nu ni i-a primit, pentru că a zis că mai tre­bue câte 20 florini de cap. Atunci am văzut că Balog mi-a pus belciug în nas. Năcaz mort acum pe noi. Eu am mers la telegraf şi am te­­legrafiat fratelui meu. După două zile am primit telegrama. Acum însă alt năcaz. Telegrama era româneşte şi aici la poştă nu ne putem înţe­lege cu m­ine şi am umblat, ca şi cânii fără gazdă o zi întreagă, că nu era nimeni care să ne înţe­leagă. »Ne-a adus bunul Dumnezeu un om în cale, pe care întrebându-l ea sârbeşte şi dându-i te­legrama, care ni-a fost mirarea, când el se uită la telegramă şi apoi mirat la noi şi ne spune că este şi el român şi este negustor aici în Fiume. Nu-ţi poţi închipui, die Redactor, bucuria noastră când ni-a spus că e român şi ni-a stat în ajutor mergând cu noi la poştă şi scoţindu-ne banii. Dumnezeu să-l trăiască, că mare ajutor ni-a făcut. Ni-a lăsat apoi o carte şi o corespondenţă pe care e scris în româneşte F. N. Degan, comer­ciant de cafea în Fiume. La dispoziţie ni-a mai dat şi gazeta »Tribuna« ca să citim cântări de Crăciun pe vapor şi de aici am aflat adresă D­v. Vă rugăm să scrieţi în gazetă, ca nimenea să nu se mai ia după vorbele lui Balog István care n­-a păcălit şi va mai păcăli şi pe alţii«. Pân’acu scrisoarea lui Vuia. Credem însă că vor avea şi autorităţile competente ceva de zis la manoperile lui Balog István. * Bulgarul „patriot“, deputatul dr. Dobroszlăv, ales şi cu voturile românilor slabi din cercul Cia­­covei, in şedinţa de Vineri a dietei a cerut ca a treia universitate să se facă în Arad, pentru că în acest colţ de ţară e mai mare primejdia naţio­nală valahă şi, prin urmare aici trebue să se lupte mai ales pentru maghiarizarea­­ ro­mânilor. Intre altele el a zis: „Noi trebue să păşim ca cei ce atacă. Nu trebue să ne întoarcem la valea Tisei. Asta e cauza pentru care nu pot părtini ca a treia uni­versitate să fie la Seghedin. Nu-i permis să ne întoarcem la Seghedin, în inima Alföld­ului, unde în deplină siguranță să ridicăm institut cultural. Seghedinul trebue să fie numai un fel de izvor de puteri, care să litereze factorii trebuincioşi pen­tru lupta contra naţionalităţilor lai­ Timişoara şi Arad, unde mai violent se ciocnesc cele două curente: pe de oparte principiul federalistic (al na­ţionalităţilor) pe de altă parte principiul statului naţional maghiar.« Unde dai şi unde crapă: deputatul V. Goldiş ceruse universitate la Arad pentru că prin cultură să se ajungă la apreciarea libertăţilor publice şi astfel la un spirit tolerant, împăciuitor, între nea­muri. Când colo ce vedem? D’atunci încoaci câţi numai au vorbit şi scris dintre unguri despre această chestie, toţi aşa ar­gumentează ca Dobroszláv­ să se facă în Arad universitate cu scop agresiv, împotriva românilor deci! «TRIBUN­A» 1/14 Ianuarie 1907. Falimentul culturii ungureşti. — Şedinţa dela 10 Ianuarie a Camerii. — O mare şi legitimă senzaţie a stârnit în şedinţa asta discursul deputatului Hentz Károly. Intr’o cuvântare lungă şi documen­tată, el a disecat toată activitatea ştiinţifică a Academiei, a societăţii geografice şi a uni­versităţilor ungureşti. A fost un aspru şi sincer rechizitoriu al cărui rezultat a fost

Next