Tribuna, februarie 1907 (Anul 11, nr. 25-47)

1907-02-01 / nr. 25

1/14 Februarie 1907. TRIBUNAL Dl Ioan Lahovari nu voeşte să cedeze însă primăriei Capitalei, decât vre-o 300 de hectare. Dl Mişu Cantacuzino pare dispus a se mul­ţumi şi cu această întindere de teren, pe care va căută să înfiinţeze cât mai curând parcul proiectat. In acest scop, lacul Herăstrău va fi asanat şi transformat în lac de agrement, iar satul din împrejurimea lacului, va fi mutat. Lucrările pentru înfiinţarea acestui parc, vor costă aproximativ 2 milioane de lei. * Congresul institutorilor. In ziua de 28 şi 29 Ianuarie v. învăţătorii din oraşe şi au ţinut congresul în Ploieşti. Cu acest prilej s’a trimis M. Sale regelui Carol I următoarea telegramă: »Membrii corpului didactic primar urban din toată ţara, întruniţi în Ploieşti în primul congres, înainte de a începe lucrările, gândul lor se în­dreaptă spre Majestatea Voastră. »Cu această ocazie depun la picioarele tronului M. V. neţărmuritul devotament, ce vă păstrează neîncetat, asigurându vă, că vor lupta neîncetat să pregătească generaţiile viitoare pentru a-şi în­deplini datoria către ţară şi marele ei căpitan. »Să trăiţi Majestate, să trăiască M. S. Regina, să trăiască dinastia«. A doua zi s’a primit următorul răspuns: Preşedintelui Congresului institutorilor, Ploeşti. »M. S. Regele a primit cu plăcere telegrama prin care, în numele dlor membri ai corpului di­dactic primar urban din ţară, întrunit în congres la Ploeşti îi exprimaţi sentimentele d-voastre de credinţă şi devotament. »M. S. mă însărcinează a vă transmite tuturor mulţumirile sale precum şi urările ce face pentru ca munca d­v. să aibă succesul dorit spre fo­­t folosul şi binele patriei. »Mareşalul Curţei, gen. adjutant Mavrocordat. Preşedintele Dimitriu a cetit apoi următoarea telegramă, primită din partea dlui C. Disescu, mi­nistru al cultelor şi instrucţiunei publice, Preşedintelui Congresului institutorilor, Ploeşti. »Viu mişcat de telegrama d­v., mulţumesc cu recunoştinţă pentru simţemintele, ce le arată şi felicit congresul pentru rîvna cu care lucrează pentru tot ce interesează învăţământul primar*. Femeile şi răsboiul. Dl C. O. Dissescu, mi­nistrul cultelor şi instrucţiunei publice, a ţinut în ziua de 24 ianuarie o prea frumoasă şi intere­santă conferinţă în sala Teatrului Naţional din Iaşi. Subiectul tratat a fost »Femeile şi răsboiul«. Distinsul conferenţiar a început prin a invocă numele ilustru al Carmen Sylvei, creatoarea »Cra­uitat de ţiganii ei! Moşneagul ar trebui să se bucure, că i-a ajuns fata într’un neam atât de ales. Ei, nu! Şi ca melodrama să aibă şi mai mult efect (!) bătrânul îi strigă’n faţă : »Şi la ma­­mă-ta a râmnit feperul Notara şi fiindcă s’a îm­potrivit, a bătut-o!« Minunat ! Ăsta-i cadoul lui de nuntă ! Şi Sanda, care şi-a călcat pe inimă, când a fost vorba de neamul ei ţigănesc, Sanda, căreia tatăl ei şi toţi ceilalţi nu-i sunt nimica, care a­­leargă după bogăţie şi fericire ca o nebună, Ganda plânge amintindu-şi de mamă-sa. Iar tatăl ei, preacinstitul lăutar Barbu — care ar fi avut de atâtea mii de ori prilej să-i spună faptul acesta înainte de nuntă, şi să o facă să se despartă de boier — dacă ar fi putut numai! — Barbu păs­­strează întreagă povestea asta pentru actul al doilea a! dlui Brociner — căci altfel ce-ar face publicul ? Ar căsca de urît! _ A, dar nu-i destul! Ştiţi ce vrea să zică mor­fina? E un praf care te adoarme, te adoarme, bine de tot, dacă îl iai în cantităţi mai mari. Ei bine, Sanda se face stăpână peste morfină, de la Ciucu. I-o smulge pur şi simplu din mână. Şi în supărarea ei — vrea să-şi aline nervii — e »nervuloasă« rău ţiganca! — şi disolvă în pă­­harul cu apă întreagă cantitatea. Aţi înţeles? I-e silă de viaţa întreagă. Totuşi nu bea — lasă păharul pe masă. Vine bărbăţelul — e roşu ca un rac, a perdut 100—900 de franci în jocul de cărţi. E obosit, năcăjit, pe nevastă o priveşte cu coada ochiului — i-e sete.... încă n’aţi înţeles? Ce naiba, înţelege ori­şi-care cetitor al »Miste­relor Parisului«­ cei Roşii,» vorbind şi de măreţul fapt al unirei principatelor. Intrând în fondul chestiei, dl Dissescu demon­strează, că răsboiul este un fapt accidental, aşa cum sunt în natură fenomenele neprevăzute, cum e fulgerul, vijelia, etc. Existenţa noastră, zice dl Dissescu, comportă, fireşte, dreptul de apărare; lupta pentru trai e o condiţie esenţială a vieţii şi străduinţa pentru că­­pătarea unui loc în societate, aduce fatalmente, conflicte, lupte. Nimeni nu afirmă că răsboiul e un ideal,­­ dar a-i tăgădui necesitatea ar fi să negăm dreptul de apărare inerent omului. După aceasta dl Dissescu arată cât de revol­tătoare e nedreptatea aşa de dese ori legată de răsboi, şi cât de mare e nedreptatea care de multe­ ori sfidează bunul simţ, chiar logica cea mai simplă. Tocmai aci, — zice ilustrul conferenţiar — în­cepe rolul înalt, frumos al femeii, care poate face să dispară elementul deplorabil al nedreptăţii. Vorbeşte despre gloriosul 1877, şi evoacă cu entuziasm numele femeilor cari au urmat pe lup­tători pe câmpul de răsboiu. Arată pe larg rolul »Crucei Roşii« şi emite ideia unei pregătiri a unei şcoli pentru educarea femeilor menite a face parte din regiunea nobilă a Crucei Roşii. Calităţile cerute pentru rolul ge­neros al femeii în timp de răsboiu, este voinţa, bunătatea, iubirea de aproapele, cari calităţi sunt — susţine dl Dissescu — într’o măsură mare la femeea română. Dl Dissescu sfârşeşte conferinţa în aplauzele unanime, citind cugetarea Carmen Sylvei: »E mult mai frumos a scăpa oamenii de mâna morţii de­cât a-i da pe mâna morţii«. Pis furi de acte. — Situaţia. — — Prin telefon. — Poliţia a confiscat plăcile respective. Aseară la 5 ore, Lengyel s’a înfăţişat la fotograf şi a luat actele şi copiile lor fotografice în primire. Lengyel s’a exprimat astfel, unui ziarist asupra acestei afaceri: »Ştiu că de câteva zile poliţia mă supraveghează pe mine şi locuinţa mea. Dacă poliţia sau guvernul crede că actele acestea sunt destinate pu­blicităţii, le voiu pune tot biroul meu la dispoziţie. Primesc, a zis Lengyel, ori­ce fel de acte dela ori­cine, căci ele îmi pot fi de folos acuma sau în viitor. In lupta mea cu Polónyi am primit mai multe acte cari mă vor sprijini în faţa judecătoriei. Nu îndemn şi nu plătesc pe nimeni, pentru ca să fure acte, dar dacă mi­ se oferă, le pri­mesc«. In ora din urmă, ziarele de azi au primit următoarea informaţie : Hajdú Gyula func­ţionar la ministrul de comerţ şi fost ofi­ţer de jandarmi, a fost arestat azi la orele 2 şi jumătate din zi. In locuinţa lui s’au găsit cu prilejul unei perchiziţii domi­ciliare în buzunarul paltonului său de iarnă actele furate. A treia universitate, încă un competitor pentru a treia univer­­site. Mai lipsesc numai Holbavul de lângă Braşov şi Poplaca de lângă Sibiiu din rîn­­dul­­oraşelor cu un nivel intelectual ridicat demne de a găzdui o universitate, cum se exprimă atât de frumos şi convingător zia­rele ungureşti. Noul competitor este oraşul Fünf-Kirchen (Pécs). Intr’un memoriu mai îndelungat adresat camerii, oraşul acesta in­­voacă dreptul său istoric de a fi avut prima universitate ungurească supt regele Ludovic cel Mare. Memoriul arată din fir în păr cum oraşul acesta prin alesele sale condiţii geo­grafice, sociale, culturale, economice etc., pare predestinat de cătră pronia cerească pentru a primi o nouă universitate, „Pester Lloyd“ despre coaliţie. Din archivul curţii de conturi au dis­părut în zilele acestea, trei acte de mare însemnătate. Lipsa lor a fost observată de cu vreme şi poliţia a început cercetările cele mai largi, pentru a le da de urmă. Bănuiala ei a căzut asupra deputatului Lengyel Zoltán. Ea a pus mai mulţi gar­dişti pentru a supraveghea locuinţa şi can­celaria lui de advocat. După cercetări în­tinse, poliţia a aflat pe baza unui denunţ, că Lengyel a dus mai multe acte fotogra­fului Erdélyi Mór, pentru a le fotografia. Domnul Aristide Notara soarbe dintr’o înghi­ţitură întreagă băutura delicioasă! Nu-i de glu­mit, frate! Nu-i de rîs de loc! Mă întrebaţi: Dar de-ar fi chemat pe servi­torul şi i-ar fi cerut un păhar de apă rece, cum s’ar fi terminat povestea? O, nu fiţi maliţioşi, nu fiţi maliţioşi! Simplu, mai ştii?, aveau numai un singur păhar în castelul întreg ! Ce-i ajută strigătele »doamnei« Sanda?! Ce-i ajută groaza! Ii moare bărbatul înaintea ochilor, se întoarce pe divan şi şi-a dat sufletul. Tristă-i soarta omului!.. Ca frunza şi ca iarba... Actul III. Dragostea lui Ionel cu Lia. Mai e întrebare?, trebue să-i facă neşte versuri în al­bum, căci de aceea e Ionel poet. Lia — bunătatea personificată, puţin cam pros­tănacă, nu-i vorbă, dar »ce are a face?« Părinţii ei neşte manechini, cari îi umblă în voie. O întâlnire între Lia şi Sanda. E văduvă săr­mana Sanda! Dar o prinde bine văduvia — are haine cernite, cari îi stau de minune la faţă, îna­inte de scena aceasta o societate consternată, redactorul »Bombei« citeşte tuturora un articol, care va apare în ziar, în care se fac învinuiri, că Sanda şi-ar fi otrăvit bărbatul. Ciucu, care e de faţă când citeşte redactorul, îl întrerupe, îl so­mează, se întrepune pentru ea. Dragostea lui is­­bucneşte din nou cu putere. Dar ce folos, Mo­­ruzzi, comisarul poliţiei o caută deja pretutindeni şi are ordin de arestare. Lia nu ştie nimic de cele petrecute în familie. Scena a treia — cea mare, sau cea mică? căci sunt o mulţime de­­puncte culminante?! — Lia şi Sanda se sărută şi-şi declară simpatie reci­Iară şi un articol frumos în ziarul acesta care în timpul din urmă loveşte guvernul cu o violenţă şi putere crescândă, procă, dar la sfârşit, iese Sanda cu­­Iarba:«Ionel o ia pe Lia numai pentru bani!« Tablou, lacrimi, batiste ude. Vine Ionel. Lia îl pune la întrebări. Ionel e strâmtorat. Iarăşi lacrămi, iarăşi oftăm­. Da, dar Ionel o iubeşte pe Lia. O, nu, Lia nu vrea să ştie nimic, e nenorocită. Şi acum altă scenă »emoţionată:« Ciucu, ado­rabilul Ciucu, procurorul Ciucu, îi declară Sandei, între patru ochi, că o iubește ca un nebun. Ii mai spune, că a trebuit să desgroape mortul, la arătarea făcută de fratele mortului, căci era neîncredere față de moartea bătrânului. Sanda spusese că l-a apucat o bătaie de inimă. Și s’a aflat că a fost otrăvit. Aaa!... Sanda-i spune cum s’a întâmplat de fapt — cum o ştiţi şi Dvoastră. El îi crede — o va apăra cu toată puterea, deşi lumea întreagă şi până şi presa murmură în potriva ei. Zadarnic vă întrebaţi: Cum, de ce-a minţit Sanda, de ce n’a spus adevărul, cum a murit boerul — mire? Asta-i un mister! O nouă »licenţă dramatică« în adorabila salbă. Dar Ciucu va apăra-o cu o singură condiţie : să fie amanta lui. Nici­odată! Nici­odată! Sanda e cuprinsă de greaţă nebună. O, o să-i meargă rău! Acuma vine răsbunarea, din dragoste prea mare, ura înverşunată... »Franz Ciucu heisst die Canaille!« Moruzzi e la uşă deja. Un semn: »In numele justiţiei... eşti arestată !« Ah ! Oh ! Oh ! Oh !... ... Contele strigă palid... Actul ultim. In sala de pertractare a judecătoriei. Se va face o eroare judiciară ? Va învinge ade­vărul? Nu cunoaşteţi factura? Brieux în »la Robe Pag. 3.

Next